Cum NU m-am făcut turnător (7)

Etichete

amintiri, colaborator Securitate, comunism, recrutare, turnatori

De ce să nu scrii? Păi nu-mi convine. Ce anume? Mi-ai zis că sîntem prieteni, că stăm un pic de poveşti, iar acuma vrei să mă bagi la militărie, la voi. Nu-i militărie, n-auzi că aşa e procedura? O fi la voi, dar eu sînt civil, n-am proceduri; dacă ai citit dosarul meu, ştii că în armată am fost cel mai indisciplinat, mereu eram vîrît la bulău; m-am liberat ca simplu soldat, doar eu şi încă vreo doi, pe ceilalţi i-au avansat pe toţi. Dar ce legătură are? Are, că poate vii cu pretenţii după aia să-mi dai dispoziţii, fiindcă m-am înscris la voi; să mă trimiteţi prin delegaţii la mama dracului; să mă sunaţi noaptea ca să-mi comandaţi să fac nu ştiu ce; dar eu n-am de gînd să execut ordinele în viaţa civilă, dacă nu le-am executat nici pe alea cînd eram militar. Dar nu-i vorba de aşa ceva. Cum nu? Uite acolo: mă angajez să; adică mă oblig să fac şi să dreg; adică mă pun la dispoziţia voastră. Ba nu-i aşa, să ştii că… Ascultă, dacă vrei să rămînem amici, cum mi-ai propus, foarte bine; tu mă întrebi şi, cînd ştiu, îţi răspund; dacă vrei să mă înregimentez la voi, asta nu se va întîmpla. Deci nu vrei să scrii Angajamentul? Nici pomeneală!

Ne-am despărţit cu aceeaşi paradă de prietenie ipocrită. El vorbea în gura mare despre activitatea lui sportivă şi îşi presăra banalităţile cu hohote mari de rîs. Eu mă prefăceam că mă interesează. Ne-am dat mîna pe stradă, cu promisiunea că ne vom revedea. De-atunci şi pînă azi n-am mai primit “cereri de prietenie” din partea instituţiei cu pricina. La scurtă vreme, spre uimirea mea, mi s-a aprobat paşaportul pentru o fulgurantă vizită în Ungaria. Iar după încă vreo cîteva luni am pornit răscoala de pomină din facultatea de filologie. Am coalizat întregul an împotriva colegei Simona R., fiică de activistă comunistă din Marea Adunare Naţională, care îşi lua examenele cu pile şi era favorizată de unii profesori (ca Drondoe). Am făcut proteste scrise, semnate de toţi studenţii (cu două excepţii), am mers cu ele la Decanat, apoi la Rectorat, apoi la Centrul Universitar Cluj, apoi la Ministerul Învăţămîntului din Bucureşti şi apoi la C.C. al UTC. Din păcate n-am văzut şi a doua oară mutra secretarului de partid Mircea Cranta, cînd l-am certat la telefon că nu ne-a rezolvat plîngerea şi l-am avertizat că, în 48 de ore, studenţii din Cluj vor merge să protesteze cu pancarte în faţa comitetului central. Eram în 1988.

A doua zi în zori eram anchetat în faţa unei impunătoare comisii venite din Capitală. Tovarăşi de la Partid, tovarăşi de la UTC, tovarăşi de la Securitate, tovarăşi de peste tot. M-am uitat la fiecare pe rînd, cu grijă, ca să-l ţin minte. Dar nu l-am zărit pe amicul meu Costică. Situaţia luase o turnură mai amplă şi îi scăpase de sub control.

Publicitate

Cum NU m-am făcut turnător (6)

Etichete

amintiri, colaborator Securitate, comunism, recrutare, turnatori

Şi-atunci de fapt ce te interesează? Păi tot ce-i important pe-acolo. Ce anume vorbim pe la seminarii, sau la cercul de critică literară? Nu-nu, mie îmi spui despre cei de la secţia maghiară. Dar eu sînt la română, ţi-am zis deja, doar aici cunosc lucrurile; de la secţia mea nu vrei să afli nimic? Ha-ha, la voi ştiu foarte bine totul, e plin cu oamenii mei; tu trebuie să te orientezi către ceilalţi. Înţeleg; bine; cum aflu ceva important, care ne pune ţara în primejdie, te anunţ negreşit. Stai să vedem, că nu-i bine să-ţi dai numele cînd mă cauţi la telefon; nu trebuie să afle lumea că eşti în legătură cu mine. Şi-atunci cum procedez? Ne înţelegem acuma, îţi iei un nume de cod, unu’ pe care-l ştim doar noi doi. Hm, ce nume de cod, fii serios, habar n-am: Sandokan? Ce vrei tu. Sau poate Zorro? Cum crezi; da’ ar fi bine să se lege de activitatea ta. Păi nu ştiu; dă-mi o sugestie. Uite, ai putea să-ţi spui “Filologul”. Fii serios, la cîţi din ăştia mai ai la mine-n grupă, o să ne confunzi, că toţi sîntem filologi. Ne mai gîndim.

