America văzută ca o femeie (3)

Etichete

America, analiza, Cesare Pavese, femei, Italia, Lawrence G. Smith

Pavese are impresia marelui triumf. Entuziasmul său e fără limite. “E aşa de bună, de liniştită, de răbdătoare. Atît de potrivită pentru mine. Şi după toate astea, ea e cea care m-a căutat.” Trec zilele de relaş la munte şi femeia se întoarce la Roma, iar apoi în America. El îi scrie poezii în engleză şi lungi scrisori afectuoase. O cere de nevastă. Un nou eşec, din care izvorăşte poezia Va veni moartea şi va avea ochii tăi.

Cesare Pavese se sinucide cîteva luni mai tîrziu. Într-un Torino toropit în căldura de august şi în vacanţa generalizată, îşi închiriază o cameră la Hotelul Roma de lîngă gară. Dizolvă peste douăzeci de plicuri cu somnifer într-o cană. Bea lichidul şi se întinde pe spate în pat, aşteptîndu-şi moartea. Ca ultim semn de politeţe, se descalţă pentru a nu murdări cuvertura şi stinge becul pentru nu consuma curentul. Scrie un mesaj pe pagina de gardă a volumului său Dialoguri cu Leucò: “Îi iert pe toţi şi tuturor le cer iertare. E bine aşa? Şi fără prea multe bîrfe, vă rog.” (Perdono tutti e a tutti chiedo perdono. Va bene? Non fate troppi pettegolezzi.)

Lawrence G. Smith încearcă să formuleze, în cartea sa, o explicaţie pentru desprinderea afectivă treptată a lui Pavese de cultura americană, pe care o admirase în tinereţe, o comentase şi o tradusese la maturitate, dar pe care părea s-o fi neglijat în ultimii ani. America şi femeia iubită s-au suprapus şi au format o imagine unitară în mintea autorului. El i-a predat lecţii de engleză primei amante, Tina Pizzardo, împreună cu care a citit romane americane. A iniţiat-o în literatura nord-americană pe Fernanda Pivano, care a devenit apoi traducătoare şi specialistă reputată în domeniu. S-a îndrăgostit fatal de Connie, actriţa searbădă de peste ocean. Eşecul relaţiei cu femeile i-a stins şi iubirea pentru America.

Totuşi poate că, înainte de-a aluneca pe toboganul ipotezelor abisale, ar fi mai util să examinăm situaţia de la suprafaţă. Din 1945 Pavese s-a înscris la comunişti şi-a activat o vreme în ziarul partidului, l’Unità. Noua lui opţiune politică este evidentă în volumul Tovarăşul. America a pălit în mintea şi preocupările sale, atunci cînd iluzia comunismului şi-a găsit o breşă. Nu e mai puţin adevărat că, scriitor nonconformist, filosof sensibil şi gînditor subtil, a fost privit cu neîncredere şi marginalizat de colegii lui, avîntaţi în construirea noii societăţi. Falimentul activismului social şi dezastrul pariului conjugal l-au dus la sinucidere. Literatura nu i-a mai fost de-ajuns.

Publicitate

America văzută ca o femeie (2)

Etichete

America, analiza, Cesare Pavese, Italia, Lawrence G. Smith, monografie

Bianca Garufi este o siciliancă isteaţă şi frumoasă, angajată la filiala din Roma a Editurii Einaudi. Îndată după terminarea războiului, Pavese se implică în viaţa politică, prin adeziunea la Partidul Comunist, şi în viaţa culturală, prin eforturile de reorganizare a editurii cu care colaborase îndelung. Stabilit pentru o vreme în capitală, începe flirtul cu mai tînăra sa colegă. După cîteva luni o cere în căsătorie, dar tot fără succes. Se întoarce la Torino şi îşi consemnează eşecurile sentimentale, prin note deprimate, parţial încriptate, în Meseria de a trăi.

