„Lectura lui Dante. Paradisul”

Etichete

Chisinau, Editura Cartier, Lectura lui Dante, Paradisul

Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante. Paradisul, Chișinău, Editura Cartier, 2020, 680 p., ISBN 9789975864633, 79 RON / 339 Lei moldovenești.

Publicitate

„Lectura lui Dante. Purgatoriul”

Etichete

Chisinau, Editura Cartier, Lectura lui Dante, Purgatoriul

Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante. Purgatoriul, Chișinău, Editura Cartier, 2020, 664 p., ISBN 9789975864626, 79 RON / 339 Lei moldovenești.

„Lectura lui Dante. Infernul”

Etichete

Chisinau, Editura Cartier, Infernul, Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante. Infernul, Chișinău, Editura Cartier, 2020, 624 p., ISBN 9789975864619, 69 RON / 299 Lei moldovenești.

Cum să faci dintr-un hitlerist cetăţean de onoare? Cazul Vintilă Horia

Etichete

Chisinau, conferinta, Holocaust, interbelic, istorie, literatura, nazism, politica, Vintilă Horia

Mă bucur că am două motive să fiu la Chişinău. Mai întîi această conferinţă, la care particip a treia oară personal şi a patra oară cu reflecţii şi intervenţii, pe care le propun estimării dumneavoastră. Un alt motiv, la fel de important pentru mine sufleteşte, este că iarăşi mi s-a publicat aici, la Chişinău, o carte şi sper să mergem înainte cu colaborările, în aceeaşi formulă plăcută şi utilă pentru toată lumea.

Mi-am propus să respect orientarea conferinţei noastre, care vorbeşte despre “Timpuri şi spaţii ale memoriei europene”. Doresc să abordez, în cele ce urmează, o problemă legată de o figură disputată a culturii române, anume Vintilă Horia, de la naşterea căruia s-au împlinit nu demult o sută de ani. Se pare că nu au fost destui pentru a limpezi lucrurile. Dezbaterile continuă pe mai multe paliere, nu doar culturale. Voi încerca, în prima parte, să punctez, la modul foarte obiectiv, cîteva date precise. Vintilă Horia, încă din prima tinereţe, după împlinirea vîrstei de douăzeci de ani, a înţeles să-şi facă un drum, o carieră, aderînd la o grupare politică pe vremea aceea clar antisemită. El şi-a marcat adeziunea la grupul A.C. Cuza-Nichifor Crainic, din perioada anilor ‘30, printr-o serie întreagă de texte în presă. A fost ideologul principal al ziarului Sfarmă Piatră, care era unul din purtătorii de cuvînt ai mesajului antieuropean, nedemocratic, pronazism, pro-Hitler, prorăzboi. Dincolo de orientarea generală, însă, Vintilă Horia a ştiut să-şi proporţioneze atent direcţiile de propagandă. În prima parte a activităţii sale a fost fascist, în favoarea lui Benito Mussolini. Nu neapărat asta frapează, fiindcă mulţi intelectuali ai vremii au înţeles să-şi croiască drumul astfel. Dar ne uimeşte dăruirea lui emoţională. Ieri se amintea, în cadrul acestei conferinţe, un pasaj din N. Steinhardt, care spunea că, dacă tot trebuie să te aserveşti, să iei din ciorbalîc, măcar fă-o cu linguriţa, nu cu polonicul. Vintilă Horia a făcut-o din păcate cu polonicul, deşi nu era obligat. Nu eram în comunism, unde compromisul devenise aproape inevitabil, dacă doreai să-ţi faci un drum în cultură, să publici, să devii cunoscut.

Iată nişte pasaje. “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (1937). Un alt pasaj: “Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocal” (oct. 1937). La scurt timp după aceste elogii, alături de multe altele, Vintilă Horia a primit postul de ataşat de presă la Legaţia României de la Roma, în Italia.

Ulterior, cu răsturnările politice din ţară, vin la putere legionarii. Trebuie să subliniez foarte insistent că Vintilă Horia nu a fost legionar. “Cuziştii”, simpatizanţii lui A.C. Cuza-Nichifor Crainic, erau adversari înverşunaţi ai legionarilor. Dar asta nu-i făcea democraţi! O asemenea situaţie tulbure e totuşi simplu de explicat, dacă o abordăm raţional. Era o perioadă în care grupările fasciste, naţionaliste, de extremă dreapta, se concurau, se încălecau. Toate îşi disputau, cu mici nuanţe, aceeaşi zonă antisemită. Una era gruparea lui A.C. Cuza-Nichifor Crainic, alta era cea a legionarilor, alta a ajuns apoi cea a mareşalului Antonescu, într-o formulă instituţional-statalizată. Ei erau adversari, deşi concurau pe aceeaşi felie ideologică. Acest aspect este foarte important de subliniat.

Aşadar vin legionarii la putere şi-l destituie pe Vintilă Horia din postul diplomatic. El este o victimă a legionarilor – dacă e să punem şi puţină ironie în această prezentare. Este destituit, se întoarce în ţară şi devine un admirator al lui Hitler. Se pare că era mai rentabil. Cîteva citate despre părerea lui Vintilă Horia pe tema respectivă. “Adolf Hitler e o genială minte politică” (afirmă el la 2 februarie 1941). “Führerul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne” (scrie el la 27 februarie 1941). “Adolf Hitler şi nu Napoleon este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (ne comunică el la 5 iulie 1941). “Naţional-socialismul este asemănător, ca forţă şi ca întindere, religiei în Evul Mediu şi artei în timpul Renaşterii” (ne asigură el la 17 decembrie 1941).

La cîteva zile după Pogromul de la Iaşi, apare Vintilă Horia pe prima pagină a ziarului Sfarmă Piatră şi justifică măcelul, aruncînd vina asupra evreilor care au fost masacraţi. “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni Radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: «Creştini din toate ţările, uniţi-vă!». Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (asta e din 2 iulie 1941). Alte notaţii în aceeaşi direcţie: “Israel voia să-şi facă o bogată patrie în România” (este un articol intitulat De ce tineretul României a fost şi este antisemit, din 16 aprilie 1941). Un alt citat: “Curentele semite au aruncat Occidentul în decadenţă” (afirmă scriitorul într-un articol din 9 iunie 1941).