Dar mai este un mic detaliu. Care? Noi avem o evidenţă a oamenilor cu care lucrăm; însă nu cum îi cheamă în realitate, ci după numele de cod, ca să rămînă totul secret. Aşa? Şi-atunci trebuie să ştim că eşti de-al nostru. Nu pricep. Trebuie să treci, pe-o foaie, treaba asta. Care treabă? Că lucrezi cu noi. Cum vine asta? E o formalitate, stai liniştit, totul rămîne între noi, doar eu ştiu de hîrtia ta, n-o mai vede nimeni. Păi n-am coală ministerială, lăsăm pe data viitoare. Nici o problemă, uite-aici o foaie, ţine şi ceva de scris. Da’ chestia e că habar n-am cum să formulez. Îţi dictez eu ca să te ajut. Şi ce vrei să notez? Întîi bagă titlul: Angajament. Sună cam aiurea, mai bine las fără titlu. Bine, poţi începe direct. Şi cum să încep? Scrie acolo: subsemnatul cutare şi cutare, fiul lui cutare şi al lui cutare… dar ce faci? nu notezi? Păi aştept să-mi zici. Te-ajung din urmă, fii liniştit. Nu-nu: spune-mi tu mai înainte ce vrei să trec pe foaie. Aşa cum ţi-am dictat: subsemnatul cutare şi cutare, fiul lui cutare şi al lui cutare, cu numele de cod… hm, aici va trebui să ne hotărîm la o variantă… mă angajez să aduc la cunoştinţa organelor de Securitate… Nu, eu aşa ceva nu scriu!

Cum NU m-am făcut turnător (5)

Etichete

amintiri, colaborator Securitate, comunism, recrutare, turnatori

S-a terminat de scobit între dinţi. Şi-a luat farfuriile cu firimituri şi le-a plasat direct în chiuvetă: să le spele gazda cînd vine. S-a întors spre mine. Era timpul să ne-apucăm de treburi serioase. Atunci ne-am înţeles, da? Eşti cu ochii pe ei, îi tragi de limbă, vezi cum merg lucrurile şi pe urmă îmi spui. Păi n-auzi că nu-i cunosc şi în rest îmi văd de studii, nu ies nicăieri. N-ai decît să fii atent de-acum înainte; e o treabă importantă, ce crezi, faci de capul tău? Nu ştiu dacă mă pricep la aşa ceva. O să ai probleme dacă nu ne ajuţi; uite, am înţeles că ţi-ai cerut paşaport? Da, acum vreo lună. Unde vrei să mergi? La Budapesta, am o mătuşă bătrînă. Cererea ta e la mine pe masă; depinde numai de tine dacă ţi-o aprob sau nu. Eh, n-ai avea de ce să mi-o respingi. Trebuie să văd cum te comporţi. Adică vrei să lucrez cu voi, cu organele de Securitate? Normal, ce, nu eşti de acord? Ba daaa, în fond e un lucru foarte normal, voi ne apăraţi ţara, e un gest patriotic să vă sprijin. Deci e în regulă? Sigur că da; îndată ce aflu ceva care pune în pericol ţara noastră, vin şi îţi spun; o făceam oricum, fără să ne punem de-acord. Ei, mă bucur că ne înţelegem.

