Propaganda în istorie (4)

Etichete

Adrian Cioflanca, antisemitism, comunism, fascism, istorie, propaganda

Eşantionul analizat de Adrian Cioflâncă e diversificat şi acoperă sursele de autoritate ale perioadei comuniste. Judecata politică e prezentă în compendiul Istoria României, elaborat de Miron Constantinescu alături de alţii; istoricii în serviciu comandat sînt ilustraţi de alde Mihai Fătu şi Ion Spălăţelu (nomen est omen!); opinia armatei răzbate din tratatele Istoria militară a poporului român şi România în anii celui de-al doilea război mondial, apărute la Editura Militară; “tradiţia” istoriografică se încarnează în sinteza lui Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi. Cu infime variaţii, toate vocile se completează în relativizarea suferinţelor evreieşti, a gravităţii faptelor, a numărului victimelor. Cercetările vremii s-au aflat în captivitatea perspectivei ideologice, care se impunea difuzată cu orice preţ: “preocuparea istoricilor de partid de a disculpa statul român şi societatea pentru implicarea în atrocităţi antisemite, presiunile istoricilor militari de a scoate din cauză armata şi pe comandantul acesteia, scrierile unor scriitori gravitînd în jurul partidului, care romanţează profilul lui Antonescu”.

Prin investigaţiile lucide ale tinerilor istorici de azi răzbate spre lumină întregul balast de propagandă, care apasă încă asupra istoriografiei româneşti tradiţionale. Abia astfel iese în evidenţă nevoia rediscutării oneste, întemeiate pe documente, mărturii şi fapte, a întîmplărilor atroce dintr-un secol cumplit.

Publicitate

Propaganda în istorie (3)

Etichete

Adrian Cioflanca, antisemitism, comunism, fascism, istorie, propaganda

În etapa ceauşistă a istoriografiei se constată o dublă măsură în tratarea foştilor colegi şi responsabili de guvernare din vremea războiului. Legionarii sînt desconsideraţi şi marginalizaţi ca pondere politică (“bandiţi”, “tîlhari”, “asasini”, “terorişti”). În schimb acţiunile mareşalului Antonescu sînt socotite ca rezultatul unor imperative istorice. Antisemitismul vremurilor e prezentat laolaltă cu alte abuzuri, sau este eludat. La fel se întîmplă cu victimele evreieşti, al căror număr este minimalizat, sau apartenenţa lor etnică e diluată. Istoricii comunişti “se străduiesc să arate că măsurile represive ale regimului antonescian nu se bazau pe un ethos antisemit şi pe politici pe criterii etnice – fapt care ar fi asociat România Germaniei naziste –, prezentîndu-le în schimb ca măsuri represive cu caracter politic sau născute din necesităţi militare, în condiţii de război”.

Unii autori comunişti, ca Nicolae Minei, s-au ataşat opiniilor exprimate de adepţii regimului antonescian pe linia negaţionismului, susţinînd că “în România holocaustul nu a avut loc tocmai pentru că, cu foarte puţine şi nesemnificative excepţii, călăii cu zvastică nu numai că nu s-au bucurat de concursuri binevoitoare, oferite din proprie iniţiativă, dar s-au lovit de refuz în tentativele lor de a recruta complicităţi”. De aici şi pînă la teza că în România evreii nu au fost masacraţi, ci au fost chiar salvaţi, n-a fost greu de ajuns. Cercetarea istorică obiectivă a demontat ulterior falsitatea acestor enunţuri. Nu în ultimul rînd demersul comuniştilor autohtoni a slujit la alimentarea unor conflicte politice ale momentului: în numeroase lucrări se insistă pe atrocităţile antisemite horthyste din nord-vestul României, aflat sub administraţie maghiară, dar sînt diminuate sau omise violenţele antisemite de pe alte teritorii aflate sub administraţie românească.

Propaganda în istorie (2)

Etichete

Adrian Cioflanca, antisemitism, comunism, fascism, istorie, propaganda

În prima perioadă s-a remarcat trecător atitudinea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care a apucat să vorbească despre “antisemitismul de stat” din vremea fascistă. Dar vocea lui a fost redusă la tăcere şi acoperită de istoria lui Roller, unde “referinţele la politicile antisemite sînt rare, ambigue şi nu sînt însoţite de explicaţii”. Cînd vine vorba despre victimele fascismului, ele sînt pomenite de-a valma (“s-au înfiinţat lagăre în care au fost închişi mii de cetăţeni democraţi”), sau în termeni generici (“represiuni rasiale”, “măsuri de aservire a naţiunilor conlocuitoare”). Toate abordările din stalinism vor prelua strategia de plasare a comuniştilor pe piedestalul de victime ale fascismului şi de dislocare a evreilor din postura de categorie etnică persecutată.

