Plonger (5)

Etichete

Academia Franceza, capodopera, Christophe Ono-Dit-Biot, Plonger, premiu, roman, succes

Înainte de scufundarea efectivă spre solul submarin, alte plonjări sînt practicate cu succes în culisele vieţii contemporane. Protagonistul e un împătimit al muzeelor şi al lucrărilor de artă, prin urmare avem parte de vizite (inclusiv nocturne) la Luvru, de vizionarea unor sculpturi fascinante, cu fotografia operei originale ataşată în pagină. Devine aproape inevitabilă imersiunea în “lumea bună” a criticilor de artă, a scriitorilor mondeni şi a recepţiilor pigmentate cu bîrfe răutăcioase, care se învîrt în jurul personajelor strălucitoare şi al sumelor de bani colosale. Plonger este şi un roman al călătoriilor de agrement, cu fascinante descrieri de natură în munţii Spaniei ori în laguna Veneţiei. Aflăm totodată aspecte necunoscute ale meseriei de gazetar. Ne sînt relatate, cu bogate detalii, evenimentele trăite de reporter pe urmele unui tsunami devastator în Thailanda, cînd a fost trimis să se documenteze printre supravieţuitorii disperaţi; ori în tranşeele conflictului libanez, arestat şi anchetat pentru scurtă vreme de una dintre taberele în luptă. Pe această poartă intrăm într-o mai amplă dezbatere asupra epocii în care trăim, marcată de ciocnirea dintre bătrînul continent european şi noile zone emergente, de felul în care “civilizaţia” este presată de “barbarie”.

Firul roşu care leagă lumile paralele este povestea de iubire dintre César şi Paz. Ea are suişuri şi coborîşuri, momente de tandreţe şi lovituri de scenă frustrante. Dar atunci cînd bărbatul, decepţionat de toate cîte le văzuse în exercitarea meseriei, se mărturiseşte a fi un raţionalist european, frămîntat de lipsa de securitate personală şi de terorismul oriental, iar femeia se arată a fi un spirit solar şi aventurier, atras de fascinaţia depărtărilor, relaţia devine imposibilă. Romanul de dragoste şi de aventuri în cadrul cuplului virează scurt către moartea preanunţată.

Tot acest edificiu complex e înălţat pe o frazare simplă, muzicală, esenţială. Să nu uităm că tatăl i se adresează copilului, este aşadar obligat să-i sintetizeze, în cuvinte limpezi şi lipsite de echivoc, marile probleme ale existenţei umane, din perioada cînd a venit pe lume. Lucrurile banale ale vieţii – să iubeşti, să te bucuri de un apus de soare, de privirea femeii îndrăgite, de gustul cocteilului băut alături de ea la un bar – fac parte dintre sfaturile părinteşti. Candoarea sentimentală şi convingerea neclintită în puterea iubirii constituie atuurile estetice impresionante ale lui Christophe Ono-Dit-Biot.

Puţin contează cît anume din toate acestea a trecut efectiv prin sîngele şi carnea sa. Nu le-a fost greu comentatorilor să facă legătura dintre ocupaţia reală a autorului şi cea a protagonistului; între expediţiile sale jurnalistice în Orientul Mijlociu şi cele descrise cu acuitate în roman; între naşterea copilului său şi momentul de început al redactării cărţii. S-a vorbit despre Flaubert, cu celebra sa constatare: “Madame Bovary, c’est moi!”. Pe lîngă faptul că scriitorul s-a pus pe sine însuşi în joc, cu o mare inteligenţă şi cu intuiţii artistice profunde, el a făcut o carte excelentă, cum rareori am avut încîntarea să citesc.

Publicitate

Plonger (4)

Etichete

Academia Franceza, capodopera, Christophe Ono-Dit-Biot, Plonger, premiu, roman, succes