Şi cum te găsesc, îţi dau telefon? sau îţi scriu o scrisoare? Amîndouă: mă suni dacă e ceva urgent sau îmi laşi o foaie scrisă cu ce s-a întîmplat. Bun, dar eu cu ce mă aleg după treaba asta? Lasă că avem noi grijă de tine să nu-ţi pară rău. Îmi dai ceva bani? că bursa e cam mică… Eh, cu banii e mai greu, dar ne înţelegem altfel. Cum? Păi uite, vorbesc cu profesorii tăi să-ţi dea note bune la examene, ca să nu-ţi pierzi bursa. Ah, interesant; şi cu care profesori poţi vorbi? Cum cu care? cu toţi! Cu toţi profesorii de la filo?! Ei, de la filo nu prea; dar cu cei de la ştiinţe sociale; pe ăia îi ştiu bine; aveţi materii din alea, nu? Sigur, facem socialism ştiinţific, materialism dialectic şi istoric, economie politică; anul trecut am făcut istoria filosofiei cu unu’ bătut în cap, Drondoe. Uite, vezi, la ăla ţi-aş fi rezolvat să n-ai probleme. Nu era cazul, oricum mi-a dat un 9. Şi în rest am 10 la aproape toate examenele, aşa că n-ai la ce să mă ajuţi.

Cum NU m-am făcut turnător (4)

Etichete

amintiri, colaborator Securitate, comunism, recrutare, turnatori

Înfuleca de zor clefăind şi, între două sorbituri din pahar, îmi plasa detalii pe care le ascultam îngheţat. Eu sînt ofiţerul de Securitate al facultăţii de filologie, sînt responsabil pentru tot ce se întîmplă. Să vezi cum vin profesorii tăi la mine, să-mi ceară diverse favoruri. Am dosarele voastre, ale tuturor de-acolo. Şi într-al tău scrie o grămadă de lucruri. M-am uitat la poză înainte de întîlnire ca să te cunosc. E muncă grea, sînt oameni mulţi care-şi fac de cap, dar o scot eu la capăt. Uite ce e. Am nevoie de nişte ajutoare. Mai ales la secţia maghiară. Eu sînt mare iubitor de cultură maghiară. Ştiu poezii de ăla, de Petöfi Sándor. Şi de ălălalt, cum îi zice? Ady Endre. Vrei să-ţi zic ceva versuri pe ungureşte? Nu, mai bine nu. Păi cum aşa? N-are rost, eu mi-am făcut toate studiile pe româneşte, nu te-aş putea verifica dacă le zici corect. Hm, bine.

Şi, cum îţi ziceam, mi-ar trebui cineva care să-mi spună ce mai e pe la maghiară. Mde, aici chiar că n-ai nimerit-o: eu studiez la română, abia dacă-i ştiu din vedere pe colegii de dincolo. Da’ vă salutaţi în pauză, nu? Doar atît; în rest fiecare îşi vede de treburile lui. Şi îi ştii cum îi cheamă? Destul de vag, pe unii după numele mic, dar nu vorbim, că ei au alt program, n-avem cursuri împreună. Şi nu vă întîlniţi după şcoală? Absolut deloc: de fapt eu nu ies niciodată, mai mult stau să citesc. Şi te-ai putea apropia de ei? Păi dacă îţi spun că nu-i cunosc. Dar nu participi la cercuri ştiinţifice de-ale lor? Eu citesc doar pe româneşte şi pe nişte limbi occidentale: italiană, franceză, mai fac spaniolă şi portugheză. Maghiara n-am învăţat-o la şcoală aşa că n-are rost să umblu la activităţile lor. Şi la cenaclul “Ellenpontok” n-ai fost? Nu, ce-i asta, n-am auzit niciodată; eu merg la cercul de critică literară al soţilor Petrescu, am prezentat şi cîteva lucrări acolo. Lasă asta! E un cenaclu ilegal, unde se-adună ei să vorbească diverse treburi. Zău? interesant… Să nu-mi spui că n-ai auzit de Szöcs Géza. Nu, cine-i ăsta? Un poet de-aici, de prin Cluj. Acum aud prima dată de el. Şi vezi că ăştia scot şi o revistă secretă la cenaclul lor, tot “Ellenpontok” îi zice. Da? ce chestie! habar n-am. Ţi-am zis că eu nu citesc pe ungureşte.