Vintilă Horia este un mare adversar al ideii înseşi de democraţie, după cum rezultă din cîteva pasaje elocvente. “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (4 februarie 1937). Alt citat: “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (crede el la aceeaşi dată). Un alt pasaj: “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (afirmă el la 11 noiembrie 1937). Şi mai pe şleau: “Democraţia este inutilă” (o spune la 18 martie 1937).

Dar Vintilă Horia are şi spirite tutelare. Cel mai semnificativ este Ion Antonescu, pe vremea aceea conducătorul statului. “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (zice el la 19 mai 1941). “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (aflăm de la el în 7 mai 1941). “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (o mare calitate, pusă în lumină la 13 martie 1941). “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (13 martie 1941). Un alt pasaj: “Portretul [lui Ion Antonescu] să-l punem la icoana sufletelor noastre” (se presară şi o conotaţie religioasă peste adoraţia politică, la 28 ianuarie 1941). În urma militantismului fierbinte, Vintilă Horia a fost răsplătit cu postul de ataşat de presă la Consulatul României de la Viena.

Războiul mondial s-a încheiat. Ştim care a fost deznodămîntul său. În 1946 Vintilă Horia a fost judecat, în absenţă, pentru că “a contribuit la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România”. Puteţi estima şi dumneavoastră adecvarea sentinţei, din citatele pe care tocmai le-aţi auzit şi care sînt nici a zecea parte din cîte există. (Ca o paranteză, articolele acestea îngrozitoare, din presa politică de-atunci, le-am văzut cu ochii mei. Ele cantitativ sînt cam între 50 şi 100. La un moment dat m-am gîndit să le aduc şi să le proiectez aici, pe ecran mare, ca să aveţi un contact vizual cu subiectul prezentării mele. Dar aş fi consumat un timp mai extins decît cel care îmi era alocat.)

Aşadar scriitorul este judecat, la fel ca alţi criminali de război, din Occident sau din România, şi este condamnat la detenţie pe viaţă. Se refugiază însă în Europa occidentală – nu se mai întoarce niciodată în România –, iar apoi în Argentina, care ştim că a devenit paradisul naziştilor fugiţi din vestul Europei, unde nu mai erau în siguranţă. Şi acolo începuseră procesele şi condamnările foştilor nazişti. Vă reamintesc că, pe lîngă activitatea de ziarist extremist, Vintilă Horia este şi scriitor de ficţiune. Astfel că, lovitură de scenă, romanul său Dumnezeu s-a născut în exil a primit în 1960 Premiul Goncourt la Paris. Sînt dovezi certe, care au fost publicate, că s-au implicat foarte insistent Securitatea din România şi Partidul Comunist pentru a bloca festivitatea. Au fost trimişi mesageri cu fotocopii, cu texte din presa de odinioară, cu lucruri care existau efectiv. S-a creat un scandal enorm la Paris, astfel încît Vintilă Horia a fost determinat să renunţe el însuşi la primirea premiului.

Lucrurile merg înainte. Nu vreau să fiu excesiv de amănunţit. E de ajuns să spun că după 1989 şi după moartea lui din 1992, diverse grupuri de presiune, de intelectuali, de lideri de opinie publică s-au mobilizat pentru a-l reabilita pe Vintilă Horia. Au fost diverse mesaje colective şi scrisori deschise, către Preşedinţia României, către Primul-Ministru, către Academia Română. Unul în 2006-2007, altul chiar recent. Eu am intervenit, fiindcă văzusem textele sale publicate în presa de odinioară şi ştiam că nu e vorba de un neadevăr, sau de o calomnie care i se punea pe nedrept în cîrcă. Am redactat o scrisoare către Guvernul României – încă din 2007, imediat după iniţiativa de reabilitare a imaginii sale publice, promovată de teleasta Marilena Rotaru – şi am trimis-o de asemeni la Preşedinţie, la Cotroceni. S-a blocat atunci o tentativă de recuperare oficială a lui Vintilă Horia. Povestea a reînceput acum, cînd se sărbătoreşte centenarul naşterii scriitorului. Din nou, cu trei săptămîni în urmă, i-am adresat o scrisoare deschisă Primului-Ministru Dacian Cioloş, semnalînd cu citate ample despre cine este vorba. De data asta am fost sprijinit şi de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, care de asemeni s-a implicat. Trebuie precizat că Vintilă Horia a primit în decembrie 2015 cetăţenia de onoare a oraşului Segarcea, unde el s-a născut. La intervenţia oficială a Institutului guvernamental “Elie Wiesel”, acest titlu onorific a fost retras, cîteva luni mai tîrziu. În ce bază? Vă reamintesc că în România există Legea 217/2015, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Prevalîndu-se de această lege, Institutul a solicitat să i se retragă lui Vintilă Horia titlul de cetăţean de onoare – ceea ce s-a şi realizat. Totuşi, în ciuda situaţiei oficiale, cu puţine săptămîni în urmă, celălalt institut al guvernului României – trebuie spus că sînt două, primul înfiinţat este cel pentru studierea Holocaustului, iar al doilea este IICCMER, pentru studierea crimelor comunismului şi memoria exilului românesc – s-a implicat într-un ceremonial de comemorare omagială a personalităţii lui Vintilă Horia. Fapt care a dus iarăşi la reacţii de presă. Aşadar este o realitate nu doar culturală, ci de asemeni politică şi socială, care iradiază şi e de-o maximă actualitate, deşi ne referim la anii ‘30 şi ‘40. Dar este şi o problemă de etică publică, pînă la urmă, care merită examinată cu toată atenţia.