Universul compensatoriu este mediul acvatic. César şi Paz se ceartă, se evită, se urmăresc şi se regăsesc pe canalele Veneţiei, printre bărci şi gondole, cînd au venit să participe la o grandioasă expoziţie. Femeia se refugiază într-o sculptură uriaşă, o balenă admirată ziua de turişti, pe dinafară, dar care noaptea adăposteşte în burta ei, în camera mobilată cu obiecte rafinate de lux, escapadele din înalta societate. Acolo e conceput copilul, în tentativa disperată a bărbatului de-a o reţine alături de sine pe iubită. Nimic nu-l opreşte de la asta, nici chiar subtilizarea pilulelor anticoncepţionale din poşeta ei. Vestea cea mare că vor avea un copil e dată şi primită mai tîrziu, la un acvariu uriaş, printre peştii prădători care se vînzolesc, iar chipul femeii străluceşte în faţa rechinilor ce străbat maiestuos distanţa. Gravida tolănită acasă îşi detestă sarcina şi îşi împarte vremea între şicanarea permanentă a partenerului şi navigarea pe internet: a descoperit metoda revoluţionară de-a adopta un rechin. Peştelui i se implantează un cip, iar “proprietarul” are posibilitatea de a-l urmări pe computer oriunde se deplasează prin oceanele planetei. Singurele ei momente de seninătate sînt acelea cînd izbuteşte să meargă la înot. “Elle nageait tous les jours. Le parfum du sel avait remplacé celui du chlore de ses piscines. Elle nageait avec toi en elle. J’aurais donné beaucoup pour vivre ce double bain. Tu nageais dans ta mère qui nageait dans la mer. Des matriochkas aquatiques!”

La puţin timp după aducerea pe lume a fiului, mama îi părăseşte pentru totdeauna. Pleacă în căutarea “celuilalt fiu”, a rechinului adoptat pe internet, pe care vrea să-l pipăie cu mîinile ei, în lecţii de scufundări submarine pe care le urmează pe o coastă orientală, unde îşi va plăti nesăbuinţa cu viaţa. César nu se mulţumeşte să zboare cu avionul pînă la capătul lumii după ea, spre a-i recunoaşte cadavrul, ci se lansează într-o anchetă detectivistă asupra morţii tragice, care îl va conduce să descopere străfundurile fascinante ale mării. “Mes yeux se dessillent. Ça fourmille de toute part, les couleurs et les formes explosent. Après l’architecte drogué, le dieu fou: ses créatures ont des formes aberrantes, des couleurs insensées, toutes les couleurs, parfois, sur le même animal, lèvres bleues, œil orange, joues vertes et ventre noir, avec de gros points blancs. Certains poissons ressemblent à des flûtes, longues, translucides et vulnérables, d’autres à des outres agiles, hérissées de piquants. Les uns vont au bal, maquillées comme des mignons, lèvres gonflées rehaussées de rose, paupières tombantes fardées de mauve; les autres sont en chasse, comme ces trois fauves à nageoires, rayés de brun et de blanc, dont les écailles déployées paraissent les plumes d’une coiffe de grand sachem. Nous descendons encore, jusqu’à ce que nos palmes touchent le sable. (…) Je suis ébloui. Conqui. Vaincu.”

A doua scufundare e şi mai ameţitoare. Îndată vine descoperirea că lumea de sub lama apei e o răsfrîngere a celei de la suprafaţă. “C’est encore plus somptueux. Un univers zébré de couleurs, parcouru, traversé, ensemencé, picoré, colonisé par des nuages d’animaux silencieux. Je dis animaux, car je prends conscience que cet univers-là est le double de l’autre, son exact reflet. Ici aussi, le vol des oiseaux, moineaux ou perroquets et les troupeaux de bovins qui paissent, leur rostre ruminant placidement des fragments de corail. Ici aussi, les insectes cachés dans les feuilles et les serpents dans les anfractuosités des rochers.” Revelarea unei alte lumi, atît de apropiate şi totuşi atît de inaccesibile, umple paginile romanului de-o vibraţie copleşitoare.

Plonger (3)

Etichete

Academia Franceza, capodopera, Christophe Ono-Dit-Biot, Plonger, premiu, roman, succes

Primul lucru a fost să caut pe internet informaţii despre autor. La numele ciudat şi la fluenţa discursului, mă gîndeam că-i o nouă păcăleală pe modelul Romain Gary/Emile Ajar. Dar nu. Christophe Ono-Dit-Biot e jurnalist activ, şef al departamentului cultural şi director adjunct al săptămînalului Le Point. A publicat deja patru romane, cu oarecare succes de critică. Recenta apariţie este întîmpinată cu un cor de elogii, printre care se strecoară şi două-trei voci cîrtitoare. Nu se înşală cel ce-o consideră “una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste pe care ne-a oferit-o literatura franceză de multişor” (“une des plus belles histoires d’amour que la littérature française nous a offert depuis belle lurette”).

