Viaţa la blog (5)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, scriitor

7. Reuşiţi să vă întîlniţi cu cititorii dvs? În ce proporţie îi cunoşteţi/recunoaşteţi?

Elevii mei sînt primii mei cititori, iar cu ei mă văd zilnic. Dar fireşte că avem alte lucruri de povestit în clasă decît despre volumele mele. Am organizat cîteva lansări de carte. Însă acolo vin de obicei oameni binevoitori, care îl laudă pe fericitul autor, iar publicul aplaudă cu politeţe, fără a-şi exprima rezervele. Am ţinut cîteva conferinţe. Asistenţa părea interesată (din fericire) de ideile noi pe care le aruncam în arenă, nu de publicaţiile mele din urmă. A fi scriitor echivalează, pentru mine, cu o lungă plimbare prin tunel. Vorbesc de unul singur şi nu ştiu dacă mi se-aude glasul. Cîteodată îmi răspunde ecoul, mai ascuţit ori mai atenuat, şi-atunci “ben puoi sapere ormai che il suo dir suona” (poţi şti bine deja că vocea lui răsună). Nu-mi trasez în imaginaţie cititorul mediu, pe care să-l linguşesc cu deşănţare, asemeni unui Paulo Coelho, pentru a-mi umple buzunarele. Pe cel care mă citeşte prefer să-l surprind şi să-l indignez, nu să-l plictisesc.

8. În ce măsură sunt influenţaţi cititorii dv. de articolele pe care le scrieţi? Îmi puteţi da un exemplu?

Exact acum 24 de ani, în seara de 21 decembrie 1989, eram în fruntea coloanei de protestatari care mărşăluiau spre centrul Clujului cerînd “Jos comunismul!”. La Fabrica de Bere, demolată recent, am fost întîmpinaţi de lanţul de trăgători al armatei, condus de ofiţerul Ioan Laurenţiu Cocan. Individul a reacţionat cu o violenţă feroce la manifestaţia paşnică a civililor: a ordonat deschiderea focului, a ieşit el însuşi furibund în faţa soldaţilor şi a început să-i vîneze cu împuşcături de pistol pe cei ce urlau spre el, ascunşi pe după case ori maşini. Eram tînăr pe-atunci, încă nu împlinisem 24 de ani. L-am văzut stînd crăcănat în faţa trupei şi trăgînd cu arma în noi. Am văzut, în stînga mea, o tînără horcăind împuşcată în inimă. Mi-au trebuit aproape zece ani pînă să asimilez în mintea mea acele grozăvii, pentru a le putea descrie. Dar apoi m-am dezlănţuit. Am început să vorbesc despre acel Cocan în presa bucureşteană, într-un ziar românesc din New York, în vreo două cărţi tipărite, la postul de Radio Cluj. Omul mi-a văzut volumul în librărie, s-a găsit cu nume şi prenume în paginile sale. M-a căutat în cartea de telefon. În februarie 2000, într-o noapte pe la ora 1, m-a sunat pentru a-mi spune textual: “Trebuia să mori şi tu, în pizda mă-tii, acum zece ani!”. Şi m-a anunţat că, dacă tot îmi ştie adresa, va veni să-mi ia gîtul, cînd nu-l aştept. Din păcate pentru el, am izbutit să-l înregistrez pe robotul telefonului şi, în ziua următoare, cu sprijinul unei asociaţii a revoluţionarilor, am convocat o conferinţă de presă. S-a stîrnit ceva scandal.

La şcoală au aflat şi elevii mei. Printre ei – o fată se numea Cocan. După cursuri a venit să se jure, impresionată, că ea n-are nici o legătură de rudenie cu acel nemernic, totul e o coincidenţă de nume. M-a înduioşat pînă la zîmbet. A mai trecut ceva timp. Şi-apoi eleva respectivă mi-a relatat un lucru uluitor. I-a spus acasă mamei sale, care lucra ca asistentă medicală, povestea criminalului din decembrie ‘89, aşa cum o ştia de la mine. Într-o zi s-a prezentat la serviciul de urgenţă fostul ofiţer Ioan Laurenţiu Cocan, bătut măr în urma unei altercaţii cu vecinii. Mama elevei mele l-a recunoscut. L-a apostrofat indignată pentru crimele de la revoluţie şi, primind din partea sa răspunsuri vehemente, a refuzat să-l îngrijească.