Dacă îmi permiteţi să le înşir foarte repede, am stat şi m-am gîndit ce motive ar exista, pentru nişte intelectuali de bună condiţie profesională şi de reputaţie publică să se solidarizeze cu Vintilă Horia azi. Trec peste faptul că unii poate nu ştiu despre cine este vorba şi nu au informaţii precise, pe bază de citate. Sau unii văd citatele şi nu le cred. Mergem pe ipoteza că avem de-a face cu oameni informaţi. Am reţinut, foarte rapid, cîteva eventuale motive de adeziune la cauza unui hitlerist.

Unii poate că percep greşit situaţia faptelor şi a culpabilităţilor. Actul de justiţie pare o agresiune. Vintilă Horia pare atacat şi denigrat – cînd de fapt asistăm la o repunere în ordine cronologică a lucrurilor. El a fost cel care, prin activitatea sa, a susţinut şi a contribuit la o politică statală agresivă, care a dus la moartea cîtorva sute de mii de oameni doar în România. Iar la nivel internaţional, cînd vorbim despre Holocaust, ne gîndim chiar la milioane de oameni. Aşadar nu Vintilă Horia este victima, să ne înţelegem foarte clar! Dacă, în ziua de azi, un judecător trimite un infractor după gratii, a-l compătimi pe acel infractor – pentru că a fost agresat – pare distonant. Putem să vorbim, să nuanţăm, să dezbatem: de ce a fost condamnat la doi ani, de ce nu la un an, de ce nu i s-a dat cu suspendare? Dar pedepsirea unui infractor intră în ordinea de drept a eticii publice.

Un alt motiv: ar putea să existe o lipsă de empatie faţă de victimele Holocaustului. Am luat şi acest aspect în considerare. Unii poate se gîndesc că a fost ceva demult, o nenorocire care i s-a întîmplat altei etnii. Sau poate că unii din etnia mea au participat la executarea unei asemenea monstruozităţi. Şi atunci nu îmi cade bine s-o recunosc. Românii au avut contribuţia lor la implementarea Holocaustului. Asta deja este un adevăr de natură publică, recunoscut în mod oficial de statul român şi de doi preşedinţi ai României. Ca să nu fie nici o ambiguitate, o spun la fel de apăsat, Ungaria a avut un rol foarte grav în exterminarea evreilor chiar la Cluj, oraşul în care eu locuiesc. Evreii de acolo au fost transportaţi la Auschwitz şi circa 90% dintre ei au murit în Holocaust. Un lucru absolut îngrozitor! Şi România, şi Ungaria, şi alte state europene şi-au avut contribuţia incontestabilă. Aşadar solidarizarea cu propria etnie ar putea fi un obstacol în admiterea faptului istoric.

O altă motivaţie ar sta în gîndirea de tip ideologic. Dreapta condamnă doar stînga şi invers. Dacă sînt un intelectual de stînga, mă simt deranjat de fascişti, de legionari. Dacă sînt un scriitor de dreapta, sînt stingherit doar de cei care au răspîndit comunismul. Eu cred totuşi că judecata intelectuală trebuie să evolueze pe nişte parametri de etică publică şi doar apoi pe baze ideologice. De ideologie să ne folosim pentru a ne atinge scopurile politice, dar nu pentru a impune adevărurile istorice.

În aceeaşi ordine a lucrurilor am constatat că, pentru prima oară, s-au situat pe poziţii conflictuale cele două institute de profil ale Guvernului României. Adică IICCMER a girat o comemorare a lui Vintilă Horia şi, pe de altă parte, Institutul “Elie Wiesel” a protestat împotriva reabilitării lui Vintilă Horia. Este o situaţie paradoxală, pentru că ambele institute au fost gîndite şi sînt destinate să se implice în clarificarea problemelor istorice, fiecare pe zona sa de acţiune. Cum s-a ajuns la această situaţie tensionată? Prin faptul că unul dintre ele, respectiv IICCMER, a înţeles să contribuie la recuperarea, la reabilitarea unui agent, a unei personalităţi care se afla în vizorul celuilalt institut. S-a creat o intersectare de atribuţii.

Închei înşirînd foarte rapid cîteva strategii, prin care adepţii lui Vintilă Horia au înţeles să-i sară în apărare. Unii au subliniat că a fost anticomunist şi de aceea îl elogiază. Însă a fi anticomunist nu este suficient pentru a fi inocent şi public frecventabil. Hitler a fost un foarte mare anticomunist. Dar nimeni nu i-ar face pentru asta o statuie în Germania şi nu i-ar da titlul de cetăţean de onoare, în vreun oraş german. A fi anticomunist nu e suficient pentru a fi onorabil şi onorat.

Alţii – chiar Monica Lovinescu, de pildă, un intelectual cu excelentă consistenţă publică –, încă din 1960, au sărit ca arşi că Vintilă Horia nu a fost legionar. Cei care îi critică extremismul ar comite aşadar o mare nedreptate. Aici este vorba de cunoscuta stratagemă a “luptei cu umbra”. Se inventează o temă şi se combate viguros ceva ce nu există. Da, aşa este! Vintilă Horia n-a fost legionar! Cine-i reproşează că ar fi fost legionar, se înşală. N-a fost legionar. El a fost hitlerist şi a fost un adversar politic de moment al legionarilor.

Un alt argument pentru reabilitarea lui Vintilă Horia ţine de ideea că el a fost o ţintă a Securităţii, poliţia politică a comunismului. Observaţia este, în detaliul ei, corectă. Dar asta încă nu-l face demn de reabilitare pe propagandistul nazist de odinioară. Atacurile securiste, în mare măsură, se sprijineau pe texte reale, pe care le-am văzut cu ochii mei în bibliotecă.

Alţii se apucă să aprecieze sentinţa care l-a condamnat şi care ar fi fost incorectă. Aceştia îşi întorc privirea de la inculpat la completul de judecată. Ei judecă instanţa. Tribunale antifasciste au existat în Occident, au existat în Estul Europei. Poate că n-au fost mereu impecabile, poate că n-au fost mereu ireproşabile. Dar intenţia de pedepsire a hitleriştilor a fost aceeaşi, în ambele jumătăţi ale Europei.