Imaginea unei tinere femei frumoase, care e găsită moartă, goală, pe plaja unei ţări arabe, deschide aventura. Totul este o relatare à rebours pentru a i se explica în scris fiului abia născut, pentru ziua cînd va avea vîrsta de-a pricepe vorbele tatălui, cum s-a ajuns la moartea mamei. Ziaristul César intră la cumpărături într-o prăvălie şi înţepeneşte uimit de frumuseţea clientei din faţa lui. Insistă pe lîngă vînzătorul sîcîit, pe lîngă un amic din redacţie, se năpusteşte pe internet şi recurge la resursele de investigaţie specifice meseriei pentru a descoperi că e vorba despre Paz, o fotografă a cărei expoziţie se va deschide curînd. Un articol elogios, pe care îl tipăreşte în revista de elită unde el ocupă o funcţie de vîrf, îi deschide calea spre ea, care-i răspunde cu un bileţel iritat. “Vous n’avez rien compris à mon travail mais votre texte était beau.” Această dublă faţetă a realităţii se va păstra pînă la sfîrşitul romanului, conferindu-i o tensiune permanentă. Debutanta necunoscută îl pune la punct pe comentatorul titrat. Recenzia îi deschide artistei o carieră strălucitoare, deşi îi răstălmăceşte intenţiile estetice. César o învăluie într-o iubire fascinată pe Paz, care îi acceptă o vreme sentimentele. Femeia îl părăseşte, cu toate că i-a dăruit un copil, însă n-a vrut să rămînă însărcinată, ba chiar situaţia a înfuriat-o. Iar gloria mondenă a marilor saloane? Ei bine, aceasta pe Paz o plictiseşte iremediabil şi o sufocă. Un zigzag frenetic al personajelor, care se mişcă asemeni peştilor din acvariu, schimbînd mereu imaginea asupra situaţiei de ansamblu, îl obligă pe cititor să-i urmărească surprins, cu răsuflarea tăiată.

Plonger (2)

Etichete

Academia Franceza, capodopera, Christophe Ono-Dit-Biot, Plonger, premiu, roman, succes

Am revenit curios la primele pagini. “Tout a commencé avec ta naissance. Pour toi. / Tout a fini avec ta naissance. Pour nous. / Moi, ton père. Elle, ta mère. Ta vie fut notre mort.” După care tatăl îi povesteşte fiului detaliile din sala de naşteri, cu moaşele alarmate care, la răstimpuri, strigă “On va le perdre!”, acul care pătrunde sub pielea mamei pentru a-şi răspîndi anestezicul, mîna fătului care iese încet la lumină, braţele prelungi ale foarfecei cu care femeile se-apropie ţipînd, gata de acţiune, sîngele care izbucneşte, părintele îngrozit care ţîşneşte spre a veni în ajutor, dar picioarele i se înmoaie şi ochii i se răsucesc înainte de-a se prăbuşi pe podea leşinat. Mda. Aşa ceva nu-i pentru mine. Am pus cartea la loc, în vîrful teancului, şi după cîteva ocoluri am ieşit pe coridorul larg, la lumina paşnică, la muzica odihnitoare. Priveam în plimbare vitrinele, dar nu vedeam nimic. Gîndul mi-a rămas înţepenit la pasajul tocmai parcurs. Nu se punea problema să cumpăr romanul, dar oare cum continua?