Iată în ce măsură pot fi influenţaţi cititorii de articolele pe care le scriu.

Publicitate

Viaţa la blog (4)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, scriitor

6. Dacă nu aţi avea blogul, aţi reuşi să vă promovaţi la fel de bine şi prin alte mijloace media? Dacă da, care ar fi acestea?

Repet nuanţa care, pentru mine, e destul de importantă. Nu urmăresc să mă promovez – îmi propun să mă exprim. Înainte de a-mi deschide blogul personal, am coordonat, între 2003 şi 2012, revista electronică E-Leonardo. Publicaţia poliglotă a inclus 116 autori români şi străini, clasici şi contemporani, 15 traducători, cu pagini de poezie, proză, eseu, istorie, civism, polemică sau memorialistică, însoţite de muzică, pictură, fotografie etc. A reprezentat o iniţiativă simpatică, în etapa de pionierat a comunicării culturale pe internet şi a avut de-a lungul anilor peste 33.000 de accesări, din peste 40 de state ale lumii. Constat acum, printr-o simplă comparaţie, că în doi ani de blog am depăşit audienţa realizată în zece ani de revistă electronică. Dar cum se explică una ca asta? A crescut de-atunci numărul celor ce utilizează internetul, al oamenilor care acceptă realitatea că mesajul cultural poate fi transmis pe căi (post)moderne, imprevizibile. Pe de altă parte blogul e mai atracţios prin comunicarea sa “comprimată”, prescurtată, de impact, în comparaţie cu studiile ample, împănate cu note de subsol şi referinţe bibliografice. Ritmul cotidian de împrospătare a conţinutului, spre deosebire de cel anual sau bianual de dincolo, este de asemeni hotărîtor. Capacitatea superioară de sincronizare cu evenimentele îşi face efectul.

Pe lîngă aceste mijloace scrise de comunicare publică, am acceptat cîteva zeci de invitaţii la emisiuni radiofonice sau televizate, în studiouri clujene sau bucureştene. Premiera absolută într-o asemenea activitate am trăit-o la televiziunea din Lecco, unde a trebuit să explic în transmisiune directă, în anul 1994, la începutul carierei mele, cum anume e predată italiana la Cluj. Stresul folosirii unei limbi străine, în care pe-atunci nu eram dezinvolt, sub şuvoiul reflectoarelor şi al întrebărilor unui ziarist foarte dinamic, n-a mai fost apoi niciodată aşa de intens.

La acest capitol ar putea avea o anumită importanţă şi cei 20 de ani de publicistică, pe care am desfăşurat-o în reviste culturale din România (Bucureşti, Cluj, Oradea, Tîrgu Mureş, Tîrgu Jiu, Constanţa, Bistriţa, Craiova, Iaşi), SUA (New York şi California), Italia (Roma), Israel (Tel Aviv), Germania (Dietzenbach).