Unii exagerează, cu bună ştiinţă, pentru a stîrni mila publicului. Îl compătimesc pe Vintilă Horia fiindcă a fost condamnat la moarte. Nu, nu a fost condamnat la moarte! El a trăit bine mersi în Occident. S-a bucurat de onoruri acolo şi nu trebuie compătimit în mod exagerat aici.

Nu în ultimul rînd, există sofismul valorii literare, extinse globalist. Vintilă Horia este un mare scriitor, alături de alţi extremişti de dreapta. Dacă ne legăm de el, ce ne facem cu Mircea Eliade? cu Cioran? cu Ţuţea? cu Noica? Ajungem oare să desfiinţăm toată cultura română?! Se merge pe strategia aceasta a bulgărelui de zăpadă. Mai bine să nu răscolim trecutul, fiindcă se va stîrni avalanşa. Asistăm aici la o viclenie evidentă. Intelectualii numiţi – sau alţii ca ei – pot fi citiţi, pot fi comentaţi, pot fi disecaţi în creaţia lor artistică. Unii dintre ei, însă, dacă au fost condamnaţi de tribunale, nu pot fi elogiaţi în public. Vă repet că legea 217/2015 nu permite să se ridice statui, să se confere titluri de cetăţean de onoare şi nume de străzi unor criminali. Sau unor complici ai criminalilor de război.

Acestea sînt lucrurile legate de Vintilă Horia. Am încercat să le comprim într-un discurs tranzitiv, pe bază de probe şi să sintetizez o dezbatere extrem de amplă şi uneori derutantă. Eu sînt convins că atunci cînd cunoaştem nucleul, conceptul, ne descurcăm apoi cu manifestările lui fenomenale. Există un proverb: dacă stăpîneşti lucrurile, cuvintele vor urma. Dacă ştim cum arată situaţia în realitate, vom putea să cîntărim corect dezbaterile, polemicile, disputele din spaţiul public legate de figura lui Vintilă Horia. Vă mulţumesc pentru atenţie.

(Prezentare la conferinţa internaţională “Geografii mentale:
timpuri şi spaţii ale memoriei europene”,
organizată la Chişinău de Universitatea de Stat din Moldova
27-28 mai 2016)

 

Despre statul naţional poliglot (3)

Etichete

Chisinau, conferinta, dialog, poliglot, stat national, Uniunea Europeana

Complexitatea prezentării la care am asistat a încurajat dezbaterile pe o gamă la fel de extinsă, prin intervenţii din partea publicului. Colegii de la Academia Română din Bucureşti s-au întrebat cum se mai poate forma, în ziua de azi, o elită propriu-zisă, cînd asistăm la invazia subproducţiilor televizate, la hegemonia de false personalităţi în spaţiul public, la degringolada valorilor. Academicianul Metzeltin a punctat: pentru a face parte dintr-o elită, e nevoie de cultură, de specializare universitară, de o percepţie mai curînd generalizată asupra fenomenelor cu esenţă transnaţională; e necesar accesul la putere (inclusiv la puterea politică), pentru a fi impuse opţiunile. Crearea de elite este rezultatul unei activităţi îndelungate de lobby. Trebuie să fim conştienţi de faptul că vrem să devenim elite.

Colega de la Universitatea Humboldt din Berlin s-a întrebat în ce măsură modelul statului naţional poate fi aplicat în cazul Germaniei, care beneficiază de o structură amplu descentralizată, cu puteri sporite de autonomie acordate Land-urilor. Academicianul Metzeltin a subliniat că nu există o contradicţie între “federal” şi “naţional”. Conceptul de “federal” se referă la tipul de organizare a administraţiei, nu la ideologia intrinsecă a unui stat. Federalizarea poate da o bună oportunitate de dezvoltare, prin descentralizarea administrativă şi lingvistică, fără a se contraveni proiectului unitar al statului naţional. În confirmarea ideilor sale, vorbitorul a reamintit că în Constituţia Germaniei nu este prevăzut conceptul de limbă oficială, care să fie impusă dominator peste celelalte limbi folosite pe teritoriul ţării. Colegii de la Chişinău au replicat sotto voce că federalizarea e o strategie politică amplu folosită acum de Rusia expansionistă, tocmai în scopul destabilizării statelor naţionale din această zonă geografică.

M-am înscris la cuvînt pentru a elogia finele disocieri propuse de distinsul conferenţiar. Mi-am împărtăşit pe scurt propria situaţie biografică, la care am reflectat în scris de-a lungul ultimilor ani: sînt un etnic maghiar, educat în limba română, pasionat de limbile străine, dintre care pe una o predau zilnic. Astfel am ajuns să resimt concret că ceea ce s-ar chema “limba maternă” poate aluneca pe locul trei sau patru în ordinea abilităţilor de comunicare, iar limbile “străine” să fie stăpînite cu o dezinvoltură sporită, pînă la a face parte din propria conştiinţă reflexă. Într-un dialog ştiinţific pe care l-am purtat odinioară cu profesorul Katerin Katerinov (un lingvist de naţionalitate bulgară, stabilit în Italia şi devenit cel mai prestigios autor de manuale pentru predarea limbii italiene la Perugia), mi-a fost întărită, cu explicaţii detaliate, o mai veche intuiţie. Limba pe care o folosim este doar un instrument care, la fel ca atîtea altele, se dezvoltă atunci cînd e intens utilizat, se atrofiază atunci cînd e neglijat. Pot confirma aşadar, din experienţa mea directă, că nu există o legătură necesară între naţionalitate şi limbă. Michael Metzeltin m-a asigurat zîmbind că sînt un adevărat spirit european şi a completat că, la rîndul său, este născut în Elveţia, dar nu şi-ar putea preciza o limbă maternă, întrucît provine dintr-o familie cu cele mai diferite încrengături lingvistice. În ce priveşte experienţele sale biografice, şi-a construit cariera în mediul academic de limbă germană, dar călătoreşte şi comunică profesional adesea în estul european sau în afara graniţelor continentului. Dacă l-ar obliga cineva să revină la limitele administrative din Lugano, s-ar simţi îngrădit ca personalitate şi nedreptăţit ca intelectual.