Odată cu “renaţionalizarea” discursului istoric românesc, de la începutul anilor ‘60, manualul unic al lui Roller este denunţat fiindcă a neglijat perspectiva “etnocentristă”, sub faldurile internaţionalismului comunist. Acum se face revenirea la interbelic, la insistenţa pe imaginea naţiunii dominante. Este marginalizat în continuare, dar dintr-o altă perspectivă, aportul minorităţilor etnice la configurarea vieţii sociale româneşti. Lucrurile se cristalizează în etapa ceauşistă (1965-1989), cînd naţionalismul şi neo-stalinismul se împletesc. Fascismul este prezentat acum ca un produs de import, lipsit de legitimitate internă (“în ciuda opoziţiei tot mai energice a maselor populare”). Ţara noastră e deplînsă fiindcă a fost abandonată de puterile occidentale; ele “au aruncat România în braţele Germaniei”. Hitler este vinovatul exclusiv pentru ascensiunea legionarilor, venirea la putere a lui Antonescu, politicile “teroriste” şi “atrocităţile comise”.

Măsurile dictatoriale au fost în “flagrantă şi ireconciliabilă opoziţie cu majoritatea covîrşitoare a poporului român”. Populaţia ar fi răspuns cu “indignare” la “excesele” fasciste şi i-ar fi opus “un zid de netrecut al umanitarismului”. Atunci cînd vine vorba despre pogromul de la Iaşi, pus în practică de armata română, de jandarmeria română şi de populaţia locală (după cum a demonstrat-o Jean Ancel), vinovăţia este aruncată asupra armatei germane, a unor “soldaţi izolaţi, fugiţi de la unităţile lor”, a unor “elemente degenerate din organele de pază şi supraveghere”, a unor legionari şi a unor “civili în stare de ebrietate”.

Propaganda în istorie (1)

Etichete

Adrian Cioflanca, antisemitism, comunism, fascism, istorie, propaganda

Cercetătorul Adrian Cioflâncă propune pe internet lectura unui studiu pe care l-a tipărit acum cîţiva ani. Din cauza circulaţiei sale restrînse, în mediile de specialişti pentru care a fost elaborat, nu s-a bucurat de atenţia pe care ar fi meritat-o. Este vorba despre “Gramatica disculpării” în istoriografia comunistă. Distorsionarea istoriei Holocaustului în timpul regimului Ceauşescu. Liniile lui principale se cuvin reamintite aici.

După al Doilea Război Mondial comunismul a urmărit tenace să se profileze ca singurul adversar şi învingător al fascismului. Una dintre manevrele subsecvente a impus diminuarea şi ascunderea altor categorii de victime create de fascism, printre care aceea a evreilor. Strategia se vădea cu atît mai acută, cu cît la scurtă vreme un nou antisemitism, de factură stalinistă, avea să se manifeste în blocul est-european. Istoricul remarcă acelaşi tip de discurs, pe problema evreiască, în toate statele comuniste, ceea ce dovedeşte coordonarea serviciilor de propagandă în jurul unui creier unic. Ascensiunea şi abuzurile criminale naziste au fost puse pe seama politicii germane, la care au aderat, de nevoie sau din oportunism, elementele declasate de la faţa locului, din diversele state ocupate. Altminteri însă ansamblul populaţiei din ţările blocului sovietic a ilustrat “lungi tradiţii de rezistenţă antifascistă”. Suferinţa specifică a evreilor a fost doar întîmplător remarcată şi exprimată în discursul istoriografic comunist.

Nomen omen

Etichete

antisemitism, Corneliu Vadim Tudor, Curtea Constitutionala, judecator, Lucian Bolcas

În limba maghiară “Bolhás” înseamnă “cu purici”. Nici că se putea mai bună potriveală pentru locotenentul lui Corneliu Vadim Tudor, avocatul Lucian Bolcaş, care s-a afirmat în viaţa politică autohtonă ca un vînjos antisemit şi antimaghiar. Propunerea numirii sale ca judecător la Curtea Constituţională a declanşat canonada reprobatoare în presa română şi străină, a indus o nouă criză politică internă. Numele ţi-e soarta! Am impresia că puricii din capul lui Bolcaş îi vor bloca levitaţia.