Viaţa la blog (3)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, scriitor

3. Cu ce vă diferențiați față de ceilalți bloggeri care scriu în același domeniu?

Există o imensă varietate de bloguri, în funcţie de persoanele sau grupările care le redactează şi de finalităţile pe care le urmăresc. De la platformele unor publicaţii sau edituri, destinate să consolideze compartimentul de marketing, pînă la adnotările sfioase ale adolescentului ce descoperă cu stîngăcie lumea care-l înconjoară, toate registrele şi paletele sînt reprezentate. În ce mă priveşte optez pentru un conţinut foarte eteroclit. Împletesc însemnările autobiografice, amintirile despre anii de şcoală sau momentele care m-au format ca personalitate, comentarea unor gesturi sau situaţii cu rezonanţă etică din viaţa cotidiană, dialogul cu alte reflecţii despre lume (prin redarea unor citate percutante), analiza unor opere artistice, traducerea unor mici fragmente eseistice etc. Nu sînt condiţionat de dorinţa unui cîştig financiar sau de imagine, iar asta îmi dezleagă mîinile, îmi conferă o mare libertate interioară în găsirea şi tratarea subiectelor. Faptul că sînt profesor la catedră mi-a inculcat probabil reflexul de-a explicita, de-a pune în lumină aspecte mai puţin cunoscute publicului larg, de a-i instrui pe alţii. Nu mă sfiesc aşadar să mă scufund în detalii privind lirica italiană medievală, creaţia şi receptarea lui Dante Alighieri. O situaţie interesantă: accesarea blogului meu e extrem de fluctuantă, de la o zi la alta, şi este direct influenţată de subiectul pe care-l tratez. Cînd am scris despre acrostihul compus din anafore, sau despre hipotipoza realizată prin hendiade în Divina Comedie, aveam doar 20 de cititori. Cînd am atacat polemic un ziar din Bucureşti, care exalta aniversarea unui prozator alunecat, din păcate, pe orbita antisemitismului, am avut într-o singură zi 585 de accesări din 15 state diferite. Dacă aş fi oareşce specialist în comunicare publică, mi-aş trage concluziile: aş lăsa în plata Domnului poeziile de demult şi sentimentalismul, m-aş năpusti în scandalistică şi politicianisme de Dîmboviţa. Însă pe mine, cum ziceam, nu rating-ul mă preocupă, ci exprimarea autenticităţii. O simplă statistică: între 21 ianuarie 2012 şi 18 decembrie 2013 s-au efectuat peste 34.000 de accesări ale blogului meu, din peste 25 de ţări.

4. Prin ce modalități vă încurajați cititorii să ofere feedback?

Există scriitori care îşi transformă blogul sau pagina de Facebook în adevărate forumuri de dezbatere cu cititorii. Mie îmi lipsesc timpul şi energia pentru aşa ceva. Sînt mai preocupat de subiectul şi conţinutul viitoarei postări, decît de administrarea narcisistă a celei precedente. Vorba lui I.D. Sîrbu: “Cu sufletul trăiesc în romanul viitor, cu spiritul lucrez la cel de pe masă, cu trupul lupt pentru manuscrisele deja predate”. Mă limitez să semnalez pe peretele meu de Facebook postările de pe blog. Acolo vin (sau nu) aprecieri prin like şi succinte comentarii, întrebări sau nedumeriri din partea amicilor, cărora le răspund fără excepţie. Pe platforma wordpress apar de asemeni like-uri sporadice sau completări din partea cititorilor. Prin metoda “following” 47 de persoane s-au înscris din proprie iniţiativă să primească automat pe mail toate însemnările mele. Ele au fost pomenite favorabil, de cîteva ori, într-o revistă a presei săptămînale, despre care aflam ulterior: “Prin blogosfera literară”. Publicaţii electronice internaţionale ca Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni sau Baabel au difuzat numeroase texte preluate de pe blogul meu. Am stîrnit iritări pe unele site-uri din Franţa şi Statele Unite, dar nici că mi-a păsat. Vorbind pe şleau, nu urmăresc o strategie deliberată de “a mă vinde”, pentru simplul motiv că nu sînt de vînzare. În loc să încurajez cititorii să-mi ofere feedback, a trebuit să descurajez vreo doi grafomani care m-au concurat cu abundenţa notelor de subsol, în care nu pe mine mă discutau, ci pe ei se puneau în valoare. Am ales să-i ignor şi metoda a funcţionat: în scurtă vreme am scăpat de ei. Cititorul cel mai devotat, care pînă azi m-a însoţit de-a lungul anilor cu peste 200 de comentarii succinte, informate şi de bun-simţ, pentru care îi sînt recunoscător, semnează cu pseudonimul “neax”.

5. Care credeți că sunt 3 aspecte care vă ajută să aveți un blog de succes?

Onestitatea, actualitatea şi erudiţia.