Am continuat remarcînd ceea ce consideram a fi o uşoară incongruenţă în ansamblul ideatic ce ne-a fost prezentat. Pe de o parte ni se recomandă să desprindem limba de naţionalitate (şi tocmai am confirmat cît de îndreptăţită este această observaţie). Pe de altă parte sîntem asiguraţi de viitorul pregnant al statelor naţionale, în cadrul construcţiei europene. În ce priveşte acest al doilea aspect, nu putem avea garanţii conceptuale, întrucît alte mari construcţii economice – de pildă cea de pe continentul nord-american – şi-au demonstrat valabilitatea, deşi fac abstracţie de componenta naţională. De ce-ar trebui să prevaleze statele naţionale în viitoarea Uniune Europeană, din moment ce ele sînt inexistente în Statele Unite ale Americii? Acel model funcţionează eficient, cu timpul va putea fi implementat şi dincoace. Profesorul Metzeltin mi-a reamintit tradiţia istorică de cîteva secole a continentului nostru, peste care nu se va putea trece. Am notat că, în teoria sa, la nivel individual, limba e independentă de naţionalitate (şi avem o elaborare de tip raţional), pe cînd la nivel social construcţia europeană e bazată pe state naţionale, în virtutea trecutului istoric (şi avem o elaborare de tip paseist, sentimental). Colocutorul mi-a confirmat că este vorba despre diferenţa dintre statutul nostru ca indivizi şi acţiunea noastră socială, în cadrul căreia trebuie să ne adaptăm la realităţile cu care ne confruntăm.

Lucrările conferinţei “În oglinzile democraţiei: literatura europeană şi etica societară”, organizate de Universitatea de Stat din Moldova, au continuat sub aceleaşi auspicii ale prieteniei şi ale incitantului schimb de idei. Pentru mine a fost o încîntare să-l aud pe academicianul Michael Metzeltin vorbind o limbă română impecabilă, fin nuanţată şi uşor ironică pe-alocuri; să conversez cu el, în pauzele de cafea, în italiană; să-l ascult povestind în germană. Timp de două zile, la Chişinău, m-am simţit în Europa Centrală.

Despre statul naţional poliglot (2)

Etichete

Chisinau, conferinta, istorie, poliglot, stat national

Cel mai adesea avem de-a face cu un grup intelectual care construieşte identitatea naţională. Din această perspectivă pînă şi textele aparent literare pot dobîndi valenţe subsidiare. De pildă les Chansons de geste sînt oare literatură sau politică? Ele contribuie la crearea peste secole a identităţii franceze, chiar dacă în Evul Mediu încă nu se putea vorbi de aşa ceva. Reprezentările cartografice, care delimitează şi vizualizează un anumit teritoriu, sînt foarte importante pentru definirea naţională. Sînt impuse anumite locuri emblematice, purtătoare de conotaţii naţionale (ca mănăstirea Putna la noi). Perceperea unui grup vine, de obicei, din exterior. Nu ne va surprinde că numele de Romania este invenţia unui străin. Abia în 1861, Alexandru Ioan Cuza este primul care vorbeşte despre români în discursul public. Ion Heliade Rădulescu stabileşte prima gramatică normativă a limbii române. Petru Maior este primul istoric care abordează problema naţională.

Academicianul Metzeltin a subliniat cu insistenţă că un stat naţional modern poate avea mai multe limbi naţionale. El, lingvistul, se pronunţă net împotriva distrugerii limbilor, în scopul unificării statale. Mai mult chiar: un stat cu o singură limbă naţională poate fi considerat totalitar!

O limbă nu există în absenţa textelor scrise. Literatura şi politica lucrează împreună, în selectarea textelor relevante şi impunerea acestora în conştiinţa publică. Un rol conjugat îl au estetica (aparenţa externă) şi finalitatea politică (tendinţa conţinutului). Odată cu secolul al XIX-lea a apărut nevoia de istorie literară, în vederea canonizării operelor reprezentative dintr-o cultură naţională. Atunci şi-au desfăşurat activitatea prestigioasă Francesco De Sanctis, Gustave Lanson etc.

Existenţa naţiunii încă nu oferă garanţia existenţei statale. Abia conştiinţa naţională conduce la crearea statului. Ea se consolidează prin anumite elemente identitare: drapel, imn, monedă, clădiri oficiale etc. În România au jucat un rol important Regulamentele Organice, în ciuda conţinutului lor nesatisfăcător. Alexandru Ioan Cuza a fost însă o figură emblematică, a impus imaginea statului român şi a realizat unificarea principatelor, cînd s-a stabilit şi capitala la Bucureşti. Regele Carol I a dat o constituţie foarte bine făcută (inspirată din cea belgiană şi cea franceză). Medializarea statului se realizează prin serviciul militar, prin activitatea presei. În România presa apare în secolul al XIX-lea cu Mihail Kogălniceanu, cu George Bariţ. Globalizarea naţiunii-stat se face prin universităţi (sub Cuza se înfiinţează cele din Iaşi şi Bucureşti), prin redactarea de enciclopedii (la Sibiu), de mari traduceri. Se afirmă prin colaborarea internaţională: în 1867 România participă la expoziţia universală de la Paris.

Odată cu stabilirea sărbătorilor naţionale şi a simbolurilor, se consolidează statul naţional, care conferă sentimentul de apartenenţă colectivă şi de siguranţă. Populaţia e transformată în cetăţeni responsabili, cu o nouă identitate colectivă. Avem de-a face, şi în această situaţie, cu un proces implementat de intelectuali. O atestă cuvintele lui Massimo D’Azeglio: Abbiamo fatto l’Italia, adesso dobbiamo fare gli italiani. Odată cu realizarea statului naţional trebuie însă demarată dezbaterea onestă în legătură cu istoria oficială, care se cuvine pusă mereu în discuţie, pentru evitarea mitologizării.