P.S. La cîteva ore după această însemnare, politicianul extremist şi-a retras candidatura de la demnitatea statală.

Învăţăminte după îmbulzeală (2)

Etichete

antisemitism, blog, Dan Voiculescu, democratie, dezbatere, disident, Paul Goma

Au venit marile schimbări din 1989. Regimurile comuniste s-au fleşcăit şi-au căzut ca perele coapte din copac. Prima etapă a tranziţiei româneşti (mineri, neocomunism, instabilitate, impostură) i-a oferit lui Paul Goma o tribună de militantism pentru denunţarea potlogăriilor din vremea dictaturii, pentru reamintirea faptelor sale de referinţă, în faţa contemporanilor mai tineri. M-am străduit să-i fiu de ajutor, cu întregul meu entuziasm de-atunci. A doua etapă de tranziţie s-a deschis după integrarea euro-atlantică a României, cînd opţiunea noastră occidentală a devenit mai consistentă. Lupta politică a rămas la fel de crîncenă, dar tendinţele democratice au început să se contureze: pluralism, libertate a opiniilor, priviri îndreptate spre minorităţi, revizitarea trecutului pentru stabilirea unor reparaţii (în zona proprietăţii private etc.). Paul Goma s-a aşezat din nou în răspăr faţă de mersul evenimentelor. S-a lansat în diatribe contra democraţiei americane, a devenit partizanul cauzei palestiniene. Sub aparenţele unui excurs istoric, a început să nege discriminările la care au fost supuşi evreii în trecutul românesc şi a contestat producerea Holocaustului. A glorificat figura autoritară a mareşalului Antonescu.

Tot inflamate şi antisistem au rămas opiniile lui Paul Goma, la fel ca mai demult. Numai că anticomunistul de odinioară a trecut pe neobservate de cealaltă parte a baricadei, a pactizat cu inamicul. Cuvintele sale “justiţiare” sună acum în stereofonie cu stilistica incendiară a lui Corneliu Vadim Tudor. Admiraţiile sale milităreşti se cumetresc cu ale lui Iosif Constantin Drăgan (fost preşedinte de onoare al Fundaţiei Mareşal Ion Antonescu). Părerile lui istorice sînt îngemănate cu publicaţiile lui Gheorghe Buzatu. Pamfletele lui se îngînă cu militantismul lui Adrian Păunescu şi cu antisemitismul lui Ion Coja. Cum e posibil oare ca adversarul cel mai ireductibil al lui Nicolae Ceauşescu să ajungă, sub ochii noştri, să schimbe bezele peste hotare cu foştii lachei ai dictatorului din Scorniceşti? Miracolele democraţiei, maică…

Alte minciuni de la Viorel Ilişoi

Etichete

aniversare, antisemitism, minciuni, Paul Goma, Viorel Ilisoi, ziarist

Ziaristul ar trebui să fie omul care, la gazetă, scrie despre lucruri aşa cum s-au întîmplat în realitate. S-o credeţi voi! În România de azi jurnalistul se vădeşte adesea lefegiul care ia faptele şi le suceşte gîtul, aşa cum îi convine şefului care dă banul. Mă uit, de pildă, la Viorel Ilişoi, simbriaşul lui Dan Voiculescu. Probabil convins în urma practicii îndelungate că el, prin vorbele sale, dă adevărului dreptul la existenţă, omul a încropit o zicere aniversară despre Paul Goma. L-am tras de mînecă s-o lase moale cu braşoavele. A găsit cu cale să-mi dea o replică. Stilul e omul, aşa că merită să ne oprim oleacă la detalii.