Viaţa la blog (2)

Etichete

blog, blogger, comunicare, interviu, Revista Tribuna, scriitor

2. Cînd s-a născut blogul pe care îl dețineți?

La 1 februarie 2010. Susţineam de cîţiva ani o rubrică permanentă în paginile Tribunei, o publicaţie foarte activă în climatul regional şi naţional, ba chiar şi cu unele colaborări internaţionale. După inaugurarea site-ului său, ne-a venit ideea să-l dinamizăm cu o serie de adnotări culturale pe blog. Mi-am asumat acest proiect împreună cu bunul coleg Ovidiu Pecican. Fiecare a făcut acolo ce s-a priceput. Cu o frecvenţă cotidiană, el a construit un roman-foileton balcanico-satiric; eu am conturat un jurnal de gînduri despre cărţi, filme şi idei care circulau în spaţiul public. Blogul revistei Tribuna a fost şantierul de lucru pe care s-au întrupat cartea lui Ovidiu Pecican, Bokia (Ed. Tracus Arte, 2011), cărţile lui Laszlo Alexandru, Viaţa de zi cu zi (Ed. Herg Benet, 2011) şi Exerciţii de singurătate (Ed. Herg Benet, 2012).

Am motive să cred că activitatea noastră, de o tenacitate sîcîitoare şi cu deschideri polemice în plan politic şi cultural, a deranjat o seamă de persoane sau personaje. Un timp am fost protejaţi de presiunile administrative, care se insinuau tot mai insistent spre conducerea redacţiei. Dar apoi problema s-a pus în termeni de “libertatea cuvîntului”: nu era democratic să vorbim noi nestingheriţi, în spaţiul public, fără a fi controlaţi şi corectaţi. Era nevoie de nişte insulte robuste, ca să fim descurajaţi. O Megeră cu spume la gură a intrat pe blog să ne ia la palme, ca să ne băgăm minţile-n cap. Între urletele gogomane, argumentele tac. Ambii scriitori ne-am văzut de drum, că doar nu Tribuna ne-a făcut şi nu ea o să ne desfacă. La vreo săptămînă după retragerea noastră anunţată, un hacker a atacat blogul şi l-a bombardat cu zeci de mii de semne interogative, care sfîşiau corpul cuvintelor şi făceau totul ilizibil. Am corectat ultimele rînduri ale mele, care le comunicau cititorilor unde mă vor găsi în continuare. Atacul vandalului s-a repetat.

Cîteva luni mai apoi chiar şefia Tribunei era decapitată politic sub pretextul pensionării. De-atunci s-a lungit pelteaua scandalurilor cu noul manager, care şi-a inaugurat mandatul decernînd palme (ne)academice subordonaţilor din redacţie, scriitorilor din revistă, cititorilor care s-au hazardat în librăria din centrul Clujului, cînd s-a rătăcit şi el p-acolo. Foaia s-a făcut mai colorată la copertă, ilizibilă în conţinut şi de negăsit la chioşcuri (dar e oricum necitită, aşa că nu-i nici o pagubă). Blogul lor nu mai există, ca dovadă că nimeni nu ne rîvnea locul, ci doar scalpul. Din februarie 2012 mi-am trecut însemnările zilnice pe blogul de autor unde continuă în prezent.

Viaţa la blog (1)

Etichete

blog, blogger, comunicare, faima, interviu, scriitor, succes

D-ra Rebeca Chiorean, studentă în anul II la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării – Comunicare şi Relaţii Publice, în cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (uf! am obosit pînă am scris toată denumirea instituţiei), îmi cere un interviu despre “viaţa la blog”. Are nevoie de aşa ceva pentru o cercetare metodologică la şcoală. Bine, să vedem ce iese.

1. Sunteți un blogger renumit, urmărit de sute de persoane zilnic, atît din oraș cît și din afară. V-ați gîndit vreodată că veți ajunge faimos prin blogul personal? V-ați propus acest obiectiv?