Ultima lovitură o primeşte Cesare Pavese din partea actriţei Constance Dowling. Ea a venit în Italia pentru roluri de figuraţie, împreună cu sora sa, Doris, după eşecuri artistice repetate în America. Singurul domeniu unde impresionase a fost în relaţiile cu bărbaţii. Elia Kazan, prin jurnalul său, îşi aminteşte superlativ scenele sexuale, în diversitatea lor scenografică: “în nopţile reci, sprijinindu-ne de caloriferul din holul clădirii în care se afla apartamentul ei; în prima zi nesperat de caldă de primăvară, în spatele coşurilor de pe acoperiş. Hoinărind pe străzile întunecate ale oraşului, puteam să intrăm pe neaşteptate pe o alee îngustă dintre clădirile înalte. Sau, cînd nu ne mai puteam abţine, ne întîlneam într-o lojă la Belasco înainte de intrarea publicului, iar gemetele noastre erau înăbuşite de greutatea cortinei. Chiar şi în timpul spectacolului (eu nu jucam în primul act al piesei Golden Boy), o făceam sprijiniţi de balustrada din spatele orchestrei, sau, rapid, în holul de jos. După-amiezele aveam mai mult timp şi ne întîlneam prin camerele unor prieteni binevoitori – aveam o listă – sau, cînd reuşeam să economisim nişte bani, ne luam o cameră la un hotel ieftin, puţin mai jos de intersecţia Străzilor 8 cu 46, şaisprezece dolari bine cheltuiţi”. Nu lipsesc amănuntele fizice: “E atît de flămîndă! Mereu dornică. Parcă o văd stînd nemişcată în faţa mea, cu sînii ei mici şi plini, cu picioarele ei perfecte, cu abdomenul ei care se arcuia senzual, asemenea femeilor Renaşterii italiene pe care obişnuiam să le studiem la ora de artă…” etc.

Regizorul n-a fost singurul beneficiar al farmecelor actriţei. Biograful american al lui Pavese îi consemnează minuţios isprăvile. “În timpul relaţiei cu Kazan, Dowling s-a întîlnit şi cu alţi bărbaţi. Capa a cerut-o în căsătorie. O dată i-a tras clapa lui Kazan plecînd pentru weekend la ţară cu John Houseman, care la vremea aceea era cunoscut ca partener de afaceri al lui Orson Welles la înfiinţarea companiei de teatru Mercury. Kazan n-ar fi trebuit să se arate surprins. Houseman regizase în 1941 musical-ul Liberty Jones, şi ca beneficiu profesional îi oferise un rol lui Constance. Ea i-a povestit lui Kazan despre un bărbat de pe bancheta din spate a unui Pontiac şi, odată, cînd a venit să o viziteze pe neaşteptate, a surprins-o intrînd în casă cu un bărbat necunoscut, despre care el a presupus că este un ‘intelectual’, o specie periculoasă în opinia lui. Ea a avut o scurtă relaţie cu Charles Boyer. În 1945, la cîteva zile după despărţirea definitivă de Kazan, se culca cu Helmut Dantine, frumosul actor de origine austriacă, protagonisul din Edge of Darkness (1943), cunoscut milioanelor de cinefili din Casablanca (1942), unde interpreta rolul tînărului refugiat bulgar pe care Humphrey Bogart îl lasă să cîştige la ruletă pentru ca soţia lui să nu fie nevoită să se culce cu şeful poliţiei, căpitanul Claude Reims.”

Ajunsă în Italia cu asemenea antecedente bogate, Constance acceptă o scurtă relaţie – inclusiv trupească – alături de celebrul prozator.

America văzută ca o femeie (1)

Etichete

America, analiza, Cesare Pavese, Italia, Lawrence G. Smith, Marina Socol, monografie

Relaţia lui Cesare Pavese cu America şi cea cu femeile sînt potecile urmate de Lawrence G. Smith în cartea sa (trad. rom. Marina Socol, Buc., Pavesiana, 2008). Este o lucrare amplu documentată, care îşi urmăreşte ţintele pînă în cele mai mici detalii. Argumentele, ipotezele se sprijină pe o pletoră de surse publice – cărţi, articole, interviuri, comentarii – sau (semi)confidenţiale – scrisori, jurnale intime, mărturii.