Despre statul naţional poliglot (1)

Etichete

Chisinau, conferinta, Europa, istorie, nationalism, poliglot, stat, Uniunea Europeana

Profesorul Michael Metzeltin, de la Academia Austriacă de Ştiinţe din Viena, este un om subţire, atît fizic, prin aspectul distins şi rafinat, cît şi spiritual, prin aerul ştiinţific dezinvolt şi echilibrat. Membru de onoare al Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al cîtorva universităţi din România, el a venit la Chişinău să ne prezinte o prelegere despre “Discursul naţional-statal european”. Încă de la început vorbitorul a subliniat specializarea sa în domeniul filologiei romanice, prin care stăpîneşte şi studiază mai toate limbile continentului european; a amintit originea sa elveţiană, motiv pentru care ţine la mare cinste diversitatea şi poliglotismul.

Conferinţa academicianului Metzeltin a fost deliberat construită pe cîteva axiome explozive, ce au atras imediat atenţia publicului. Trebuie stabilită o distincţie limpede între limbă şi naţionalitate, o confuzie răspîndită abia cu începere din secolul al XIX-lea. Să vorbeşti o anumită limbă nu presupune să aparţii unei anumite naţionalităţi. Lingvistica se studiază comparativ; naţionalitatea are o sumă de trăsături specifice, care o fac să fie diversificată. Uniunea Europeană, aşa cum s-a format pînă azi, este un conglomerat de state naţionale. Astfel se explică numeroasele conflicte care se manifestă între centralismul impus de la Bruxelles şi reacţiile locale de separaţie (vezi Catalonia). Dar viitorul – ne asigură Michael Metzeltin – va fi al statelor naţionale; prin urmare sîntem datori să studiem istoria formării lor.

Statul naţional este o invenţie europeană, în contextul în care – potrivit definiţiei lui Aristotel – statul reprezintă legătura comunitară care deserveşte binele comunităţii. Există state ce s-au format pe intervale lungi, cum este Elveţia, a cărei constituire a durat 700 de ani, şi altele, ca Italia sau România, care s-au înfiinţat rapid, printr-un efort conştient şi deliberat. În linii generale, statele naţionale sînt constructe mentale ale liberalismului din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Ele s-au alcătuit pentru a asigura administrarea în mod centralist, dar democratic.

Elita statului este datoare să-i formeze pe cetăţeni, să-i educe, pentru a-i ridica la nivelul unei misiuni istorice. Pe baza studierii experienţelor fenomenale, poate fi stabilit un model inductiv în formarea statelor naţionale. Procesul include următoarele componente: 1) conştientizarea; 2) teritorializarea; 3) istoricizarea; 4) standardizarea unei limbi naţionale; 5) canonizarea unor texte; 6) instituţionalizarea; 7) medializarea; 8) globalizarea. Academicianul Metzeltin a luat apoi fiecare element pe rînd, descriindu-l succint şi exemplificîndu-l prin fapte din istoria românească a secolului al XIX-lea.

Din nou la Chişinău

Etichete

Chisinau, conferinta, Cricova

Am avut bucuria să particip, la Chişinău, la a patra ediţie a conferinţei internaţionale organizate de Universitatea de Stat din Moldova, prin Departamentul de Literatură Universală şi Comparată, în colaborare cu Konrad Adenauer Stiftung. Sub coordonarea conf. univ. dr. Tatiana Ciocoi, între 21 şi 22 mai a.c., invitaţii au dezbătut tema “În oglinzile democraţiei: literatura europeană şi etica societară”.

După saluturile inaugurale, a venit consistenta prelegere a academicianului vienez Michael Metzeltin despre “Discursul naţional-statal european”, care a dinamizat asistenţa şi a dat frîu liber dialogului. Au urmat şase sesiuni cu intervenţii ştiinţifice pe temele şi subiectele cele mai diferite, dintre care spicuiesc: morala socială a autorului în totalitarism, cu aplicaţie pe cazul Tudor Arghezi; cultura română postmodernă; dezbaterile literare din anii ‘90; gîndirea democratică a lui Ion Heliade Rădulescu; resurecţia eticului şi esteticului arhaic la Lucian Blaga; şcoala românească de la Berlin; miturile antice şi actuale la Christa Wolf; Roland Barthes despre o etică a convieţuirii; mitologia populară; imaginile democraţiei; romanul contemporan; literatura în dezbateri parlamentare din sec. al XIX-lea; estetica literaturii din Republica Moldova în confruntarea cu sistemul totalitar; viziunea grotescă a utopiei lui Michel Houellebecq; reflecţii despre artistul imoral; activitatea de gazetar politic a lui Mihail Sebastian la ziarul Cuvîntul; principii etice în creaţia lui Nikos Kazantzakis etc.

Unii participanţi la conferinţă au provenit din zona central-europeană de românistică: acad. dr. Michael Metzeltin, dr. Petrea Lindenbauer şi dr. Florin Oprescu de la Universitatea din Viena, conf. dr. Ioana Scherf de la Universitatea Humboldt din Berlin. Alţii au ilustrat cercetarea academică românească: prof. dr. Ana Selejan şi prof. dr. Gheorghe Manolache de la Universitatea din Sibiu, dr. Lucian Chişu şi dr. Viorella Manolache de la Academia Română din Bucureşti, prof. dr. Vasile Spiridon şi lect. dr. Nicoleta Popa Blanariu de la Universitatea din Bacău, conf. dr. Florica Bodiştean de la Universitatea din Arad, dr. Roxana Patraş de la Universitatea din Iaşi. Li s-au alăturat numeroşi colegi, profesori şi conferenţiari de la Universitatea de Stat din Moldova, cercetători de la Academia Moldovei, editori şi ziarişti cu experienţă.

Partea senzaţională a întîlnirii a fost dată de vizita la pivniţele de la Cricova, în apropiere de Chişinău. Sub un munte excavat iniţial pentru exploatarea calcarului, ne-am pomenit în vreo 60 km. de galerii subterane, amenajate pentru depozitarea vinului şi prelucrarea şampaniei. Grupurile de turişti se deplasau prin măruntaiele muntelui în elegante maşinute electrice, iar uneori se vedeau depăşite pe culoarele spaţioase de microbuze şi autoturisme. Bulevardul central se deschidea, la stînga şi la dreapta, în alte străzi subterane: luminate cu neon şi întinse mult dincolo de limita vederii cu ochiul liber, ele erau presărate cu uriaşe cisterne de vin sau şampanie. Saloanele amenajate pentru degustarea specialităţilor, deşi se găseau la 60 de metri sub pămînt, erau ultra moderne, cu semnal telefonic şi wireless, cu personal eficient. Imaginea de labirint tentacular al etilismului debordant crea un amestec de angoasă şi stupefacţie.

