Între pușcărie și academie: momente de înfrățire

Etichete

Academie, ancheta, cercetare, complicitati, Melania Cincea, universitate, volume, ziarist

Ziarista Melania Cincea își strînge în volum șirul de cercetări apărute în 2016-2017 în presă și inspirate de șarlatania cercetărilor “științifice”, produse de infractori de vază după gratii, pentru a beneficia de reducerea termenului de detenție. Partea mai penibilă stă în faptul că universități românești prestigioase s-au prins în hora escrocheriei și au girat, în plan academic, asemenea contrafaceri.

Autoarea trece în revistă autorii și volumele (dubioase) incriminate, instituțiile știintifice și editurile implicate, răspunsurile primite (sau nu) de ea, în urma chestionării celor vizați. Doar Universitățile din București și Timișoara și-au sancționat angajații care au creditat înșelătoria: unii profesori consultanți au fost trecuți pe linie moartă, alții, activi, au încasat avertismente. Toate celelalte s-au spălat pe mîini. Academia Română și-a pasat obligația răspunsului, de la unii vicepreședinți la alții, terminînd în coadă de pește, printr-o poziție ambiguă. Academia de Poliție “Al. I. Cuza” din București a constatat că profesorii săi “au oferit doar recomandări privind posibilitatea ca domeniul sau tema aleasă să fie una științifică” și a clasat cazul “întrucît nu a existat nici o încălcare a legii”. SNSPA din București a răspuns – fără a spune nimic – că ea este “o instituție de învățămînt superior de stat”, în care “orice alte acțiuni ce exced misiunii învățămîntului superior nu constituie o activitate” a sa. Universitatea “Goldiș” din Arad a clasat sesizarea, pentru că “nu s-a putut reține vinovăția” profesorilor săi, care totuși i-au ajutat pe unii infractori să-și ateste științific publicațiile. Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj n-a recurs la sancțiuni, întrucît specialiștii săi “au purtat o corespondență în nume propriu, fără a implica universitatea (…), recomandările fiind girate în nume personal”. Universitatea din Constanța a fost de părere că recomandările academice “nu s-au acordat în afara cadrului legal” și așadar n-a făcut nimic. Universitatea din Iași a arătat că n-a primit reclamații și din alte surse, pentru problemele semnalate de autoare. Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea Politehnică din București și Universitatea Națională de Apărare “Carol I” nici n-au răspuns la solicitarea legală de informații.

Ancheta jurnalistică s-a finalizat în carte. Ancheta juridică mai stagnează.

Publicitate

Învăţăminte după îmbulzeală (4)

Etichete

colaborator Securitate, complicitati, Dan Voiculescu, dezbatere, disident, Nicolae Breban, Paul Goma

Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda? Care-i deosebirea morală dintre Nicolae Breban, colaborator al Securităţii cu decizie de la instanţă, şi Dan Voiculescu, alt colaborator al Securităţii cu decizie de la instanţă? Doar banii din buzunar? Nu era să-l nedreptăţească Goma pe unul, în favoarea celuilalt. Aşa că s-a lăsat publicat şi elogiat, cînd la unul, cînd la celălalt, ca un adevărat “reper moral de prim ordin”, cum bine i-a spus-o Grigurcu de la obraz.

Calitatea plastilinoasă a admiratorilor antisemitului Goma s-a văzut şi în comentariile de pe blogul meu. Unul îl spală pe negaţionist zicînd că prozatorul de fapt “n-a spus nicăieri că ar aproba Holocaustul”. De parcă, după ce i-a negat complet existenţa, ar mai fi putut să-i aprobe efectele! Alta justifică “antisemitismul românesc” prin componenţa C.C. al P.C.R. în anii de după al doilea război mondial. De parcă uciderea sistematică a unei categorii de populaţie, în anii ‘40, prin politica oficială a mareşalului Antonescu, poate fi explicitată prin adeziunea cîtorva evrei la comunism, în anii ‘50!

Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Ăsta e publicul lui Paul Goma din prezent. Nu cititorii curioşi de copilăria basarabeană descrisă în romanul Din calidor, de aventurile miliţieneşti din Culorile curcubeului, de atrocităţile carcerale din Patimile după Piteşti. La degustarea aberaţiilor puse actualmente pe hîrtie de Goma se înghesuie escadroanele de frustraţi şi sărăciţi ai noilor nevoi sociale, oamenii care îşi caută pretextele şi scuzele în aceiaşi ţapi ispăşitori ai intoleranţei. Partizanul de odinioară al drepturilor omului a devenit ofensatorul tuturor celor ce nu-i aprobă extremismele. Indicatorul estetic al dezerţiunii morale stă într-un detaliu elocvent: ultimele lui invective sînt deja lipsite de orice aluzie comică reconfortantă, tonifiantă, care odinioară gîlgîia printre rînduri pînă şi-n cele mai teribile cărţi ale sale. Acum au rămas doar ocara uscată, calomnia încăpăţînată, ultragierea năbădăioasă. Pentru un adevărat scriitor, aşa ceva e mult prea puţin.

