“Il gran rifiuto” (6)

Etichete

Benedict al XVI-lea, Celestino al V-lea, Dante, datorie, demisie, Evul Mediu, ignavi, misiune, Papa, poezie

Pînă la urmă timpul nu le-a rînduit cum a vrut Bonifaciu, dar nici cum le-a scris Dante. Bietul Celestino a fost scos din “groapa foarte adîncă” după moarte şi canonizat, la 5 mai 1313, de Papa Clement al V-lea. Situaţia probabil că l-a indignat, la vremea sa, pe autorul Divinei Comedii, care oricum nu-şi făcea iluzii nici cu Clement, plasat deja în a treia bolgie din cercul al optulea, deasupra altor papi simoniaci, ca un “pastor sanza legge” (păstor nelegiuit).

Trupul lui Celestino a fost apoi îngropat într-o biserică de lîngă Ferentino, iar în 1317 a fost mutat în bazilica din L’Aquila, unde fusese încoronat ca papă. Cîteva secole mai tîrziu rămăşiţele lui pămînteşti au fost furate (la 18 aprilie 1988), dar au fost găsite după două zile. Cutremurul din 2009 a prăbuşit bolta bazilicii din L’Aquila şi-a vîrît sub pămînt chivotul cu moaştele. Celestino a fost dezgropat cu pompierii şi poliţia.

Şi poate că imaginea lui Benedict al XVI-lea, care a venit să se reculeagă lîngă mumia lui Celestino al V-lea – trecut după moarte prin peripeţii la fel de numeroase ca-n timpul vieţii – spune mai multe decît orice comentariu. Autorul “marelui refuz” din Evul Mediu stătea acum faţă în faţă cu autorul “marii demisii” din secolul XXI. Veacurile care au trecut între cele două gesturi, la fel de răsunătoare, n-au reuşit să dilueze cu nimic intensitatea conotaţiei lor morale.

Publicitate

“Il gran rifiuto” (1)

Etichete

Benedict al XVI-lea, datorie, demisie, Ioan Paul al II-lea, misiune, Papa

“După ce mi-am examinat în repetate rînduri conştiinţa în faţa lui Dumnezeu, am ajuns la convingerea că puterile mele, din cauza vîrstei înaintate, nu mai sînt capabile să exercite în mod adecvat ministerul petrin”. Cu aceste cuvinte surprinzătoare, pronunţate pe limba latină în faţa cardinalilor reuniţi în Consistoriul din Vatican, Benedict al XVI-lea şi-a anunţat plecarea din fruntea Bisericii Catolice. Demisia unui papă e un eveniment rar, produs odată la cîteva secole. E mai curînd un accident al istoriei, determinat de condiţii extraordinare, decît o regulă de conduită. Cel care primeşte pe umeri hlamida glorioasă renunţă la numele şi prenumele lumesc, intră în rangul nomenclatorului oficial şi îşi acceptă noul destin, pînă la sfîrşitul zilelor. Responsabilitatea strivitoare, ţinînd de călăuzirea spirituală şi materială a sutelor de milioane de credincioşi din lumea întreagă, nu permite improvizaţii, şovăieli, retractări sau dezertări. E nevoie de-o persoană neclintită.

A rămas memorabilă atitudinea precedentului pontif, Ioan Paul al II-lea, care s-a ridicat pînă şi de pe patul de moarte pentru a saluta de la geam zecile de mii de oameni, reuniţi în Piaţa Sfîntul Petru ca să-l privegheze. Era sprijinit de aghiotanţii săi, a înălţat mîna spre microfonul apropiat respectuos de buze, şi-a deschis gura, dar sunetele au refuzat să iasă. Şi-a adunat din nou puterile pentru a vorbi, însă zadarnic. Atunci a schiţat un gest de mare furie împotriva neputinţei. Părea că, sub privirile lumii întregi, o încleştare aspră se consumă între nevolnicia trupească şi cerbicia spirituală. Ioan Paul al II-lea lupta, chiar şi împotriva morţii, pentru a-şi îndeplini datoria. Iată că urmaşul său de azi susţine o cuvîntare latinească pentru a-şi face cunoscută renunţarea. Diferenţa de calitate umană e izbitoare.