Calificativul de “faimos”, obţinut în urma scrisului pe blog, e tot aşa de relativ ca şi definiţia de “chel”. Cîte fire de păr trebuie să-ţi lipsească pentru a fi considerat pleşuv? Cîţi cititori trebuie să te urmărească pentru a fi blogger renumit? În acest domeniu lucrurile au decurs la fel ca-n celelalte sectoare ale mele de activitate. Am devenit traducător fără a-i cere voie nimănui. Pur şi simplu m-am îndrăgostit de-o carte extraordinară (Ai toată viaţa înainte), pe vremea cînd eram student, şi-am început s-o scriu pe româneşte într-un caiet pe sub bancă, de-a lungul cursurilor plicticoase de socialism ştiinţific sau de materialism dialectic şi istoric. După ce-am refăcut de trei ori tot manuscrisul cap-coadă, mi-am zis că a ieşit ceva acceptabil şi-ar fi cazul să văd cum trebuie procedat în România ceauşistă pentru a publica un roman occidental de succes. Restul aventurii l-am povestit în altă parte. Privesc în urmă la lucrurile care s-au petrecut pe traseu şi pot trage o concluzie provizorie. În viaţă se întîmplă adesea că activitatea noastră principală, care ne ocupă vremea şi ne roade nervii, cade apoi în desuetudine. În schimb un hobby neserios, o preocupare frivolă şi colaterală, ne configurează direcţia de deplasare. Nu ştiu facultăţi din România unde, în ziua de azi, să se mai predea cu acelaşi aplomb fanatic socialismul ştiinţific sau materialismul dialectic şi istoric. Dar cartea lui Romain Gary, tradusă de mine ca o joacă nonconformistă, tocmai a ajuns la a treia ediţie în Bucureşti şi, din cîte înţeleg, se vinde ca pîinea caldă. Mi-au scris oameni pe care nu i-am văzut niciodată ca să-mi mulţumească pentru traducerea acestui roman, a cărui lectură a însemnat foarte mult pentru ei. O doamnă emoţionată mi-a relatat la telefon că e vorba despre cartea ei de căpătîi: atunci cînd a fost cerută de soţie, i-a dăruit-o logodnicului pentru a se face mai bine cunoscută sufleteşte. Dar să nu divaghez.

Am devenit scriitor fiindcă n-am fost de acord, la un moment dat, cu ceea ce citeam într-o cronică literară a lui Nicolae Manolescu. I-am trimis cu poşta o scrisoare, în care îi expuneam că ar trebui să pricepem altfel sensurile poeziei Din ceas, dedus… a lui Ion Barbu, dacă am muta o virgulă în text (operaţiune absolut legitimă). Prestigiosul autor mi-a inclus misiva, sub formă de articol critic, în paginile României literare pe care o conducea şi astfel am debutat în 1991. De-atunci am ţinut-o înainte netulburat, prezentîndu-le contemporanilor mei gîndurile, situaţiile, interpretările, analizele pe care nu le puteam accepta la ei, pe care eu le vedeam altfel. Mă uit în spate şi constat că s-au adunat vreo 11 volume pe stilul ăsta (cînd oare?). Dar ştiu că m-am distrat bine.

De ce aceste explicaţii aparent divagante? Pentru a circumscrie în mod credibil felul meu de-a fi în viaţă. Nu m-am ghidat după raţiuni de oportunitate sau după calcule de beneficii personale (în plan financiar, ca imagine publică, de evoluţie în carieră etc.). Am avut o intuiţie gratificantă, într-o strategie de expresie, şi am pornit pe calea respectivă. La fel am procedat şi atunci cînd mi-am deschis un blog. Mi-a plăcut să fiu liber.

Deontologia manipulării (5)

Etichete

Alexandru Petria, comunicare, Facebook, Liviu Ioan Stoiciu, manipulare, propaganda, Protestatar, U.S.R., Vasile Baghiu

Un jurnalist, om răspunzător de transmiterea corectă a informaţiilor (şi nicidecum de inventarea realităţilor ori provocarea evenimentelor), tocmai a comis un gest grav, ce subminează temeliile meseriei sale. Cum au reacţionat la asta unii scriitori, condeie neliniştite şi personaje de opinie? Iată-l, bunăoară, pe Vasile Baghiu argumentînd, într-un şir de intervenţii pe Facebook, de ce “ideea lui Alexandru Petria este chiar foarte bună”. Ei, de ce: fiindcă vine pe linia propriului său militantism politic. Autorul e conştient că are în faţa ochilor o mistificare fără scrupule dar, în loc să fie solidar cu victima contrafacerii, o îndeamnă, chiar din contra, să intre în jocurile ceţoase ale agresorului: “Semnaţi comunicatul, domnule Manolescu! Semnaţi-l, stimaţi colegi din Comitetul Director! Este singura şansă ca să devină autentic”. Mi-l închipui pe Vasile Baghiu în rolul cinic al avocatului care îndeamnă adolescenta violată pe stradă să se mărite cu agresorul: aşa scapă şi ăla de puşcărie, se-alege şi ea cu o familie.