Învăţăminte după îmbulzeală (3)

Etichete

colaborator Securitate, complicitati, dezbatere, disident, Nicolae Breban, Paul Goma, proces

Poziţia lui Paul Goma s-a modificat radical, în cele două etape postdecembriste, uneori în legătură cu aceeaşi problemă sau aceeaşi persoană. Iată-l la începutul anilor ‘90 tunînd şi fulgerînd împotriva lui Nicolae Breban, căruia îi trimite pamfletul Capra şi Căprarul (în vol. Scrisori întredeschise, ediţie îngrijită de Laszlo Alexandru, 1995, p. 484-501). Scriitorul parizian îi reproşa romancierului bucureştean “tovărăşia cu Burtică”, “prietenia cu Pleşiţă”, “tăcerea înţeleaptă păstrată (…) aproape două decenii asupra distrugerilor pricinuite României şi românilor de regimul comunist”, “repetatele tentative de a ‘sparge’ exilul”. În legătură cu această ultimă problemă, Goma se dezlănţuia irepresibil: “Să nu conteze pe mine că am să intru în jocul lui cizmos; în subtilităţile-i obeznicole cu care şi-a recrutat aplauditori şi admiratriţe – dintre eternele fesenine. Eu îi comunic: Da, tovarăşu’ Breban: aşa e! Uniunea Scriitorilor pusă la cale dimpreună cu scriitorul Brie, cu Românul Ţepeneag: comunistă, băi frate! Ca pe mînă, tovărăşele drag! Securistă mie-n sută, şogore al lui Măgureanu…” (29 iunie 1991).

Mai trec două decenii bune, opinia publică află că la Curtea de Apel Bucureşti se discută sesizarea prin care CNSAS l-a declarat colaborator al Securităţii pe Nicolae Breban. Mînia lui Paul Goma împotriva agenţilor de influenţă s-a dezumflat ca prin minune. Iată-l pe fostul disident semnînd o ultra-penibilă Declaraţie, în care ne spune că pe vremea cînd el, Goma, era persecutat, Breban l-a vizitat acasă, a coborît în pivniţa plină de var şi păianjeni, i-a scos de-acolo un rînd de aşternuturi. Asta demonstrează că, în cadrul procesului, “Probele acuzării nu sînt probe. (…) Dacă Nicolae Breban va fi judecat după acele probe se va comite o nedreptate flagrantă” (28 aprilie 2013).

Însă judecătorul de la Curtea de Apel a uitat să ţină seama de învăţăturile lui Paul Goma către sistemul judiciar din România şi, studiind documentele de la dosar, a constatat “în mod evident că, prin activităţile desfăşurate, Nicolae Breban a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, recunoscute şi garantate de legislaţia în vigoare la acea dată, prejudiciind grav statutul persoanelor urmărite”. Breban nu s-a ales cu mare brînză din avocăţismele lui Goma, în schimb acesta din urmă şi-a cîştigat dreptul la hectare de elogii pentru talentul literar, prin revista Contemporanul – ideea brebană. O mînă spală pe alta, şi amîndouă spală obrazul. Atunci cînd el mai există.

Tactica cavaleriei (4)

Etichete

adeziuni, complicitati, criza, intelighentia, lovitura de stat

Viaţa politică românească a devenit extrem de tensionată, ca urmare a unor recente decizii politice, adoptate la limita sau în exteriorul legalităţii. În decurs de trei-patru zile, au fost luate măsuri uluitoare. Parlamentul l-a înlocuit pe directorul Radioului şi pe acela al Televiziunii publice; l-a revocat (în mod neîntemeiat) pe Avocatul Poporului, care ar fi putut ataca la Curtea Constituţională hotărîrile guvernamentale; i-a destituit (încălcîndu-şi propriile regulamente interne precum şi deciziile precedente ale Curţii Constituţionale) pe Preşedintele Senatului şi pe cel al Camerei Deputaţilor; l-a suspendat pe Preşedintele Republicii. În aceleaşi zile Guvernul şi-a transferat în subordine Monitorul Oficial, unde documentele au început să fie publicate într-o cronologie selectivă; a emis o ordonanţă de urgenţă prin care limita atribuţiile Curţii Constituţionale; a emis o ordonanţă de urgenţă prin care modifica regulile de desfăşurare a referendumului. (De menţionat că aceste din urmă acte excedă în mod frapant autoritatea legislativă a guvernului.)