Am găsit la Chişinău gazde la fel de călduroase şi entuziaste ca anul trecut, dispuse să lupte cu cele mai diverse greutăţi, de la cele financiare şi de organizare, pînă la aspectele inefabile, ţinînd de armonizarea atîtor preocupări şi personalităţi ştiinţifice. S-au dovedit mereu impecabile. Cu acest prilej am învăţat că, atunci cînd îşi propun să îmbrăţişeze pe cineva, recurg la o expresie admirabilă în conotaţiile ei: “dă-mi voie să te cuprind!”.

Despre Dante la Chişinău

Etichete

articol, Chisinau, conferinta, Lectura Dantis, Mircea V. Ciobanu, presa

M-am bucurat să-l văd în sfîrşit la faţă pe Mircea V. Ciobanu, redactor-şef al Editurii Ştiinţa. Am colaborat cu el încă din 2002, la apariţia volumului meu Grîul şi neghina. Patru ani mai tîrziu, acelaşi editor mi-a tipărit Dicţionar italian-român şi român-italian. De data asta, colegi de sesiune în conferinţa internaţională, l-am ascultat cu plăcere vorbindu-ne pe un subiect pe care-l cunosc prea bine: Criza identităţilor (personale, sociale, culturale, literare) în “Cimitirul din Praga” de Umberto Eco. Am apreciat faptul că – pe lîngă descrierile cuprinzătoare – prezentatorul n-a evitat accentele critice, polemice, la adresa romanului comentat. Abia revenit acasă, am aflat din presă că preşedintele Traian Băsescu a decorat o serie de personalităţi din Republica Moldova, pentru înalte merite culturale. Lui Mircea V. Ciobanu i-a fost decernat Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Ofiţer, categoria A.

N-am apucat să-l felicit pe îndelete, cînd am primit altă veste. Se pare că nu doar eu l-am ascultat pe el vorbind, ci şi el pe mine. Aşa se face că, în Jurnal de Chişinău din 30 mai a.c., Mircea V. Ciobanu publică un rezumat al gîndurilor mele despre Dante. Îi mulţumesc pentru gestul amical şi reiau aici textul său.

“La o conferinţă organizată de Catedra de universală a USM, Laszlo Alexandru a prezentat o comunicare despre Lectura Dantis, de o popularitate surprinzătoare în Italia. Lecturile (publice) şi interpretarea operei lui Dante au o istorie veche. Încă în secolul al XIV-lea, Giovanni Boccaccio, autorul Decameronului, un scriitor ludic, dar şi doct, şi-a propus să citească şi să explice Divina Comedie la rugămintea florentinilor.

E frumoasă această istorie despre oamenii simpli din Florenţa care au rugat autorităţile să-i ajute la lectura şi înţelegerea unei opere deosebite. S-au adresat cu o petiţie, după cum ne informează (şi ne traduce) Laszlo Alexandru, rugînd autorităţile să aleagă ‘un om harnic şi înţelept, bine învăţat în ştiinţa acestui tip de poezie (…) spre a citi cartea popular numită El Dante în oraşul Florenţa pentru toţi cei ce vor să ia aminte…’.

Consiliul florentin aprobă cererea şi-l numeşte pe Boccaccio să citească şi să comenteze în faţa oamenilor, în biserica Santo Stefano di Badia, Divina Comedie. Ţine 60 de lecţii, dar moartea îl împiedică să-şi încheie misiunea asumată. Rămîne după el o nouă disciplină, intitulată Lectura Dantis.

Bine, contextul se explică simplu: prea puţină lume ştia carte, ca să citească singură poemul dantesc, dar încă şi mai puţină lume era şcolită ca să poată înţelege un text cu atîtea straturi de complexitate, inclusiv cel ezoteric, anagogic. Dar iată că acest gen reînvie surprinzător în secolul XXI, cînd se părea că nu mai există un mediu favorabil (oameni însetaţi de cultură, inaccesibilă din cauza analfabetismului). Dimpotrivă, azi cărţile lui Dante sunt la dispoziţia oricui, iar studiile (academice) danteşti au deschis opera fiecărui dornic de a o cunoaşte în profunzime. Cu toate acestea, lecturile danteşti au cunoscut o nouă doză energetică datorată cunoscutului artist Roberto Benigni, regizorul şi protagonistul celebrei tragicomedii cinematografice La vita è bella (Viaţa e frumoasă).

La prima vedere, un comic în rolul de lector şi comentator al unui poem grav şi canonic nu e soluţia optimă. Dar, ca şi Boccaccio, Benigni e ludic, dar şi… doct. Prima ediţie, din 2006, a spectacolului Tutto Dante a adunat, seară de seară, în Piazza Santa Croce din Florenţa, peste 5.000 de oameni.

În total, spectacolul a fost vizionat de sute de mii de spectatori din diferite oraşe ale Italiei şi ale lumii, a fost difuzat la televiziune şi pus pe DVD. Artistul captează atenţia publicului în maniera artiştilor ambulanţi din Evul Mediu. Urmează lectura unui cînt comentat, apoi lectura de plăcere a unor pasaje memorabile, într-o lectură cursivă şi expresivă. E uimitoare deschiderea publicului din secolul nostru spre o operă complexă, scrisă încă în Evul Mediu. Şi Benigni nu e singurul. Franco Nembrini propagă arta literară a lui Dante de o manieră solemnă şi didactică, iar regizorul Franco Palmieri organizează happening-uri, implicînd artişti, funcţionari, copii, pensionari şi simpli trecători, rugaţi să citească fragmente din versurile lui Dante.