Îi ziceam că lăudarea talentului literar al prozatorului expatriat nu e în măsură să-mi tulbure siesta. El îmi răspunde: “O părticică din textul meu (…) i-a stricat siesta domnului Laszlo Alexandru”. Îi arătam că elogierea iscusinţei meşteşugăreşti a lui Goma o făcusem, cu probele aferente, încă de-acum 20 de ani (aşadar demersul lui de-acum e tardiv şi superficial-constatativ). El îmi replică senin: “Deci aici suntem de aceeaşi părere. Bun”. Îi indicam volumul Săptămîna Roşie ca un autentic focar de antisemitism dezgustător în opera lui Paul Goma. El mă abureşte de pe-un alt peron: “Am scris despre cum (sic! – L.A.) antisemitismul e folosit ca pretext pentru ostracizarea scriitorului atunci cînd argumentul lipsei de talent nu mai ține”. Îl informam că o sumă de personalităţi publice din ţară şi de-afară s-a indignat de noul curs al (ne)gîndirii idolului său din Belleville. El mă asigură hlizindu-se de după uluci: “N-am zis în textul meu nici că Goma e antisemit, nici că nu e”. (De parcă driblarea evidenţelor ar fi aşa o performanţă gazetărească!) Dădeam cu vreo zece zile în urmă, pe acest blog, numărul Sentinţei Civile a Judecătoriei Bucureşti şi data şedinţei publice a Tribunalului Bucureşti, prin care cele două instituţii au respins ca nefondat procesul deschis de Paul Goma împotriva celor care l-au acuzat – pe bună dreptate – de antisemitism. Viorel Ilişoi mă răstălmăceşte azi, cu lipsa de scrupule deprinsă de la patronul său: “Domnul Laszlo Alexandru ne spune că a auzit domnia sa că atît judecătoria, cît și tribunalul și-au format deja o părere. Fără proces.” Poate vrea să-i pun sentinţele pe internet, ca să-i mai treacă buna-dispoziţie.

Partea cea mai tristă se piteşte în P.S.-ul filologic, unde Viorel Ilişoi mă asigură că el e “ziarist la Voiculescu”, dar nu e “ziaristul lui Voiculescu”. De parcă diferenţa de prepoziţie i-ar spăla obrazul. După care omul aplică metoda “Ceata lui Piţigoi – dai într-unul, ţipă doi” şi îşi expune replica mincinoasă atît pe blogul personal, cît şi pe site-ul Jurnalului Naţional. Cu o mică deosebire. Zvîcnetul de demnitate – prin care bietul de el se proclama “la” Voiculescu, dar nu “de-al lui” Voiculescu – este emasculat din gazeta patronului.

Îi urez jurnalistului Viorel Ilişoi să-şi fraierească liniştit cititorii. Pe mine, unul, ştiu că m-a plictisit.

Să minţim cu Viorel Ilişoi

Etichete

aniversare, antisemitism, minciuna, Paul Goma, Viorel Ilisoi, ziarist

Fostul ziarist al lui Dan Voiculescu, ajuns în prezent luptător cu vorba pe internet, îşi aminteşte că tocmai a fost, în ziua de 2 octombrie, aniversarea lui Paul Goma. Aşa că-i arde un omagiu de protest. Sau un protest omagial, că tot aia-i.

Faptul că Viorel Ilişoi ne asigură, la prăznuire, de talentul lui Goma nu-i în măsură să-mi tulbure siesta. Cu vreo 20 de ani mai devreme, folosind ce-i drept şi instrumentele criticului literar pe parcursul demonstraţiei, m-am străduit să arăt cam aceleaşi lucruri prin revistele culturale din România. Dar cînd Viorel Ilişoi abordează tema antisemitismului prezent în scrierile recente ale beletristului, urechile mele se ciulesc în mod reflex. “Cum, Paul Goma a scris Din Calidor? Și Arta refugii? Și Ostinato? Ah! Atunci e antisemit!”

Meştere, vezi că nu erau în chestie titlurile înşirate de matale, pe tema de-ai atacat-o. În schimb presa din ţară şi specialiştii de-afară au vuit, cu numeroase argumente şi citate, despre antisemitismul frapant din Săptămîna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii. Dacă simţi nevoia unor pasaje elocvente, le găseşti la tot pasul pe blogul meu, pe site-ul meu, în revista mea şi în cărţile mele. Ba mai mult. Se-aude că atît judecătoria, cît şi tribunalul au fost de aceeaşi părere cu exegeţii scandalizaţi de aberaţiile lui Goma.

Ştiu că, la o aniversară, nu se cuvine să întinzi scheletul din dulap peste masa cetăţeanului sărbătorit. Dar poţi, eventual, să nu-ţi consideri cititorii mai neghiobi decît ar fi decent.