Numeroase voci din ţară şi din străinătate s-au ridicat pentru a califica asemenea dispoziţii ca fiind echivalente cu o lovitură de stat. Într-un interval de timp foarte scurt, ca urmare a acţiunilor evident premeditate şi concertate, a fost blocată funcţionarea normală a unor instituţii importante ale statului democratic, a fost îngrădită raza de acţiune a puterii judecătoreşti constituţionale. Presa internaţională de prestigiu a condamnat la unison o astfel de situaţie nemaiîntîlnită în Uniunea Europeană. Vocile politicienilor occidentali au solicitat, mai blînd sau mai vehement (în funcţie de orientări şi interese), restabilirea statului de drept şi a democraţiei în România. Autorităţile europene au blocat finanţările convenite. În urma crizei politice acute, economia şi-a început degringolada, iar moneda naţională prăbuşirea.

Tactica cavaleriei (3)

Etichete

adeziuni, antisemitism, complicitati, fascism, intelectuali, intelighentia

În 2007 o altă listă de adeziuni intelectuale a strălucit pe firmamentul vieţii publice. Jurnalista Marilena Rotaru a decis că era timpul să-l reabiliteze pe Vintilă Horia, deşi scriitorul, în vremea războiului, desfăşurase o intensă activitate de propagandă extremistă, hitleristă. El considera, de pildă, că “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest ‘homo europaeus’, cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism”. Şi nici Mussolini nu era chiar de lepădat, căci opera sa “va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîşită realizare artistică”.

Aceste fapte – precum şi alte enormităţi vîrîte prin ziare de Vintilă Horia – n-au contat pentru personalităţile care s-au reunit aşadar sub pulpana Marilenei Rotaru şi-au solicitat o “extrem de necesară reparaţie de ordin moral, istoric, cultural”. Pentru ca tărăboiul să fie cît mai impresionant, s-au adresat simultan “Preşedintelui României, Primului-Ministru, Ministrului Culturii, Preşedintelui Uniunii Scriitorilor, Preşedintelui Academiei Române, Comisiei de Cercetare a Totalitarismului Comunist, precum şi tuturor instituţiilor de presă”. Destinatarii simandicoşi erau intoxicaţi cu informaţii contrafăcute: Vintilă Horia n-ar fi fost un fascist extremist, ci faima sa oribilă s-ar fi datorat Securităţii comuniste, iar mai apoi ar fi fost răspîndită de presa occidentală aservită.

Expeditorii care au acceptat să-şi plaseze numele sub o asemenea manipulare zgomotoasă au fost Camilian Demetrescu, Doina Cornea, Paul Goma, Monica Lovinescu, Octavian Paler, Dorin Tudoran, Dan Hăulică, Doina Jela, Constantin Bălăceanu Stolnici, Mihai Cantuniari, Sorin Dumitrescu, Ion Caramitru, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Micaela Ghiţescu, Adrian Alui Gheorghe, Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Marina Constantinescu, Liviu Antonesei, Sanda Golopenţia, Constantin Eretescu, Dinu Zamfirescu, Nicolae Stroescu-Stînişoară, Răzvan Codrescu şi mulţi alţii. Ce-au obţinut ei, după ce s-au strîns grămadă pentru a fi mai vizibili? În afara discreditului personal, nimic notabil. Pe vremea cînd restul lumii încă nu şi-a terminat de condamnat hitleriştii la tribunal, nu era să înceapă tocmai România cu reabilitarea naziştilor săi.

Tactica cavaleriei (2)

Etichete

antisemitism, complicitati, fascism, intelectuali, intelighentia, Paul Goma

După decembrie 1989 vocea individuală a conştiinţelor publice a început să nu mai fie chiar atît de credibilă. Aşa că s-au inventat noi metode de presiune: adeziunile pe liste publice.