Cum NU m-am făcut turnător (3)

Etichete

amintiri, colaborator Securitate, comunism, recrutare, turnatori

Prima reacţie a fost să înghit în sec. La varianta asta nu mă aşteptasem. Aşa am descoperit că uneori e la fel de nasol şi cînd pricepi lucrurile, şi cînd nu le pricepi. Ne-am continuat drumul pe trotuar, el cu pălăvrăgeala, eu cu mintea turată să-mi calculez variantele. Am conchis că-i inutil să caut soluţii înainte de-a şti problema: să vedem ce vrea de la mine. M-a întrebat dacă sînt de acord să-l însoţesc undeva să discutăm. Am traversat spre magazinul Central, am intrat pe strada de vizavi. Erau două magazine Consignaţia la parter, unde pîndisem cu răsuflarea tăiată să-mi cumpăr din vitrină o maşină de scris Olivetti, într-o stare impecabilă. Am ajuns în curtea interioară şi am urcat la ultimul etaj. S-a aplecat să caute cheia sub preş, la pervaz, după tocul uşii, boscorodind că nu i-au lăsat-o cum era vorba. Din hol se deschidea o bucătărie spaţioasă. Mi-a făcut semn să mă aşez la masă. El s-a dus ţintă la frigiderul înţesat cu diverse şunci, salamuri şi sticle de vin şi whisky. Eu mă gîndeam că, la noi acasă, frigiderul e plin cu franzelă congelată. De cînd se băgase pîinea pe cartelă, maică-mea descoperise o nouă specialitate culinară. Iei franzela, o umezeşti uşor şi o îndeşi la gheaţă. După cîteva zile, cînd te apucă foamea şi n-ai soluţii, extragi obiectul, îl bagi la cuptor şi în scurtă vreme ţi-ai asigurat meniul principal. E drept că pîinea dezgheţată e mai fărîmicioasă, dar dacă eşti atent să nu cadă pe jos firimiturile şi bei apă multă, îţi pui burta la cale.

Şi-a umplut ţeapăn farfuria, şi-a turnat un pahar înalt de ceva şi-apoi s-a gîndit să mă omenească şi pe mine. Dar nu… eu tocmai mîncasem… Îmi venea acut să vomez, nu să mai îndes peste. A insistat degeaba cu mîncat-băutul, l-am refuzat mai tenace decît putea el să mi-o ofere. Probabil a văzut vreo mină dezgustată pe chipul meu, fiindcă s-a simţit obligat să-mi dea explicaţii. Aici nu-i casa lui. E o locuinţă conspirativă, unde vin el sau colegii săi, cu colaboratorii, pentru a se înţelege netulburaţi. Se anunţă dinainte cînd au program, gazda are grijă să umple frigiderul, de la magazinul special, să le lase cheia şi să plece de-acasă pentru a nu-i deranja. Nici aceste detalii nu mi-au deschis pofta de mîncare.

Cum NU m-am făcut turnător (2)

Etichete

amintiri, colaborator Securitate, comunism, recrutare, turnatori

La locul fixat mi-a ieşit în întîmpinare un tip înalt, masiv, pe la treizeci de ani, îmbrăcat într-un loden. Nu-l văzusem niciodată. Mi-a strîns mîna, perora diverse lucruri prietenoase cu o veselie artificială, vorbea mereu ca să-mi evite nedumeririle. Am pornit alături pe strada Napoca. Pălăvrăgea despre tinereţea noastră, despre cîte am făcut împreună şi toate cele. După o vreme i-am plasat-o că-i evidentă diferenţa de vîrstă dintre noi, e exclus să fi fost colegi, despre ce-i vorba totuşi? S-a zăpăcit o clipă. A reluat rîzînd cu poftă că am fost în aceeaşi sală, la examenul de admitere în facultate. Vai, dar ce te-ai schimbat, pe-atunci aveai mustaţă. Zău? Şi tu ai picat la admitere? Ba nu, am reuşit şi eu. Păi cum, că la cursuri nu te-am zărit. Nu, fiindcă eu am intrat la fără frecvenţă, fac şi sport, sînt mereu plecat la competiţii bla-bla-bla.

Situaţiile de tensiune ne ascut atenţia asupra detaliilor. În timp ce el îndruga verzi şi uscate, eu mă gîndeam la toana mea de adolescent. Iarna îmi lăsam mustaţa să crească. Îmi plăcea să umblu pe străzi şi să prind fulgii de zăpadă sub nas. În restul anului mă rădeam ca-n palmă. Admiterea la facultate fusese vara, eu n-aveam mustaţă, era limpede că individul minte din nou. Însă dosarul de concurs trebuia însoţit de vreo cinci fotografii oficiale: pentru legitimaţia de admitere, carnetul de student, legitimaţia de bibliotecă etc. Printre ele strecurasem cîteva şi din “perioada de iarnă”, neavînd altele recente. Înseamnă c-o fi văzut una din alea. Începeam să-mi pierd răbdarea. Cine era vorbăreţul şi ce-i trebuia? M-am oprit în mijlocul trotuarului şi l-am întrebat asta răspicat. A dat să pornească iar poveştile cu roş cocoş. L-am salutat şi am vrut să plec. În clipa aia a renunţat la masca de jovialitate şi m-a oprit cu un gest larg, dar ferm: sînt locotenent-major de Securitate Constantin Ion. Noi doi trebuie să stăm de vorbă!