Justiţia la al doilea deznodămînt (7)

Etichete

antisemitism, Bucuresti, Paul Goma, proces, scandal, sentinta, tribunal

Atîta vreme cît criticarea unui antisemit nu constituie faptă ilicită într-o ţară liberă, iar reclamantul, eseist cabotin, a primit onoruri publice, aşadar nici pomeneală să-i fie lezată demnitatea de om pînă la ultimele resorturi, era inutil să mai vorbim despre celelalte elemente din probaţiunea calomniei: legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, sau vinovăţia persoanei care a produs prejudiciul. Apelul la tribunal a ţinut încă vreo trei ani şi s-a finalizat mai zilele trecute. În şedinţa publică din 11.09.2013, instanţa Tribunalului Bucureşti “respinge apelul ca nefondat. Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare”.

Patria franceză care i-a acordat refugiu lui Paul Goma are o vorbă clasică, de bun-simţ: “J’appelle un chat un chat, et Rollet un fripon”. Dacă fostul disident simţea nevoia unei patalamale de antisemit, şi-a văzut visul cu ochii, stîrnind praful cît casa acolo unde-ar fi trebuit să facă Profil bas. Dar nu e vorba, aici, doar de orgoliul extravagant al unui scriitor cu hachiţe şi de bătălia trufaşă pentru o imagine publică intrată deja la apă. Moartea violentă a cîtorva sute de mii de fiinţe umane (indiferent de apartenenţa lor etnică), insultată cu suficienţă şi grandilocvenţă de un mînuitor al condeiului, merita mai mult decît simpla bătaie cu degetul peste un obraz gros.

Justiţia la al doilea deznodămînt (6)

Etichete

antisemitism, Bucuresti, Paul Goma, proces, scandal, sentinta, tribunal

Un alt argument al “victimei ultragiate” vorbeşte despre dauna spirituală pe care i-am produs-o, “un prejudiciu care-i lezează pînă la ultimele resorturi nu numai reputaţia, imaginea publică, ci şi demnitatea de om”. Iar ulterior: “Caracterizarea ca antisemit şi/sau negaţionist expune pe oricine desconsiderării, dispreţului şi oprobriului public, afectîndu-i în mod grav prestigiul, onoarea şi imaginea publică”. Dacă trebuie să cuantifice exact prejudiciul spiritual suferit, Paul Goma o dă pe interogaţii patetice: “Cum poate să fie logic să se afirme că o persoană care a fost acuzată prin numeroase articole şi alte materiale denigratoare ale pîrîţilor că a comis asemenea infracţiuni nu a suferit nici un prejudiciu moral, nu i-au fost afectate în vreun fel prestigiul, onoarea şi dreptul la imagine?”.

Taman în perioada cînd Goma vărsa lacrimi de crocodil pe la poarta judecătoriei, Consiliul Local al unei importante localităţi din România îi conferea titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Timişoara. Iar decizia a fost influenţată de chiar scrierile antisemite ale romancierului. Falsurile istorice i-au adus o teşcherea onorifică! Referatul Primăriei Timişoara menţionează că “explicaţia autorului pentru fermitatea cu care regimul antonescian îi pedepsise pe evrei, după 22 iunie 1941, consta în răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent [sic! – L.A.]. Totodată Paul Goma militează pentru asumarea responsabilităţii evreilor pentru crimele comise contra românilor [sic! – L.A.] şi este contra distorsionării istoriei în vederea inventării unui mit exclusiv al genocidului doar contra evreilor în scopuri politice (de dominaţie) [sic! – L.A.], economice (extorcare de fonduri) [sic! – L.A.] şi de culpabilizare a tuturor celorlalte naţiuni ne-evreieşti [sic! – L.A.]”.

Trăim vremuri tulburi, cînd un popă legionar e decorat de oficialităţile locale din Baia Sprie, iar un eseist antisemit de cele din Timişoara. Pînă nu urlă guvernele occidentale, ne prefacem că nu băgăm de seamă aberaţia şi mergem înainte. Adică înapoi. Fapt este că cetăţenia onorifică a Timişoarei nu intră în sintonie cu clamarea onoarei pierdute (şi trei kile de mastică prima). Căci Paul Goma fie este insultat, şi atunci nu-i onorat, fie este onorat, dar nu-i insultat. Din această dilemă nu poate ieşi, am zis!