Etichete
Acolada, Carol al II-lea, extremism, Gheorghe Grigurcu, legionari
Atunci cînd nu e ocupat cu reabilitarea agenţilor fascismului, Gheorghe Grigurcu popularizează, pe şleau, ipotezele şi militantismul legionar. “Din păcate, suntem dispuşi prea adesea a judeca extrema dreaptă din România, mişcare cu un program esenţialmente creştin, deosebită de fascism şi nazism, după cum a stabilit pînă şi Tribunalul de la Nürnberg, exclusiv prin prisma propagandei comuniste. Adevărul este că violenţele sale, condamnabile desigur, au fost provocate în cea mai mare măsură de violenţele la scară amplă iniţiate de regele Carol al II-lea, gelos pe succesul unei organizaţii care nu l-a admis ca lider.” Grigurcu nu-şi pierde vremea să le explice lectorilor săi cum de tocmai o mişcare “cu un program esenţialmente creştin” a fost aceea care a introdus crima sistematică în viaţa politică românească. Ce-are a face crucea cu crima?! Şi de cînd oare condamnarea morală a asasinatelor legionare înseamnă adeziunea la “prisma propagandei comuniste”? Odată cu stîlcirea raţionamentelor din prezent, Gheorghe Grigurcu nu ezită să rescrie cu sprinteneală şi trecutul. El inversează, printr-o mişcare de prestidigitaţie, cauzele şi efectele evenimentelor de odinioară. Regele Carol al II-lea a fost oare cel ce-a îmbrăcat “cămaşa morţii”, declanşînd violenţele la scară amplă? Nu cumva represaliile sale împotriva legionarilor, în anii ‘30, constituiau un răspuns la crimele înfăptuite deja de aceştia? Uciderea prefectului Manciu de către Zelea s-a petrecut totuşi în 1924. Doi prim-miniştri în funcţie asasinaţi, pe lîngă alţi politicieni de frunte şi savanţi ucişi – numele de Nicolae Iorga îi spune ceva lui Grigurcu? e domnul acela care a scris ceva mai multe cărţi decît omul din Tîrgu-Jiu… – n-au fost tocmai o ispravă creştinească, în stare să-i impună autorităţii publice pasivitatea înspăimîntată.
Laszlo Alexandru 