După Tanacu (3)

Etichete

Cannes, Cluj, Cristian Mungiu, Dupa dealuri, film, premiera, Tanacu

De bună seamă că nu aşa au citit întîmplările şi judecătorii de la tribunal, care la vremea aceea l-au trimis în puşcărie pe călugărul Daniel Corogeanu pentru omor. Dar Cristian Mungiu a recunoscut, în dezbaterea de după premieră, că a construit o operă de ficţiune care îşi ia ca pretext realitatea faptelor.

O spectatoare mai locvace i-a imputat regizorului obsesia pentru mizerabilismul românesc, cu care se obţine succes garantat, deşi cam îndoielnic, peste hotare. Mungiu a admis că el nu face filme vesele şi comerciale, ci inspirate din viaţă. O tînără autodeclarat atee a subliniat echilibrul de ansamblu al mesajului, care pe ea a convins-o de dreptatea măicuţelor preocupate s-o vindece pe Alina, deşi pînă la urmă au ucis-o.

Eu unul am observat atmosfera tarkovskiană a filmului, de la elementaritatea decorului, în predominanţa de alb-negru, şi pînă la evoluţia epică foarte lentă. Diferenţa polemică stă în faptul că Tarkovski îşi asumă patetic ortodoxia, pe cînd Mungiu se desparte critic de ea. Amfitrionul mi-a respins ipotezele, insistînd că a vrut să-şi prezinte propria construcţie, fără a se lăsa influenţat de modele prestigioase. I-am reproşat mai apăsat ritmul trenant al filmului. Abia în ultimele 15-20 de minute (din cele două ore şi jumătate ale proiecţiei) se simte o creştere graduală de tensiune. Dar cînd am fi cu adevărat captaţi de încordarea situaţiei dramatice, autorul blochează – în două secvenţe parazitare – cursul evenimentelor. Răspunsul lui Cristian Mungiu, că a fost vorba acolo despre o opţiune artistică deliberată, n-a fost în măsură să-mi schimbe părerea.

Cu tăierea unui balast de vreo 40 de minute din ansamblul trenant şi redundant, probabil că “După dealuri” ar deveni un film rezonabil. Aşa rămîne doar un edificiu apăsător, care mi-a luat un amplu efort de răbdare, la prima vizionare, şi pe care cu siguranţă n-aş mai încerca să-l revăd.

După Tanacu (2)

Etichete

Cannes, Cluj, Cristian Mungiu, Dupa dealuri, film, premiera, Tanacu

Regizorul a decis să sufoce latura senzaţionalist-comercială a întîmplării, în favoarea unui film de artă. Alina se întoarce din Germania s-o ia cu sine pe Voichiţa, buna prietenă de la orfelinat, între timp refugiată la un schit din munţi. Familia, care le lipsea amîndurora, e constituită acum din comunitatea habotnică, aruncînd ochi suspicioşi către legătura prea strînsă dintre fete. Nimeni nu le ţine cu forţa pe-acolo, ba parcă ar vrea să se descotorosească de ele, dacă nu respectă pios regulile comunităţii. Dar alternativa la stricteţea monahală e angoasa pierderii în lumea largă, fără nici un punct de sprijin. Îndărăt n-au unde se duce, pe loc nu pot sta de capul lor, iar înaintarea e înfăşurată în tenebrele incertitudinii. Povestea e pigmentată suplimentar de aluziile la atracţia homoerotică dintre cele două tinere.

Scenaristul Cristian Mungiu a ales să echilibreze perspectiva. În filmul său nu avem de-a face cu o turmă de bigoţi barbari care, în tentativa lor de exorcizare, ucid o biată bolnavă. Preotul pare om stăpînit şi echilibrat, care se străduieşte să medieze conflictele, ori să rezolve pandaliile musafirei cu ajutorul spitalului, al autorităţilor, al familiei care o adoptase în copilărie etc. Fără succes. Alina, în schimb, e intratabilă în cerbicia ei: îl insultă aspru pe monahul care a găzduit-o, îi acuză pe părinţii adoptivi că i-ar fi furat banii, le înfricoşează pe măicuţe, se zbate şi urlă teribil. Aproape că-şi merită soarta. Iar faptele evoluează pe fundalul mizerabil al străzilor delabrate, al autobuzelor promiscue, al blocurilor într-o rînă, al sărăciei lucii, înfometate şi zgribulite. Cînd şi cînd, o veche Dacie roşie transportă încolo şi-ncoace saci, paporniţe, cofraje de ouă şi maici speriate. Într-o societate fundamental avariată, şeful unei comunităţi religioase e obligat să ia decizii reglatoare, care se dovedesc din nefericire fatale.

După Tanacu (1)

Etichete

Cannes, Cluj, Cristian Mungiu, Dupa dealuri, film, premiera, Tanacu

Aseară spectatorii de la Cinema City din Cluj au avut parte de-o întîmplare aparte. După inevitabila publicitate, în loc să pornească filmul de la orele 18, luminile s-au aprins mai intens şi în faţa fotoliilor noastre a apărut Cristian Mungiu în carne şi oase. Regizorul ne-a mulţumit pentru prezenţă şi ne-a invitat, dacă avem chef, să rămînem după proiecţie la o mică dezbatere pe marginea noii premiere. Agreabila surpriză s-a ivit absolut din senin, căci eu unul nu văzusem nici un afiş care să anunţe evenimentul.

“După dealuri” ajunge printre spectatorii din România cu un palmares deja notabil: premiul pentru scenariu şi cel pentru interpretare feminină, obţinute la Cannes; marele premiu al secţiunii Filmmakers of Tomorrow – FEDEORA, la Festivalul Internaţional de Film de la Haifa; titlul de cel mai bun film la Festivalul de la Vukovar (Croaţia) şi la Herceg Novi (Muntenegru); viitoarea candidatură la Oscar. Dacă la toate acestea adăugăm faptul că, la bază, regăsim arhicunoscuta întîmplare a crimei de la Tanacu, serializată la televiziunile de scandal, disecată de ziarele bulevardiere şi analizată de cărţile Tatianei Niculescu Bran, aveam toate motivele să aşteptăm curioşi detonarea cocteilului Molotov pe ecran.