Pînă prin 2005, dar şi ulterior, Paul Goma umpluse presa culturală şi internetul cu o pletoră de scrieri negaţioniste, antisemite (“Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: ‘Holocaustul românesc’ este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare (’Punga sau viaţa!’)” – vezi vol. Săptămîna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Bucureşti, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273). Disocierile oripilate n-au întîrziat să apară, de la instituţii, publicaţii sau persoane izolate din România. În asemenea circumstanţe agitate, la iniţiativa unui plagiator dovedit – şi recunoscut –, s-au găsit totuşi o sumă de semnatari care să se ia la trîntă cu evidenţele. Ei s-au încolonat cuminţi în spatele extremistului, pentru a estetiza noua orientare, nedemocratică, a gîndirii sale (P.G. “nu a negat şi nu neagă Holocaustul şi toate celelalte crime grave comise împotriva evreilor, inclusiv de conaţionalii săi”). Au lansat diversiuni colaterale, invocînd originea etnică a soţiei sau fiului său (“Pentru noi toţi e totuşi evident că scriitorul Paul Goma nu este antisemit nu doar pentru că este soţ şi tată de evrei”). Au acuzat de cenzură Uniunea Scriitorilor, deşi unele reviste apărute sub egida acesteia reluau texte – de multe ori identice – ale făptaşului ori ale complicelui său Liviu Ioan Stoiciu (“Ne adresăm Uniunii Scriitorilor (…) considerînd că celor doi le-a fost încălcat – printr-un act de cenzură greu de justificat – dreptul cel mai natural al oricărui scriitor, acela de a-şi publica scrierile”). I-au ameninţat cu procesul la tribunal pe toţi cei care aveau alte opinii decît ale idolului lor.

Şi s-au strîns peste 200 de oameni care să-şi pună numele sub această contrafacere!

Tactica cavaleriei (1)

Etichete

complicitati, comunism, fascism, intelectuali, intelighentia

În perioada paşoptistă a prevalat, poate, imaginea cărturarilor care se dedică modernizării societăţii, iluminării maselor. Întorşi de la studiile din Occident, intelectualii români constatau cu uimire că în provincii încă se mai umblă în şalvari şi cu ilic. Valorile de vestimentaţie şi comportament ale statelor europene erau aşteptate să aducă nu doar bunăstarea, în răsărit, ci şi un nou stil de viaţă şi gîndire.

Între timp dăruirea intelighenţiei în folosul binelui colectiv a devenit doar un slogan frumos, un deziderat niciodată atins. Au început să se prefire cercetările care au scos în evidenţă, de-a lungul funestului secol XX, complicităţile păguboase ale purtătorilor de condei. Stephen Koch a scris o carte aventuroasă, cu un stil ce-i drept cam dubios, despre Sfîrşitul inocenţei. Intelectualii din occident şi tentaţia stalinistă. 30 de ani de război secret. Pe cealaltă baricadă a extremismului, Max Weinreich a studiat Universităţile lui Hitler. Contribuţia intelectualilor la crimele Germaniei împotriva evreilor. Orbirile oamenilor lucizi au fost investigate de Mark Lilla în Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică. Jean Sevillia a descris Terorismul intelectual propagat de elitele care n-au pierdut ocaziile celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut pentru a se alia cu unele cauze dubioase, de la stalinism la comunismul din Indochina.

Explicaţia acestui lung şir de poziţionări împotriva interesului comun? Intelectualii ultimului secol au trecut să dezvolte discursuri ideologice, să evalueze realităţile în funcţie de grile prestabilite. Mai importante erau nu faptele care se derulau sub privirile lor, ci ansamblul de preconcepţii. Iar efectele discursului intelectual pervertit puteau fi devastatoare: sub prestigiul social al inteligenţei brevetate, era vîndută neghiobia în stare genuină. Căci, întorcîndu-şi privirile de la interesele colectivităţii, intelighenţia a învăţat să-şi vîndă propriile avantaje.

Non idem est si duo dicunt idem

Etichete

complicitati, extremism, intelectuali, Marta Petreu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Norman Manea

Într-un interviu recent din România literară (nr. 28/2012), Marta Petreu încearcă o stranie autocoafare explicativă, pentru a justifica valul de critici pe care l-a produs cartea ei falsificatoare despre Mihail Sebastian: “La urma urmelor, eu am făcut cu Sebastian acelaşi lucru pe care l-a făcut Norman Manea cu Eliade, singura diferenţă fiind că eu am scris o carte, iar Norman Manea un articol”.

