Zacuscă (5)

Etichete

Alex. Stefanescu, analiza, conversatie, critica literara, dialoguri, Eminescu, interpretare, Nicolae Manolescu

Cum se explică acest exclusivism de judecată asupra textului literar, făcîndu-se o forțată abstracție de tot ceea ce-l înconjoară? “Pur și simplu, am dorit să păstrăm, nu – atenție! – puritatea literaturii, ci pe aceea a lecturii. Iar lectura estetică este esențial o formă de admirație, o dovadă de hedonism. Cititor sau critic, ca să citești bine un text, e obligatoriu să-ți placă ce citești.”

Primejdiile, la limita penibilului, sînt ilustrate de înseși reflecțiile lui Nicolae Manolescu. “Am să dau un exemplu pe care mi l-a sugerat un comentariu al lui Alex Ștefănescu la Doina lui Eminescu. El citează cele mai contestate versuri din poezie («Cine-a îndrăgit străinii / Mînca-i-ar inima cîinii») și le subliniază frumusețea de sorginte folclorică, apăsînd totodată pe ideea că naționalismul poetului era un curat sentiment de iubire. Deseori pomenita xenofobie eminesciană se risipește, astfel, ca aburul dimineții de pe apa unui lac. E corectă o asemenea lectură? Eu spun că da. Doar că e necesară o explicație. Alex Ștefănescu știe la fel de bine ca noi toți că, în publicistică, Eminescu e incontestabil xenofob și că acolo nu e vorba doar de muscalii care «vin de-a călare», năvălesc, adică, peste noi de-a lungul istoriei, ci și de evrei și de unguri, ca străini de neam ce se află. Cum să nu fi fost tentați mai toți comentatorii să condamne xenofobia Doinei? Fără să le treacă măcar prin cap că exact la fel o citeau sociologiștii vulgari din anii 1950, motiv pentru care poezia lipsește, cu o singură excepție, din toate reeditările lui Eminescu de pînă în 1989. Și, mai grav, fără să-și dea seama că frumusețea versurilor le scapă astfel printre degete și că ideologia le strică bucuria lecturii.”

Am citat pasajul în toată extensia pentru a lăsa să se vadă, așa zicînd în transmisiune directă, întreaga inadecvare de judecată a criticului literar. Firește că orice operă artistică transmite o stare sufletească – de nu cumva chiar o imagine, o idee, un sisteme de gîndire – din partea autorului în direcția publicului. A rupe acest flux de continuitate și a considera mesajul în absolutismul său presupune nu doar o perspectivă parțializată, ci și o manipulare a realităților. Insolitarea textului și înnobilarea lui cu o valoare necondiționată îl împinge pe un asemenea comentator la marginea ridicolului, fiindcă îl determină să admire “aburul dimineții de pe apa unui lac” în esența unei poezii xenofobe, în contextul de azi, cînd românii își leagă evoluția spre democrație și prosperitate de colaborarea cu “străinii”, care le-au devenit principalii aliați. A ridica false garduri de protecție, admițînd cu jumătate de gură că, da, publicistul Eminescu era xenofob, însă poetul Eminescu nu era cîteodată xenofob, fiindcă avea talent, este un sofism în care doar Nicolae Manolescu mai crede. Iar a da la bătrînețe în mintea lui Alex Ștefănescu este o tristă involuție.

Publicitate

Experienţe de viaţă

Etichete

carte, conversatie, experienta, Facebook

Facebook deschide noi şi noi modalităţi de comunicare. M-am obişnuit să accept, îndeobşte, “cereri de prietenie” de la necunoscuţi. Aşa se face că, acum cîteva luni, am admis pe lista mea de prieteni virtuali o doamnă care, ulterior, şi-a difuzat în reţea cîteva poze cu familia, cu soţul bolnav, cu un căţel etc.

După ce-am anunţat lansarea volumului Exerciţii de singurătate la tîrgul Gaudeamus, A.C. m-a abordat într-un mesaj privat, care debuta cu formula “Stimate d-le Laszlo”. Corespondenta mă asigura că şi-ar dori să citească noua apariţie editorială, care “are legătură cu starea ei sufletească” şi mă ruga să i-o trimit pe adresa de domiciliu, contra cost. Am fost de-acord şi i-am cerut adresa. Am aflat astfel că doamna cu pricina locuieşte în Bucureşti, pe b-dul Lacul Tei. Surprins de faptul că era o persoană din Capitală, i-am propus să vină la tîrg (nu neapărat la lansarea mea). Va găsi astfel mai uşor cartea, direct de la standul editurii. Eventual va da şi peste alte volume care s-o intereseze. Altminteri, dacă totuşi nu va izbuti, la întoarcerea mea acasă îi voi trimite un exemplar din Cluj, aşa cum ne-am înţeles.

A.C. mi-a replicat cu o listă de alte două cărţi pe care şi-ar dori să le citească. Îmi cerea, prin urmare, să i le cumpăr pe toate şi să le duc la ea acasă, unde urma să se revanşeze cu o cafea sau un ceai de calitate. Am declinat politicos invitaţia, spunîndu-i că stau doar o zi în Bucureşti, sînt împreună cu cîţiva prieteni, am un program încărcat etc. Generoasa amică de ocazie mi-a cerut numărul de telefon, pentru a sta de vorbă cu mine. Se oferea să-mi aducă personal o cafea şi un ceai, la o întîlnire, însă mai formula o minusculă dorinţă. Avea un tablou de familie, pe care dorea să-l trimită unui prieten de la Cluj, un medic în vîrstă. Aş putea oare să-l transport în maşina mea?

I-am detaliat, cu uimire crescîndă, că sîntem cîţiva oameni trupeşi, cu bagaje multe, îndesate într-o maşină mică. Îmi va fi aşadar imposibil s-o ajut. Simpatica interlocutoare a descoperit atunci virtuţile persoanei a II-a singular. “Darling, 1 tablou mic, mic… sigur are loc în maşina ta mică, mică, dar face 1 mare bucurie unui OM… MARE… nu fi cîrcotaş… PUP YOU…”. I-am răspuns cu un succint “pe curînd” şi am întrerupt discuţia.

A doua zi am găsit şi finalul fermecătoarei conversaţii: “Aşa fac OAMENII din omenie… nu au loc în maşină pt un amărît de tablou de familie, pentru un amărît de bătrîn… m-ai (sic!) dute-n (sic!) p… mea, d-le profesor, dacă nici măcar atît suflet nu ai să duci un amărît de tablou”.

Concluzia întregii poveşti? Nu ştiu dacă eu n-am avut suflet, dar fosta mea colocutoare cu siguranţă n-a avut ortografie, în ultima replică dinaintea efectelor igienice ale butonului UNFRIEND.