Per la selva oscura. Dante parlato

Etichete

Bookfest, carte, Dante, dialog, Laszlo Alexandru, Ovidiu Pecican, Vinea

Editura Vinea anunţă lansarea volumului Per la selva oscura. Dante parlato, de Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, în cadrul tîrgului Bookfest de la Bucureşti, sîmbătă, 1 iunie 2013, orele 13. Versiunea în limba română a cărţii a apărut şi s-a lansat acum doi ani, de asemeni la Bookfest. Această ediţie include prefaţa lui Patrizio Trequattrini, pe care o redau în română şi italiană.

Locuind la Cluj-Napoca, am avut norocul de a-i cunoaşte atît pe Laszlo Alexandru cît şi pe Ovidiu Pecican, două personaje renumite aici în Transilvania şi în toată România pentru perseverenţa şi profunzimea dăruirii lor erudite. Este vorba despre doi intelectuali români care acţionează în domenii de cercetare distincte, se diferenţiază prin formaţia lor culturală, dar se aseamănă prin aceeaşi fierbinte iubire pentru cunoaştere.

Mulţumită lui Dante, pe baza puternicelor sugestii pe care părintele limbii italiene precum şi steaua polară a culturii tuturor timpurilor o exercită şi în afara graniţelor naţionale, cei doi erudiţi au găsit prilejul unei întîlniri, dînd viaţă acestor dialoguri captivante şi incitante, susţinuţi de o implacabilă curiozitate culturală, îndreptată mai întîi de toate asupra Poetului şi a operei sale de căpătîi, dar care se extinde în egală măsură asupra întregului Ev Mediu şi, aş îndrăzni să spun, asupra tuturor categoriilor spiritului, ce ne permit să ne închipuim şi să descifrăm încîlcita aventură umană.

Vorbind despre un autor de statura lui Dante, pe de altă parte, nu putem decît să înălţăm privirea spre cer şi să ne năpustim într-o odisee a cunoaşterii, destinată a se extinde pînă la limitele propriei vieţi. Acesta e cazul lui Laszlo Alexandru, dantolog absolut, care şi-a dedicat întreaga existenţă “cauzei”, eminent cunoscător al operei Poetului şi nesecat izvor de informaţii şi noţiuni legate de el. Perspicacităţii şi preciziei punctuale ale filologului şi lingvistului Laszlo îi corespunde vastul orizont de cunoaştere al istoricului şi filosofului Pecican, minte universală, monument uman înălţat în templul Mnemosynei, cultivator al adevărului urmărit cu tenacitate, pe baza unei carteziene îndoieli metodice. Din întîlnirea-ciocnirea, aproape aş zice din frecuşul dintre adevărul particular al filologului şi acela universal al istoricului ţîşneşte o nouă străfulgerare, o lumină inedită se aprinde asupra eternei comedii danteşti şi a mereu proaspetei întîmplări umane a autorului său.

Sînt pagini proaspete, pline de viaţă, aproape conviviale, scrise cu un stil agil şi antiacademic, reflex al acelei spontaneităţi care le-a generat. Sînt colocvii care într-adevăr s-au desfăşurat, în aspecte şi ocazii informale, dincolo de respectivele obligaţii profesionale, din pură iubire pentru cunoaştere. Sînt discuţii contemplative, ce se regăsesc în marea matcă a tradiţiei socratic-platonice, ne reamintesc de cea mai măreaţă şi străveche şcoală a noastră de gîndire. Sînt semnul incontestabil al civilizaţiei noastre celei mai înalte: aceea a dialogului. Nu există nici urmă de conflict sau demonstraţie de forţă, ci doar politicoasa, cordiala şi prietenoasa înclinaţie către ascultarea şi înţelegerea profundă a motivaţiilor celuilalt, fără de care altminteri nu s-ar căli propriile tale motivaţii. Ne place mult să vedem cum flutură încă o dată drapelul civilităţii, să ne simţim cu toţii fraţii, fiii aceloraşi părinţi fondatori, care s-au numit Homer, Platon, Virgiliu, Dante, Shakespeare, Goethe, Eminescu.

