Creștinism luptător (3)

Etichete

Biblia, credinta, Dante, Dumnezeu, infruntare, lupta, mintuire

Observația că lupta ne schimbă sufletul și ne pregătește pentru Paradis nu-i aparține doar Papei Francisc și nu se desprinde numai din pasajul de sfadă dintre Moise și Dumnezeu. Ea este afirmată limpede, în Evanghelii, de către Isus: “Din zilele lui Ioan Botezătorul pînă acum, Împărăția cerurilor se ia cu năvală, și cei ce dau năvală pun mîna pe ea” (Matei 11, 12).  Mîntuirea e rezultatul înfruntării, în care tăria și insistența credinciosului sînt puse la încercare. Isus repetă acest precept în altă parte, ca să fie bine priceput: “Legea și prorocii au ținut pînă la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu se propovăduiește: și fiecare, ca să intre în ea, dă năvală” (Luca 16, 16).

Conceptul teologic este preluat și transpus de Dante Alighieri într-un context poetic-filosofic. Situația paradoxală a luptei creaturii cu Creatorul, în vederea mîntuirii, se îmbogățește cu noi nuanțe. Împărăția cerurilor poate fi cucerită doar prin iubirea și speranța creaturilor. Bătălia nu se poartă în sensul pămîntesc, de oprimare a dușmanului. Mărinimia lui Dumnezeu se lasă învinsă de asaltul carității și, primindu-i la sine pe “luptători”, de fapt îi asimilează și-i cucerește. Aluzia făcută de poetul italian, prin sintagma în limba latină, la pasajul biblic este evidentă.

“Regnum coelorum îndură violența venită din caldă iubire și vie speranță, ce-nving voința divină; nu în felul cum om pe om îl împilează, ci o înving fiindcă vrea ea să fie învinsă și, învinsă, învinge cu mărinimia ei” (Paradis XX, v. 94-99). Cele două componente necesare credinței, prin care Dumnezeu trebuie convins (și astfel învins), sînt iubirea fierbinte și speranța puternică. În prezența acestor două sentimente autentice, credința e dovedită și mîntuirea devine posibilă. “Victoria” noastră asupra lui Dumnezeu devine, în realitate, victoria Lui asupra noastră.

Situația aceasta paradoxală este limpede explicitată de Tommaso Di Salvo: “Doctrina pe care se întemeiază afirmația se slujește de un limbaj milităros și războinic, pentru a-l răsturna pe dos: între Dumnezeu și oameni se dezlănțuie o bătălie, se desfășoară un război, în care învinge cel care e mai puternic, care se impune prin violență asupra celuilalt. Iar credincioșii îl pot învinge pe Dumnezeu, folosind armele milostiveniei și ale nădejdii în El. Iar Dumnezeu, cel învins de creaturi, în clipa cînd pe această cale le duce în împărăția sa și le transformă în duhuri fericite, le învinge. Victoria finală este mereu a divinității, care în acest scop acceptă uneori să pară învinsă, ca un general care pe plan tactic pierde cîteva bătălii pentru a cîștiga războiul”.

Caracterul dinamic al relației omului cu Dumnezeu, așa cum se intuiește din pasajele Bibliei, a continuat să fie reafirmat, cu diverse instrumente, de marile spirite de-a lungul timpului.

Publicitate

Cum vede Noe lumea?

Etichete

Alain De Botton, Biblia, imaginatie, imagine, Marcel Proust, Noe, privire

Cel mai compătimit personaj biblic al lui Proust, în prima copilărie, a fost Noe. Ce tristeţe să stai încuiat cu zilele într-o arcă şi să nu vezi în jurul tău decît apele! Mai tîrziu, cînd tînărul s-a confruntat cu perioade lungi de boală, care l-au obligat să nu iasă din încăperea lui, a înţeles că de fapt Noe a fost un om fericit. Lumea poate fi mult mai bine văzută şi înţeleasă nu atunci cînd o priveşti, ci atunci cînd imaginile exterioare, percepute de ochii tăi, sînt ulterior îmbogăţite de creierul tău, care le interpretează.

“După ce ne-am uitat la un munte, dacă ne închidem pleoapele şi ne concentrăm pe scena dinăuntru, sîntem călăuziţi spre cele mai importante detalii, masa de informaţii vizuale e interpretată, iar trăsăturile frapante ale muntelui sînt identificate: piscurile sale de granit, zimţii săi de gheaţă, ceaţa care pluteşte deasupra liniei copacilor; detalii pe care mai înainte probabil că le-am văzut, dar nu neapărat le-am observat.

Deşi Noe avea şase sute de ani cînd Dumnezeu a scufundat lumea sub ape şi ar fi avut destulă vreme să se uite împrejur, faptul că toate erau acolo, mereu în cîmpul său vizual, nu l-ar fi îndemnat să recreeze lucrurile pe dinăuntru. Ce sens avea să examineze îndeaproape un tufiş, cu ochii minţii, cînd avea o mare varietate fizică de tufişuri la îndemînă?

Ce mult s-au schimbat lucrurile după două săptămîni petrecute în Arcă, atunci cînd, meditînd cu nostalgie la vechile împrejurimi şi neputînd să le mai vadă, Noe a început desigur să se concentreze pe amintirea tufişurilor, a copacilor şi a munţilor şi astfel, pentru prima dată în viaţa lui de şase sute de ani, a început să le vadă cum trebuie.

Asta înseamnă că dacă avem ceva prezent fizic alături de noi, ne găsim departe de circumstanţele ideale pentru a-l remarca. Prezenţa poate fi, de fapt, tocmai elementul care ne încurajează să ignorăm sau să neglijăm, fiindcă simţim că ne-am îndeplinit obligaţia prin simplul contact vizual” (Alain De Botton, How Proust Can Change Your Life).

Directeţe

Etichete

Biblia, directete, onestitate

“Felul vostru de vorbire să fie: ‘Da, da; nu, nu’; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău” (Matei, 5, 37).