George Coșbuc, primul traducător integral al “Divinei Comedii” în română

Etichete

Bruxelles, conferință, Dante, România, traduceri, Universitatea Liberă

Aș vrea să mulțumesc Universității Libere din Bruxelles, organizatorilor care m-au invitat la această conferință internațională, dedicată versiunilor din Dante în limbi romanice. Mă bucur să prezint punctul de vedere al Europei Răsăritene, dacă se poate spune așa. Îmi face plăcere să amintesc povestea lui George Coșbuc, primul traducător integral al Divinei Comedii în română, asupra căreia mă voi opri. Dar aș vrea mai întîi să ofer o mică explicație, ca să înțelegeți mai bine situația noastră. E de ajuns să subliniez că, în timp ce primele documente în limba italiană datează din anii 800 și 900, apoi de la începutul mileniului, prima poezie, a Sfîntului Francisc din Assisi, este din anii 1200, ei bine, primul document în limba română e din 1521, Scrisoarea lui Neacșu (1). Avem din păcate o întîrziere inițială de 500 de ani, în comparație cu realitățile culturale din Europa Occidentală. Cu înțelegerea acestui fapt trebuie să priviți datele noastre calendaristice, care sînt mai tîrzii față de ceea ce au prezentat azi distinșii colegi, legat de culturile lor. Punctele de plecare sînt foarte diferite. Dar cel de sosire nu e prin nimic inferior deja, mai ales dacă îl examinăm azi.

Printre primii traducători parțiali ai Divinei Comedii în română a fost Ion Heliade-Rădulescu, care a transpus primele cinci cînturi din Infern, în jurul anului 1848. Știți fără îndoială că Dante s-a bucurat de un nou succes printre cititorii italieni, odată cu Romantismul și Risorgimentul, după ce-a fost o perioadă neglijat, din păcate, de istoria literară. Însă odată cu romanticii, Dante a revenit în ochii publicului și acesta a fost și motivul atenției pe care i-a acordat-o cultura română, pe cînd își căuta o sincronizare cu Occidentul. Trebuie amintite apoi traducerile întîmplătoare, de un cînt sau două, cu măsura de 16 silabe, fără rime, pe care le-a realizat Gheorghe Asachi în 1865. Aron Densusianu a tradus cîntul III din Infern, cîntul XXVIII din Purgatoriu și cîntul XXIII din Paradis în versuri de 13 și 14 silabe, cu două rime, în loc de trei. Alți traducători, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, au fost I. Drăgescu, C.Z. Buzdugan, Gr. Sc. Grădișteanu. Apoi, la Craiova, doamna Maria P. Chițiu a tradus în proză Infernul (1883) și Purgatoriul (1888) (2). Textul român avea în josul paginii originalul italian. Infernul includea scurte note explicative; Purgatoriul era însoțit de comentarii mai elaborate. Traducătoarea insista pe fidelitatea față de original, dar folosea și expresii stîngace, neadaptate la română. Colonelul G. Boteanu a transpus în proză Infernul I-XII, pe care l-a publicat în Revista literară din București între 1893-1894. Nicu Gane a tradus în versuri cînturile I-VII din Infern, pe care le-a publicat în revista Convorbiri literare în 1882; a continuat cu celelalte 27 de cînturi infernale, pînă în 1905, totuși cu diverse probleme de traducere, interpretare și versificație (3). În acest context a venit George Coșbuc.

Aș vrea să fac o trimitere rapidă la traducerile integrale din Divina Comedie, care se regăsesc, în zilele noastre, în cultura română. Cea dintîi, la care mă voi opri peste puțin timp, e tocmai cea a lui Coșbuc, apărută după moartea sa, în anii 1924, 1927 și 1932 (4). O altă versiune completă este cea a lui Alexandru Marcu, profesor de literatură italiană la Universitatea din București, care l-a tradus pe Dante în proză, cu finalități didactice. Varianta lui a fost publicată în trei volume, în anii 1932, 1933, 1934 (5). Apoi avem două situații paralele, cu doi traducători care au lucrat fiecare pe cont propriu, fără a se cunoaște între ei. Ion Țundrea a tradus cu mare fidelitate, în terține, cu endecasilab, cu terza rima, toată Divina Comedie, între anii ’30 și ’40 ai secolului trecut. Era medic militar, a murit din păcate la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial și traducerea lui completă, după apariția Infernului în 1945, a fost publicată abia în 1999, la distanță de o jumătate de secol, la Editura Medicală, obișnuită mai degrabă cu probleme de medicină (însă aici singura problemă de sănătate era a culturii române, care obligase o traducere dantescă la exil tipografic timp de cincizeci de ani) (6). O altă situație, la fel de interesantă, este a unui italian, Giuseppe Cifarelli, cu același destin, și-a realizat traducerea completă în terține, cu endecasilab și cu terza rima, de foarte mare fidelitate, de asemeni în anii ’30 și ’40 ai secolului XX. Și această variantă a fost publicată abia în 1993 (7). Cifarelli venise de mic copil în România, după moartea tatălui său, adus de mama lui, în căutare de refugiu economic pe lîngă unchiul preot în Moldova. A rămas să trăiască mai multe decenii în România, a învățat la perfecție limba noastră și a oferit această situație neobișnuită, a unui italian, excelent cunoscător de română, care a tradus toată Divina Comedie, cu foarte mare fidelitate și de asemeni cu îndemînare literară.