Liviu Ioan Stoiciu aplaudă în delir fapta penală: “Remarcabil gestul prozatorului Alexandru Petria de a inventa un comunicat de solidarizare a Uniunii Scriitorilor din România-USR, semnat de președintele ei, Nicolae Manolescu. Măcar așa să existe o solidarizare a breslei scriitorilor (conștiințe ale neamului, nu?) cu protestatarii din stradă, inventată”. Conjuncţia bizară a astrelor i-o fi produs iarăşi gazetarului cu spume o mică – dar energică – derivă de la judecata normală pe bază de creier şi bun-simţ.

Deontologia manipulării (3)

Etichete

Alexandru Petria, comunicare, manipulare, propaganda, proteste, U.S.R.

Acum trei zile a apărut un comunicat din partea Uniunii Scriitorilor, asumat de preşedintele Nicolae Manolescu, prin care instituţia îşi exprima solidarizarea cu protestatarii din stradă. “Nemulţumirea populaţiei este reală, iar derapajele antidemocratice ale guvernanţilor accentuează starea conflictuală”, ne explica înţelept documentul. Care apoi se avînta în psihologia abisală a demonstranţilor şi venea cu soluţii pentru ţară: “Manifestanţii simt că le sunt încălcate aproape toate drepturile fundamentale, într-un simulacru de democraţie. Comitetul Director întrunit azi, 4 februarie, consideră că singura ieşire din impas o reprezintă dialogul, demisia guvernului şi organizarea de alegeri libere”.

Declaraţia – însoţită de sigla oficială a Uniunii Scriitorilor – a fost expusă pe pagina de Facebook a prozatorului şi ziaristului Alexandru Petria, precum şi pe blogul său. De acolo a fost preluată în diferite ziare, i s-a atribuit o pondere naţională. După cîteva ore a venit precizarea jurnalistului Liviu Mihaiu: “Azi, scriitorul Alexandru Petria a făcut un experiment. Binevenit, au zis unii; deplasat au zis alții; degeaba, au zis restul. Așa cum Tolontan a publicat avant la lettre discursul lui Băsescu, la fel și Petria a scris un comunicat USR, înainte ca USR să scrie unul sau măcar să se gândească să scrie unul. Și tot ca în cazul lui Tolontan, care n-a schimbat nimic din discursul lui Băsescu, nici Petria n-a putut convinge USR-ul să-şi însuşească ‘comunicatul’ [sic! – L.A.]. Ci, dimpotrivă, l-au negat imediat ce-au aflat de el. Nici măcar faptul că mai mulţi jurnalişti şi bloggeri au salutat iniţiativa nu i-a putut convinge”.

Deontologia manipulării (2)

Etichete

comunicare, Facebook, manipulare, propaganda, proteste

Cu vreo doi ani în urmă am hotărît să-mi deschid o pagină personală pe Facebook. Primeam pe mailul de yahoo diverse invitaţii la conversaţie, pe care nu le puteam onora decît în cealaltă reţea socială. În săptămînile succesive s-au năpustit asupra mea zeci de “solicitări de prietenie” într-un mod absolut neaşteptat. Elevi de azi, ori foşti elevi şi studenţi stabiliţi pe cele mai bizare continente, în cele mai fantastice localităţi, amici aproape uitaţi, rude din depărtare, cîţiva scriitori şi o mînă de necunoscuţi au format cu mare viteză, sub ochii mei, o împletitură de comunicare nestăvilită. Subiectele atacate erau, şi ele, dintre cele mai pestriţe: link-uri de muzică uşoară sau clasică, picturi deja celebre ori desene realizate chiar de titulari, opinii despre lume şi viaţă, poze cu familia şi copiii (astea erau cele mai numeroase), bancuri şi jocuri de cuvinte etc.