Sîntem în prezenţa unei dezbateri ce zboară la mare înălţime, care îl poleieşte cu cea mai însemnată onoare pe ilustrul nostru poet; o rară ocazie pentru cititorul italian, o lecţie magistrală despre cel mai valoros patrimoniu literar al nostru, din partea unor evaluatori străini de o competenţă rafinată. Un clopoţel care sună şi pentru noi, mai ales pentru noi, italienii. Va reuşi oare să ne trezească?

Abitando a Cluj-Napoca, ho avuto la fortuna di conoscere sia Laszlo Alexandru che Ovidiu Pecican, due personaggi noti qui in Transilvania e in tutta la Romania, per la costanza e la profondità del loro impegno di studiosi. Si tratta di due intellettuali romeni che operano in campi di ricerca diversi, che si discostano per formazione culturale ma sono accomunati dallo stesso inestinguibile amore per il sapere.

Grazie a Dante, in virtù della potente suggestione che il padre della lingua italiana, nonchè stella polare della cultura di tutti i tempi, esercita anche al di fuori dei confini nazionali, i due studiosi hanno trovato un’occasione di incontro, dando vita a questi dialoghi accattivanti e incitanti, sorretti da una implacabile curiosità culturale, puntata innanzi tutto sul Poeta e sulla sua opera maggiore ma spaziante nondimeno su tutto il Medio Evo e, oserei dire, su tutte le categorie dello spirito che permettono di pensare e decifrare l’intricata avventura umana.

Parlando di un autore della statura di Dante, d’altra parte, non si può far altro che levare lo sguardo verso il cielo e lanciarsi verso un’odissea della conoscenza destinata ad estendersi fino ai confini della propria vita. È questo il caso di Laszlo Alexandru, dantista assoluto, che ha dedicato la propria esistenza alla «causa», eccelso conoscitore dell’opera del Poeta e miniera inesauribile di informazioni e nozioni a lui relative. All’acume e alla precisione puntuale del filologo e del linguista Laszlo fa da sfondo il vasto orizzonte conoscitivo dello storico e filosofo Pecican, mente universale, monumento umano eretto nel tempio di Mnemosyne, cultore della verità tenacemente perseguita con una sorta di cartesiano dubbio metodico. Dall’incontro-scontro, direi quasi dallo sfregamento tra la verità particolare del filologo e quella universale dello storico sprizza una scintilla nuova, una luce inedita si accende sull’eterna commedia dantesca e sulla mai tramontata vicenda umana del suo autore.

Sono pagine fresche, vivaci, quasi conviviali, scritte con uno stile agile e antiaccademico, riflesso di quella spontaneità che le ha generate. Sono colloqui che si sono realmente svolti, in modi e occasioni informali, al di là dei rispettivi impegni professionali, per puro amore della conoscenza. Sono discussioni contemplative, che riconfluiscono nel grande alveo della tradizione socratico-platonica, che ci riportano alla nostra più grande e più antica scuola di pensiero. Sono un segno inequivocabile della nostra più alta civiltà: quella del dialogo. Non c’è contesa né prova di forza, ma solo la civile, cordiale e amichevole disposizione all’ascolto, alla comprensione profonda delle ragioni dell’altro, senza le quali del resto non si temprerebbero mai le ragioni proprie. Ci piace molto veder sventolare ancora una volta la bandiera della civiltà, sentirci tutti fratelli, figli degli stessi padri fondatori, che si sono chiamati Omero, Platone, Virgilio, Dante, Shakespeare, Goethe, Eminescu.

Siamo in presenza di un dibattito che vola alto, che rende il massimo onore al nostro poeta più illustre; un’occasione rara per il lettore italiano, una lezione magistrale sul nostro patrimonio letterario più prezioso da parte di estimatori stranieri finemente competenti. Una campanella che suona anche per noi, soprattutto per noi italiani. Forse finalizzata al nostro risveglio?

Patrizio Trequattrini

Publicitate