Cum NU m-am făcut turnător (1)

Etichete

amintiri, colaborator Securitate, comunism, recrutare, turnatori

Pot fi interesante romanele şi filmele cu spioni care conduc maşini scumpe, cuceresc femei frumoase şi provoacă explozii cu jerbe. Nimic din toate astea pe vremea ceauşismului, cînd o parte a populaţiei o spiona pe cealaltă, pentru ca toată lumea să se menţină în primitivism şi subdezvoltare. N-am prea citit relatări despre felul cum erau recrutaţi turnătorii la Securitate. Şi cred că e explicabil. Momentul seamănă cu o tentativă de viol. Dacă infamia reuşeşte, victima n-are motive să se mîndrească, iar infractorul ţine la păstrarea discreţiei. Dacă mîrşăvia eşuează, iarăşi nu are nimeni impulsul de-a o trîmbiţa. Aşa se face că, de vreo douăzeci de ani, de cînd e plină presa de acuzaţii privind colaborarea cu Securitatea, cititorii mai tineri ignoră cum se producea asta, iar cei de vîrsta a doua şi-a treia se limitează la un “mdeh!” însoţit de înţeleapta clătinare a capului.

Aveam 21 de ani, eram student la Filologie. Într-o zi ajung acasă şi îmi spune maică-mea că m-a sunat amicul Costică, urmează să revină. Ce mişto, eu n-aveam nici un amic Costică. Dar, ca-n bancurile proaste, asta nu l-a împiedicat să mă caute din nou. Primele fraze au fost pe tipicul: ce mai faci? de cînd nu ne-am văzut? mi-era dor să mai povestim etc. Continua să-mi spună că e prietenul meu, iar apoi că e fostul meu coleg Costică. I-am tăiat-o că n-am nici prieten, nici coleg cu numele ăsta, nu gust farsele servite la telefon. M-a asigurat că mă ştie foarte bine, chiar dacă eu nu-mi mai amintesc de el. Ar vrea să ne întîlnim, să stăm de vorbă, e în interesul meu, are să-mi spună lucruri importante bla-bla-bla. Cînd? Atunci cînd pot eu. Unde? Acolo unde spun eu. Hm! Am stabilit o întîlnire peste două zile, după-masa, în faţa cofetăriei Croco (azi devenită sediu de bancă). Dar cum îl recunosc? Să fiu liniştit, mă recunoaşte el, ca dovadă că am fost amici. Da, sigur.

Lupta cu umbra (2)

Etichete

amintiri, arhive, colaboratori, Gabriel Andreescu, imagine, Mihai Botez, scriitori, Securitate

Gabriel Andreescu persistă în meşteşugul răstălmăcirii mele, scriind imperturbabil în cartea sa: “Motivat de reproşul (legitim) al asocierii lui Botez cu guvernarea PDSR, pe care o reprezenta la New York şi ulterior la Washington, italienistul din Cluj a ajuns să promoveze susţineri imunde precum implicarea lui Botez în spălarea banilor murdari ai Securităţii şi chiar a pus pe umerii fostului disident anticeauşist adeziunea nonşalantă ‘la politica de violenţe minereşti a lui Ion Iliescu’ (Laszlo Alexandru, Amintiri cu cîntec). Nu am reuşit să găsesc un singur document care să probeze susţinerea mineriadelor de către Mihai Botez” (p. 213-214 nota).