La ce gînduri predispun aceste veşti dintr-o ţară care nu a avut pauze în evoluţia culturală? Ar fi posibile lecturi similare şi la noi, în baza unor texte ale autorilor autohtoni? Laszlo Alexandru pomenea de Ţiganiada lui Budai-Deleanu, dar şi, mai surprinzător, de textele lui Creangă, ludice şi cu subtexte. Putem merge şi mai departe. Să zicem, unele poeme, fundamentale, dar puţin cunoscute, ale lui Eminescu (Memento mori, Strigoii, sau surprinzătoarea ‘epopee’ ludică Antropomorfism). Încă pînă la Eminescu e Istoria ieroglifică a lui Cantemir, sunt poemele romantice de proporţii ale lui Heliade Rădulescu. Dacă sărim peste secole, ajungem la Levantul lui Mircea Cărtărescu, un text care trebuie citit cu instrumentarul necesar, deci şi cu eventualele şi chiar necesarele comentarii. Or, epopeea lui Cărtărescu deschide uşile întregii istorii a literaturii noastre (o istorie a literaturii în parafraze).

În toate aceste iniţiative contează existenţa solicitantului. Dar trebuie prezentată tentant şi oferta. Aşa cum teatrul îşi alege piesele care ar putea să aibă succes la public, trebuie aduse în avanscenă opere necesare, dar şi captivante. Aceste lecturi publice nu trebuie să repete lecţiile savante despre scriitori şi opere, nu trebuie să substituie demersul academic. Sub aspectul interpretării, ele pot să fie discutabile. Dar contează spectacolul şi interesul pentru opere ascunse de praful istoric, de ignoranţă sau de lacul academic.

Cu condiţia, bineînţeles, să nu fie lecturi profanatoare. Şi să nu pună în evidenţă interpretul, ci opera citită. Riscuri există, dar ideea nu mi se pare de neglijat.”

La Chişinău (4)

Etichete

Chisinau, conferinta, cultura, Europa, filosofie, international, prototip

Oraşul ca atare a fost o surpriză pentru mine, în rarele momente cînd am apucat să-l văd. Mai mult ca oriunde stăteau alături, contrastant, vechiul şi noul. Chiar peste drum de Palatul Republicii zăcea într-o rînă, cu geamurile sparte şi zidurile găurite, o coşmelie delabrată. Doi paşi mai încolo trona o vilă măreaţă, cu zugrăveala deteriorată. Mi-a atras atenţia de departe o clădire cochetă, proaspătă, cu un parc îngrijit în faţa sa. M-am apropiat să constat că e oficiul stării civile. Un edificiu uimitor prin eleganţă, dar cu paznici la poartă şi camere de filmare pe ziduri, s-a dovedit a fi ambasada americană. Ceva mai încolo se distingea profilul aristocrat al muzeului de ştiinţe naturale. Străzile erau toate vălurite, cu asfaltul crăpat, plin de zbîrcituri şi noroi. Probleme cu parcarea nu existau, maşinile erau puţine şi treceau în goană. Am observat un hîrb şubred şi ruginit, ideal pentru programul “Rabla” de la noi, încadrat strîns de autoturisme de teren 4 x 4, cum văzusem doar la televizor. Troleibuzele circulau rar şi aveau un aspect antediluvian. Mai vioaie păreau cîteva microbuze, ce brăzdau străzile şi se opreau la semnul trecătorilor, care se îmbulzeau să urce. Toate aveau acoperişul scund şi erau supraaglomerate, aşa că pasagerii se îndoiau de şale şi ţineau fundul în geam. Zonele întinse de verdeaţă şi parcurile abundente alungau orice gînd de depresie.

Hotelul nou-nouţ era imaculat şi silenţios, personalul discret şi prevenitor. Instalaţiile se puneau în funcţiune, magic, dacă introduceai cartela magnetică în fanta amenajată. Ca preţ era de vreo trei ori mai scump decît la Bucureşti. Seara am coborît în restaurantul spaţios, complet pustiu. Chelnerul a aprins repede toate becurile, a pornit muzica, m-a poftit să mă aşez oriunde. I-am cerut un pahar de vin caracteristic pentru acea regiune. M-a întrebat: roşu sau alb? Am ales prima variantă. Prea bine. L-am rugat totuşi să nu fie sec, prefer demidulce. Hm, din păcate nu aveau decît sec. Ok, atunci să-mi dea un vin alb specific. Prea bine. Dar să fie demidulce. Hm, din păcate nu aveau decît sec. Ok, atunci să-mi dea orice vin demidulce, roşu sau alb, chiar dacă nu-i de producţie locală. Hm, nu aveau nici un soi de vin care să nu fie sec, nici local, nici internaţional. Am rămas descumpănit. Ok, să-mi dea atunci un pahar de Coca-Cola. Prea bine. Dar să nu fie rece, dacă e posibil. Hm, trebuie să verifice. S-a dus în colţul încăperii, a ridicat receptorul, a început să explice, a insistat, a gesticulat. Într-un final a apărut cu paharul. M-a întrebat politicos ce altceva mai doresc să comand. Am renunţat.

Nicăieri ca acolo n-am avut prilejul, în două zile, să mă întîlnesc cu atîţia ambasadori, academicieni şi excelenţe de diverse calibre. Toţi păreau modeşti şi naturali, titlul social venea după ei ca o trenă inefabilă, ajungea la destinaţie după ce ei se îndepărtau. Vorbeai cu omul, schimbai cu el două glume, se ducea mai încolo, şi-apoi aflai că a fost sau va fi ministru. La plecare am luat taxiul, care trebuia să mă ducă pînă la autogara din capătul oraşului. Mă întreţineam cu şoferul despre cum e viaţa pe la ei. La un moment dat s-a întrerupt din vorbire şi, cu un gest banal, mi-a indicat maşina care venea spre noi din sens invers: o vedeţi? E a primului-ministru. Locuieşte prin apropiere. Cred că acuma merge la serviciu. E un om tare destoinic. Mie îmi place foarte mult.

Aşa a fost la Chişinău.