Eu unul am văzut reţeaua Facebook ca pe un leac împotriva singurătăţii: posibilitatea să cunoaştem gîndurile şi valorile unei alte persoane, de care ne despart eventual distanţe geografice considerabile, de-a ne exersa limbile străine, de-a ne ţine la curent cu ultimele noutăţi culturale şi aşa mai departe. Un instrument prin intermediul căruia privim lumea.

De curînd au început să se reverse pe Facebook o sumedenie de postări împotriva guvernului şi a lui Băsescu. Erau cam aceleaşi trei-patru persoane pe care le ştiam mai dinainte (ziarişti pe statele de plată ale unor moguli, simpatizanţi ai lor, bugetari în prag de pensie ori care depăşiseră limanul), dar se schimbaseră la faţă. Chestiunea era concomitentă cu izbucnirea protestelor “spontane” prin pieţele patriei. Amicii de pe net, indignaţi pe nepusă masă împotriva dictaturii criminale şi a preşedintelui tiran, erau foarte puţini – nici doi la sută din numărul total al prietenilor mei din listă – dar acaparaseră postările. Lansau tot la cinci minute comentarii, poze, link-uri, insulte, obscenităţi orientate cu à propos, încît wall-ul meu era sufocat aproape exclusiv de frămîntările lor. Erau puţini – dar neobosiţi. Pe unul dintre ei, care ne comunica sentenţios că “Traian Băsescu a murit. Începe să se descompună”, l-am avertizat direct că urmează să ne despărţim. Nu mă poate obliga nimeni să găzduiesc hoitari şi pompe funebre la mine-n casă, nici măcar prin intermediul spaţiului virtual.

Am constatat, pe scurt, că un loc destinat schimbului de impresii luminoase despre cunoscuţi, copii, muzică, pictură ori literatură a fost peste noapte deturnat – de o mînă de oameni tulburi – către o schimonoseală plină de ură. Dialogul senin devenise monolog urlat. Problemele artistice sau personale, asemănătoare pe toate continentele, fuseseră devorate de agenda localistă a unor trepăduşi surescitaţi. Dacă le-aş fi spus că propaganda exacerbată împinge la scîrbă şi saturaţie, s-ar fi făcut că nu mă aud. Dacă i-aş fi rugat să nu mă mai agreseze cu partizanatele lor înguste (învelite în grobianisme uluitoare), căci nu sînt şi ale mele, te pomeneşti că s-ar fi supărat.

Bun găsit

Etichete

blog, comunicare, cultura, E-Leonardo, site, Tribuna

M-am ridicat şi eu, drăgăliţă Doamne, la vîrsta de-a avea un blog personal. Se pare că am parcurs destule experimente prin spaţiul virtual pentru a mi se admite oarece experienţă. Site-ul de autor mi l-am lansat cu peste zece ani în urmă. Revista E-Leonardo există din 2003 şi, în cele 17 numere pe care le-am editat pînă acum, şi-au găsit locul 109 autori români şi străini, clasici şi contemporani, precum şi 16 traducători. Respectiva publicaţie electronică poliglotă, un pionier al domeniului pentru momentul cînd am gîndit-o, sinteză de literatură (poezie, proză, critică), studii istorice, arte plastice şi muzică clasică a fost deja accesată de cîteva zeci de mii de ori, din peste 30 de ţări de pe glob.

Din februarie 2010 şi pînă în ianuarie 2012 am colaborat, cu însemnări aproape cotidiene, la blogul revistei clujene Tribuna. Le mulţumesc colegilor de la prestigioasa publicaţie pentru ocazia de a-mi disciplina ritmul apariţiilor publice, în condiţiile deplinei libertăţi de gîndire şi exprimare, avînd deasupra capului o singură limitare: a decenţei colective. Nu am intenţia de a-i părăsi, îmi voi prelungi prezenţele punctuale pe blogul Tribuna, la a cărui lansare şi afirmare bănuiesc că am avut şi eu o contribuţie. Dar ansamblul adnotărilor mele va trece, de-acum înainte, pe prezentul blog de scriitor.

Ce-a fost – tocmai am recapitulat. Ce va fi urmează să vedem împreună.