Cum stau lucrurile în această situaţie? Să facem un pas îndărăt şi să plasăm evenimentele în ordine cronologică, pentru a le înţelege dedesubturile. În cadrul unui discurs ţinut în Congresul de la Washington, în anul 1995, David B. Funderburk, fost ambasador american la Bucureşti, făcea o panoramă nuanţată asupra situaţiei româneşti, arătînd printre altele: “Degradarea economică, morală şi spirituală pricinuită de comunism a avut consecinţe enorme şi îi va urmări pe români generaţii întregi. Vechii comunişti sînt tot la putere, sub un nume diferit, însă ţara a făcut eforturi să se apropie de Statele Unite şi să se integreze în lumea Vestului”. În încheierea intervenţiei, diplomatul lansa un apel arătînd că “este timpul să sprijinim poporul României. Trebuie să-i susţinem pe adevăraţii democraţi, în eforturile lor de democratizare a ţării, precum şi în procesul de privatizare, pentru a o apropia de Statele Unite şi de Occident”.

Mihai Botez, purtătorul de servietă al lui Iliescu, s-a şifonat de realităţile prezentate – altminteri cu multă diplomaţie – de colegul american şi-a înhăţat stiloul pentru o replică perfidă. “Ca ambasador, nu veţi fi surprins că pentru ambasadorul României în Statele Unite este dificil să vă împărtăşească toate opiniile, mai ales pe acelea privind evoluţia noii Românii democratice în perioada post-1989. Însă ca fost disident anticomunist, refugiat politic în Statele Unite şi într-o vreme rezident permanent în S.U.A., am învăţat să respect punctele de vedere la care nu subscriu în întregime”. Fostul activist pentru drepturile omului îşi azvîrlea pe talgerul cîntarului întregul prestigiu personal, pentru a înfrumuseţa realităţile româneşti, abia devastate de un şir de mineriade: “în spiritul adevăratei democraţii, pe mine personal nu mă tulbură la fel de mult pe cît pare să vă tulbure pe dumneavoastră situaţia normală că nu toţi cei aleşi ne împărtăşesc propriile valori şi deci establishment-ul politic în tranziţie are membri diferiţi de noi înşine” (pentru întreaga discuţie vezi Cei doi ambasadori, în volumul meu Între Icar şi Anteu, 1996, p. 96-100).

Pe urmele acestui schimb de opinii difuzate de presă, mi-am permis să conchid că Mihai Botez s-a făcut complice “la politica de violenţe minereşti a lui Ion Iliescu”, prin faptul că şi-a spălat patronul în ochii cancelariilor occidentale. Replica lui Gabriel Andreescu, despre faptul că el n-a găsit nici “un singur document care să probeze susţinerea mineriadelor de către Mihai Botez” nu e în chestie. Ar fi de prisos să-i explic filosofului disidenţei ponderea gesturilor de culise şi a manevrelor diplomatice, în stare să depăşească efectele cuvîntului tipărit, ale gestului deschis asumat.

Deocamdată constat că eu le reamintesc cititorilor impactul unei campanii de presă de-acum aproape două decenii, iar avocatul turnătorilor mă acuză de “colportare”. Eu analizez o poziţie politică de ansamblu, a unui disident răspopit, iar avocatul turnătorilor mă ia la bani mărunţi, căutîndu-mă la litera textului. Acesta e Gabriel Andreescu. Îl întrebi cît e ceasul şi el te-acuză că umbli în blugi. N-are decît să-şi servească ipocriziile flambate la alte mese, la alte ospeţe. Involuţia lui zgomotoasă, din adversar al serviciilor secrete în partizan al instrumentelor oculte echivalează cu o dezgustătoare decepţie.

Lupta cu umbra (1)

Etichete

amintiri, arhive, colaboratori, Gabriel Andreescu, imagine, Mihai Botez, Nicolae Manolescu, scriitori, Securitate

O altă ţintă a estetizărilor lui Gabriel Andreescu e fostul disident Mihai Botez, trecut cu arme şi bagaje, după decembrie 1989, în tabăra lui Ion Iliescu. Am avut de cîteva ori, de-a lungul anilor, prilejul să-mi exprim în scris părerea despre fostul ambasador al României la Washington, preocupat să dilueze în ochii Occidentului actele de violenţă publică ale patronului său politic. Între esenţa opiniilor mele şi felul cum sînt ele (re)aduse azi la cunoştinţa publicului de către G. Andreescu, om însetat de lecturi corecte şi obiective, se cască o prăpastie.