Se ştie că tînărul Pavese a fost fascinat de literatura şi civilizaţia americană. Admiraţia răzbate din teza lui de licenţă, Interpretare a poeziei lui Walt Whitman. Scriitorul a depus apoi eforturi susţinute, chiar dacă fără succes, pentru a-şi tipări cercetarea în State. La maturitate a scris în presa culturală italiană diverse articole despre Whitman, Sherwood Anderson, Edgar Lee Masters, Melville, Dos Passos, Dreiser, Faulkner, Sinclair Lewis etc. A tradus Moby Dick şi alte trei romane din spaţiul american. Încîntarea pe care i-au provocat-o ideile artistice de peste ocean se regăseşte, printre rînduri, în diversele scrieri originale pavesiene.

O altă direcţie de cercetare, în această monografie, o reprezintă poveştile de iubire ale scriitorului. Tina Pizzardo e o tînără dezinhibată, logodnica lui Altiero Spinelli, un militant comunist condamnat la puşcărie. În aşteptarea eliberării aceluia, îşi petrece vremea între militantismul social de stînga, predarea unor cursuri de matematică, plimbarea cu barca pe Pad, zbenguiala cu tovarăşul Henek, din celula ilegalistă, şi cu Pavese. “Cesarino: era la acea vreme un tînăr înalt, arătos, slab, cu părul cîrlionţat, în sus, à la Pompadour, o frunte îngustă, o faţă fină, o piele maronie cu o uşoară nuanţă roz, dinţi perfecţi. Îmi plăceau ochii lui îndrăgostiţi, poezia lui, conversaţia lui atît de inteligentă, încît am devenit şi eu inteligentă (…). Dar cum puteai să-l iei în serios cînd vorbea de căsătorie şi apoi plîngea cînd spuneam nu; sau cînd încerca să se poarte ca un tip dur şi se entuziasma şi înjura, dar ca un actor prost, încurcînd totul; sau cînd încerca să mă determine să rupem pactul de prietenie ameninţînd că se sinucide?” Tina i se oferă şi apoi fuge. Cînd Cesare se întoarce din exilul la care a fost condamnat pentru prieteniile comuniste, află că iubita lui capricioasă tocmai se mărită cu celălalt pretendent.

Fernanda Pivano e o fostă elevă a profesorului suplinitor Cesare Pavese. Cei doi se reîntîlnesc după cîţiva ani, cînd ea este pe cale să termine facultatea. Fata îi ascultă sfaturile de lectură, îi preia pasiunea pentru literatura americană (pe care o duce mai departe pe cont propriu, devenind o importantă traducătoare) şi îi respinge – de două ori – cererea în căsătorie. Diferenţa dintre cele două iubite este limpede analizată de monograful american. “Pizzardo era cu cinci ani mai mare ca Pavese, Pivano, cu nouă mai tînără. Una studia matematica, cealaltă literatura, muzica şi filosofia. Tatăl lui Pizzardo era funcţionar, al lui Pivano era bancher şi avea o bibliotecă personală de nouă mii de volume. Cele două femei aveau în comun inteligenţa, educaţia şi o dorinţă de a-şi urma propriile înclinaţii – Pizzardo, politic, Pivano, literar. Pivano era de o frumuseţe mai degrabă formală, Pizzardo era de o graţie atletică. Le plăcea înotul ca şi lui Cesare. Tina şi Cesare aveau raporturi sexuale, Nando şi Cesare, nu. Pizzardo l-a părăsit pe Pavese distrus şi el a urît-o pentru acest lucru. Pivano a reuşit să se sustragă relaţiei fără să producă pagube majore.”

Sentimentul de “prea tîrziu”

Etichete

Cesare Pavese, Doris Lessing, literatura, Premiul Nobel, renuntare, tirziu

Acum cîteva săptămîni s-a stins din viaţă Doris Lessing. Avea 94 de ani şi primise Nobelul pentru Literatură în 2007. La aflarea veştii cu premiul, ieşise cu simplitate în pragul casei şi începuse o trăncăneală despre de toate cu jurnaliştii care o asaltau. “Am optzeci şi opt de ani şi probabil s-au gîndit că nu pot da Nobelul unui mort, aşa că mi l-au dat mie, înainte de a-mi lua adio de la viaţă!” Ce părere avea despre faptul că e mai bogată cu cîteva sute de mii de lire sterline? “Ei, asta chiar mă lasă rece.”