Nu se pune cîtuşi de puţin problema astfel. Norman Manea şi-a permis, la începutul anilor ‘90, să ridice pentru prima dată vălul de pioşenie de pe trecutul extremist al lui Mircea Eliade. Gestul său echivala cu lansarea analizei despre colaboraţionismul intelectualilor de dreapta, care trebuia discutat, în noile condiţii democratice şi de libertate a cuvîntului din postcomunism, în paralel cu situaţia compromisurilor intelectuale de stînga. Iniţiativa lui Norman Manea a stîrnit ecouri vehemente, de-a lungul a peste un deceniu, mai ales din două direcţii diferite. Dinspre cercurile extremiste, care îşi făcuseră din Mircea Eliade un stindard de legitimare şi care, în subsidiar, agresau totodată originea evreiască a lui N. Manea. Dinspre grupările scriitoriceşti de dreapta, care vedeau în Mircea Eliade o bună oportunitate de afirmare internaţională a literaturii române, ori aveau datorii de recunoştinţă personală faţă de profesorul din Chicago, ori încercau să amîne dezbaterea asupra flancului drept, pentru a o cataliza spre cel stîng.

Cercetarea Martei Petreu despre Diavolul şi ucenicul său a stîrnit, în primul moment, stupoarea celor care nu pricepeau cum pot fi împăcate investigaţia istorico-ideologică, avînd pretenţii universitare, şi limba de la barieră: “Sebastian s-a pomenit făcut zob în presă” , deşi “a ţîşnit în braţele lui Nae”, pe vremea cînd acest “papagal de presă” care “se fandoseşte”, cu toate că era doar un “hamal ideologic”, a scris “tablete împieliţate”, sau cînd “i-a sărit complet ţandăra şi a dat drumul, la mînie, unui text batjocoritor şi nedrept”. Biciuirea aspectului fizic al scriitorului investigat (“plăpîndul Sebastian explodează de supărare”) era combinată cu cele mai veninoase procese de intenţii (“Sebastian a ales ‘casa Cuvîntului’, în a cărei ideologie de extremă dreaptă s-a îmbăiat cu voluptate şi pînă la profundă îmbîcsire”), pigmentate cu stilul romanelor de capă şi spadă (“Cei doi complici” “şi-au spălat rufele politico-etnice în văzul lumii, iar apoi s-au reîmbrăţişat, înveninaţi de dor şi de resentimente”). Nemulţumirea unor comentatori s-a conturat pesemne cu ceva mai multă limpezime, atunci cînd au făcut drumul înapoi la presa interbelică pentru a verifica sursele de inspiraţie ale acestui nou roman al Martei Petreu despre Mihail Sebastian. Şi aşa au constatat numeroasele tehnici de deformare a realităţilor, de la citarea parţială şi pînă la răstălmăcirea frapantă, diabolizarea vehementă, goana după demonstrarea cu orice preţ a preconcepţiilor, prin omiterea faptelor inconvenabile.

Norman Manea, în articolul său incomod, a semnalat problema delicată a scheletului din dulap: un savant român de talie internaţională, al cărui trecut extremist se cuvine asumat în mod onest. Marta Petreu, în cartea ei romanţioasă, s-a oţărît la o victimă a istoriei: un prozator evreu care a fost dat afară din diverse redacţii, al cărui nume a fost interzis, care a fost concentrat în armată pentru a presta abuziv munci fizice, care a subzistat la limita indigenţei, sperînd din toate puterile să prindă sfîrşitul războiului. Primul a strălucit mai apoi în diplomaţia europeană, la o catedră universitară americană. Cel de-al doilea a pierit absurd, la cîteva luni după eliberare, într-un accident de circulaţie. Între Norman Manea şi Marta Petreu nu doar subiectul abordat şi stilul cercetării sapă o prăpastie de netrecut. Dar şi legitimitatea etică.

La ei şi la noi

Etichete

colaborator Securitate, complicitati, democratie, transparent, turnatori

La ei, după 1989, s-au studiat pe îndelete dosarele poliţiei politice, pentru ca foştii complici ai dictaturii să fie conduşi pe tuşa mică. La noi s-au pitit dosarele timp de vreo 15 ani prin toate cotloanele, fiindcă la pîrghiile deciziei a stat garnitura a doua comunistă, care n-a simţit nici o voluptate să scoată la lumină producţia serviciilor secrete.

La ei, artizanul luptei împotriva turnătoriilor şi pentru mai multă transparenţă publică tocmai a fost propus să devină Preşedintele Germaniei. La noi, prozatorul care se judecă la tribunal pentru complicităţile sale blazate cu Securitatea a fost recomandat la Premiul Nobel (de către Uniunea Scriitorilor). Iar poetul care nu demult şi-a admis în public delaţiunile a fost premiat că-i talentat (de către un academician şi doi tineri critici fără scrupule).

De asta nu-i văzută România ca un stat central-european, ci doar ca o gubernie din zona Balcanilor.