După zece minute eram înapoi în librărie. Cartea se făcuse de negăsit! Maldărul cu noi apariţii fusese deja înregistrat pe computer şi fiecare dispăruse pe raftul care i se cuvenea. Volumele franţuzeşti unde le ţineţi? Vînzătoarea s-a uitat uşor mirată la tulburarea mea, înainte de a-mi răspunde placid: la etaj, fireşte. Am urcat treptele în goană să cercetez dulapurile pline cu obiecte de diverse forme şi culori. Din cauza agitaţiei nu mai regăseam cotorul. Într-un final: iată-l. Alături de suratele sale, şi nu în fruntea lor ca data trecută, tomul parcă devenise mai banal. Un alt scaun incomod, din lemn, se află în apropiere şi lectura reîncepe. Protagonistul pricepe cu nelinişte firea şi năravurile femeii iubite. “Je commençais à découvrir l’un de ces traits de caractère: l’instabilité d’humeur. Elle passait d’un état émotionnel à un autre avec une rapidité confondante. Cela devrait l’aider dans sa vie d’artiste, mais dans la vie conjugale, cela donnait au partenaire l’impression de s’initier au rodéo.” Parcă am mai cunoscut o situaţie din asta. Dar iată, după alte zeci de pagini, o scenă de împerechere. “Il se passait quelque chose. Quelle que soit la façon dont les gens font l’amour, quelles que soient les configurations qu’ils choisissent, la géométrie de leurs corps, l’acte repose toujours sur un même mouvement: un va-et-vient fluide, répété, régulier, ample. Comme s’il fallait pour aller vers l’autre descendre d’abord en soi, en tirer le meilleur. Comme s’il fallait d’abord chercher le mystère qui nous fait tels que nous sommes, afin de l’unir au mystère de l’autre.”

Am parcurs ameţit, la întîmplare, alte cîteva pasaje privind mereu spre ultima copertă, care indica preţul: 102 lei. M-am hotărît. M-am dus cu cartea ţintă la casierie. Iar de-acolo acasă. Oricum nu mai aveam bani de mîncare.

Plonger (1)

Etichete

Academia Franceza, capodopera, Christophe Ono-Dit-Biot, Plonger, premiu, roman, succes

Orice carte scrisă e ca o naştere. Dar cînd o carte începe cu o naştere grea, la graniţa dintre viaţă şi moarte, povestită de tatăl disperat fiului abia venit pe lume, situaţia n-are cum să nu te răscolească. M-am dus la mall cu vreo sută de lei în buzunar, înainte de ziua de salariu, ca să-mi cumpăr de mîncare. Pînă să trec pe la sectorul de alimente, am intrat totuşi în librărie. Nu voiam să iau nimic, nu, mai mult să-mi fac o idee, să văd ce noutăţi au apărut, să răsfoiesc iarăşi unele titluri pe care le pîndeam de-o vreme, în aşteptarea sezoanelor prospere. Angajaţii înregistrau teancurile de volume abia sosite, le cărau cu braţul spre rafturi. Chiar deasupra sărea în ochi coperta gălbuie, tăiată cu o banderolă roşie, pe care scria cu litere de-o şchioapă GRAND PRIX DU ROMAN DE L’ACADÉMIE FRANÇAISE 2013: Christophe Ono-Dit-Biot, Plonger, NRF, Gallimard. Hm, ia să vedem ce-o fi.

M-am scufundat în lectură, pe unul dintre scaunele de lemn, făcute dinadins să te ţină cînd te-aşezi, dar să nu te îmbie la confort îndelungat. Îţi faci o idee, cumperi sau nu şi te duci mai departe. Îndată ce-am deschis la nimereală, o voce limpede mi s-a adresat, cu o franceză elegantă şi captivantă, de-o nobilă muzicalitate. Acţiunea curgea, ideile se legau, logica sentimentelor era palpitantă. Iată o carte excelent scrisă, mi-am spus. Am sărit cîteva zeci de pagini, selectiv: am dat peste o trimitere la Iliada lui Homer, expusă cu naturaleţea prezentatorului de la buletinul meteo. Am mai sărit cîteva zeci de pagini. În stînga jos am găsit un pasaj uluitor, cu protagonistul care se trezeşte dimineaţa la ţară, în hambarul unei case sărăcăcioase, prin munţii înzăpeziţi ai Spaniei, după o noapte de dragoste cu femeia adorată. “J’ai ouvert les yeux. Mon premier geste aurait été de faire coulisser les draps sur sa peau pour voir enfin la croix tatouée dans sa chair… si je n’avais pas été seul. J’ai enfilé mon jean, dévalé l’échelle. Elle n’était pas en bas non plus. J’ai ouvert la porte. Le soleil m’a aveuglé. Et quand mes yeux se sont accomodés à son éclat, j’ai failli tomber à genoux tellement c’était beau. ‘Et tout à coup il me sembla qu’au jour un autre jour s’ajoutait, comme si Celui qui peut eût embelli le ciel d’un second soleil’, disait Dante du Paradis. Étais-je mort de plaisir cette nuit, et en train de me réveiller dans le séjour des bienheureux?”