Uneori victoriile din viaţa noastră vin prea tîrziu ca să le mai putem savura. Ne propunem cu tot elanul să obţinem ceva ce întîrzie pînă la descurajare şi disperare. Trec anii, ne obişnuim cu ideea renunţării. Iar apoi, cînd succesul apare totuşi, ne lasă rece. Am obosit de prea multă aşteptare.

Pedagogia abandonării a fost descrisă cu eclatanţă de Cesare Pavese în Meseria de a trăi: “La verità del motto ‘Rinunciate alla terra e la terra vi sarà data per soprammercato’ consiste in ciò: che avendo rinunciato a tutto, giganteggiano le piccole cose che ancora ci restano. È un modo, insomma, di estrarre il sugo dalle minime cose solitamente trascurate. E poi c’è questo: per gli altri il valore delle cose che essi stessi ci negano è segnato in gran parte dalla nostra avidità di possederle. Che noi guardiamo da un’altra parte, e subito i proprietari delle cose se le vedranno invilire tra le mani, e ce le tireranno dietro”. (Adevărul zicalei “Renunţaţi la bunurile pămînteşti şi le veţi primi cu prisosinţă” constă în asta: că după ce-am renunţat la toate, devin uriaşe lucrurile mici care încă ne mai rămîn. De fapt e un mod de-a stoarce esenţa din cele mai mici lucruri de obicei neglijate. Şi apoi mai e şi asta: pentru ceilalţi valoarea lucrurilor pe care ei ni le neagă e marcată, în mare parte, de aviditatea noastră de-a le avea. E destul să privim în altă parte şi îndată proprietarii lucrurilor le vor vedea cum li se depreciază în braţe şi le vor azvîrli după noi.)

Coincidenţe stranii (1)

Etichete

Cesare Pavese, ciudatenii, coincidente, literatura, pictura, Victor Brauner

Prima – povestea pictorului Victor Brauner. Obsedat de tema omului fără un ochi. În 1931 pictează chiar un autoportret cu ochiul scos. Şi alte numeroase schiţe în jurul aceluiaşi subiect. Fiind rugat de Brâncuşi, fotografiază în 1927 la întîmplare cîteva străzi şi case din Paris. Printre ele inclusiv clădirea în care, opt ani mai tîrziu, în 1935, fiind implicat fără voia sa într-un scandal, ciobul sticlei aruncate la întîmplare avea să-i scoată un ochi!

A doua – povestea scriitorului Cesare Pavese. Obsedat de tema sinuciderii, trece ideea pe seama unui personaj feminin secundar. Romanul Tre donne sole debutează cu imaginea unei tinere care a încercat să se sinucidă luînd o supradoză de somnifere într-o cameră de hotel din Torino. Este salvată în ultima clipă. Acţiunea înaintează (anevoios) în jurul tribulaţiilor unei alte femei mature, care rătăceşte între legături sexuale întîmplătoare şi obligaţii de serviciu obositoare. Uneori revine în fundal tînăra Rosetta, care îşi repetă cu încăpăţînare deziluzia pe care i-o provoacă viaţa şi nu acceptă resemnarea matură a protagonistei. Romanul se încheie circular: fata reuşeşte să se sinucidă, otrăvindu-se într-o cameră închiriată. “Non pareva nemmeno morta. Soltanto un gonfiore alle labbra, come fosse imbronciata. Il curioso era stata l’idea di affittare uno studio da pittore, farci portare una poltrona, nient’altro, e morire così davanti alla finestra che guardava Superga. Un gatto l’aveva tradita – era nella stanza con lei, e il giorno dopo, miagolando e graffiando alla porta, s’era fatto aprire.” (Nici nu părea moartă. Doar o umflătură a buzelor, de parcă era bosumflată. Ciudată fusese ideea ei de-a închiria un atelier de pictor, să ceară un fotoliu, nimic altceva, şi să moară aşa în faţa geamului care dădea spre Superga. O pisică o trădase – era în cameră cu ea şi în ziua următoare, mieunînd şi zgîriind uşa, a chemat lumea.)

După cîţiva ani, Cesare Pavese însuşi se sinucide într-o cameră de hotel din Torino, înghiţind o supradoză de somnifere. Se spune că, în culmea delicateţii, înainte de-a se întinde pe pat, pentru a-şi aştepta moartea, s-a descălţat spre a nu murdări cuvertura şi a stins lumina ca să nu consume curentul…