Ziceam aşa (în volumul Între Icar şi Anteu, Dacia, 1996, p. 96): “Nu mă număr printre aceia care, poate, au exultat aflînd din ziarul Ziua că Mihai Botez ar fi fost un colaborator al Securităţii şi că se ocupa cu spălarea banilor murdari ai ocultei instituţii tocmai în America. Nu m-au convins aceste acuzaţii deoarece prezentau două mari carenţe: lipsa de probe şi momentul delicat (ca să folosesc un eufemism) în care a fost declanşată campania. Consider că zilele imediat următoare încetării din viaţă a fostului disident trebuiau respectate de toată lumea, cu o minimă decenţă şi pioşenie”. După aceea am trecut la analiza vicleniilor lamentabile, la care s-a pretat în scris Mihai Botez pentru a-l înfrumuseţa pe Iliescu.

Într-un eseu polemic (Amintiri cu cîntec, 2009) m-am delimitat de memorialistica părtinitoare a lui Nicolae Manolescu la adresa amicilor săi Ivasiuc şi Botez. Am reamintit cîteva opţiuni şi intervenţii echivoce ale acestora. În concluzii am temperat viziunea fals-catastrofală a scriitorului de la România literară: “Îndurerata lamentaţie finală a lui Nicolae Manolescu, din însemnările lui memorialistice (‘Unul dintre cei mai importanţi disidenţi români este astăzi aproape uitat’), rămîne mai curînd lipsită de acoperire. După decesul aceluia, survenit în 1995, au vuit ziarele că fostul disident anticeauşist devenise colaborator al Securităţii şi că se ocupa cu spălarea banilor murdari ai ocultei instituţii, pe continentul american. Şi totuşi, pînă la epifania dejecţiilor camuflate prin arhivele explozive, o şcoală generală din Bucureşti poartă, în zilele noastre, numele lui Mihai Botez”.

Ce pricepe Gabriel Andreescu de-aici? “Fantasma recrutării lui Botez de către Securitate a fost colportată şi de Laszlo Alexandru” (p. 213, nota). A reaminti publicului un scandal de presă răsunător şi a-i informa pe cititori (fără a lua poziţie în favoarea sau împotriva ştirii, pînă la apariţia de noi dovezi) echivalează cu o… “colportare”?! Mă lasă rece dovezile de rea-credinţă cu care sînt tratat. Dar mă indispun eforturile de falsificare a gîndurilor mele.

Mircea Zaciu (16)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

Nu ştiu cîteodată dacă trebuie să-i invidiez sau să-i dojenesc pe tinerii de azi pentru dezinvoltura lor lipsită de complexe. În orice caz o elevă de-a mea dintr-a XI-a, care întîrzie mereu la orele de dimineaţă, a reuşit să mă irite şi pînă la urmă i-am făcut observaţie. Am rugat-o să respecte programul. Ea mi-a replicat vehement: “Sigur, vă e uşor să vorbiţi, dar eu vin la şcoală tocmai de pe Zaciiiu”. “De unde vii?” “De pe Zaciiiu!”. (Accentua cu încăpăţînare litera i.) “Ce-i asta?” “Strada pe care locuiesc.” Am rămas pe gînduri o clipă. “Nu cumva e strada Mircea Zaciu?”. Ea, peste umăr cu indiferenţă: “Mă rog, whatever.” Şi după o clipă: “De unde ştiţi cum se pronunţă?”. “L-am cunoscut. Mi-a fost profesor.” “Zău? Ce chestie… Dar acum pot să mă aşez?”

Tot mai greu îmi vine să pricep năravurile trendy de pe Facebook. De pildă nu mai poţi pleca la un club, la un meci de fotbal, sau într-o excursie fără să-ţi dai check in. Ideea e – cum am înţeles cu eforturi – că îţi semnalezi prezenţa undeva, ca să fii mai uşor reperat de prieteni. Dar am înţepenit cînd am văzut că două eleve de-ale mele îşi dau check in “la Mircea Zaciu”. Mi-am zis că s-a ajuns cu gluma prea departe, a doua zi o să le cert. În timp ce ezitam în sinea mea, dacă e bine sau nu să mă amestec în şotiile adolescenţilor, mi-a trecut prin minte să verific ce-i cu acel “Mircea Zaciu”. Am constatat că e un “local business”, probabil o crîşmă dispusă pe strada cu acelaşi nume. Aşa devenea totul explicabil. Şi apoi mi-am amintit că am fost şi eu la Mircea Zaciu, pe vremea cînd eram elev. Dar asta a fost cîndva, foarte de mult, şi însemna pe-atunci cu totul şi cu totul altceva.