Iar pe urmă avem versiunea realizată de Eta Boeriu, cea mai conoscută în perioada comunismului, fiindcă este o traducere artistică, literară, de multe ori reeditată. Doamna Boeriu este cea mai proeminentă traducătoare a literaturii italiene în limba română, ea a transpus Boccaccio, Decameronul, Petrarca, Canțonierul, Leopardi, Cînturi, Michelangelo, Verga, Pavese și a realizat cîteva antologii de istorie a poeziei și a teatrului italian. A tradus și Divina Comedie, cu mare respect pentru partea formală, adică incluzînd terțina, endecasilabul și terza rima (8). În ce privește semnificațiile, a fost pe alocuri mai puțin atentă și a hotărît de asemeni să actualizeze poemul, la nivel lexical. O astfel de opțiune are un rezultat mai discutabil, din punct de vedere filologic, dar poate că pune mai ușor la îndemînă textul medieval, în asemenea măsură încît, pentru un spectacol de acum o lună, la Teatrul Nottara din București, am recomandat să fie reprezentată această versiune pe scenă, în locul celei mai fidele și mai precise a lui G. Coșbuc.

Trebuie să amintesc și apariția recentă a lucrării mele în trei volume, Lectura lui Dante, pe care voi avea prilejul să v-o prezint mîine, la masa rotundă de la Institutul Italian de Cultură de la Bruxelles. Este vorba nu doar de traducerea română integrală a poemului, ci și de o parafrază critică a fiecărei terține și a fiecărui vers, însoțită de o crestomație a exegezei dantești, din Evul Mediu pînă în secolul XX (9).

După ce-am făcut această panoramă, să venim la subiectul nostru. George Coșbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 la Hordou, care este un sat în zona Bistrița, din Transilvania. Ținea de o familie de preoți greco-catolici (după cum știți, ei au dreptul să se căsătorească și să-și întemeieze familie), atît tatăl cît și bunicul matern au fost preoți. Și-a făcut primele studii la școlile din zona sa, iar liceul la Năsăud, unde a fost atras de limbile și literaturile clasice și a început să scrie versuri. A fost chiar ales conducătorul cercului de lectură al elevilor. A manifestat un mare interes pentru literatura latină, pentru folclorul românesc și cărțile vechi. S-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj, în 1884. A studiat limba-literatura greacă și latină, sintaxa, retorica, istoria și filosofia antică. Doi ani mai tîrziu s-a îmbolnăvit și s-a retras de la universitate. A publicat numeroase poezii cu tematică populară în ziarele vremii și a devenit redactor la Tribuna, așadar s-a stabilit o perioadă la Sibiu, un alt mare oraș din Transilvania (1887-1889). Trebuie să adaug că G. Coșbuc este considerat azi unul dintre cei mai importanți poeți de factură populară din literatura noastră. A compus poezii extraordinare, era pasionat de viața țărănească și, în contextul unui curent literar care scotea în evidență acest univers rural, creațiile sale au fost lectură obligatorie, de-a lungul deceniilor, în toate școlile din România. Capodopera lui se numește Nunta Zamfirei, un poem dedicat unui moment fundamental din viața folclorică și a avut un mare succes atît la Iași, cît și la București, cele două capitale culturale române ale perioadei. În acest context, devenit celebru, s-a stabilit la București. A fost susținut de Titu Maiorescu, cel mai important critic literar și filosof român al vremii, dar și om politic de prim plan. Coșbuc a devenit ziarist, profesor, autor de manuale școlare. Au apărut cele mai semnificative volume poetice ale sale de factură populară, Balade și idile, în 1893, și Fire de tort, în 1896. A lucrat ca funcționar la Ministerul Instrucției Publice, următoarea etapă profesională, iar în 1916 a fost ales la Academia Română. A rămas devastat de moartea fiului său unic. La 9 mai 1918 s-a stins în București (10). Aceasta este o scurtă trecere în revistă a biografiei lui George Coșbuc.

Acum m-aș referi la traducerile sale, fiindcă dincolo de opera sa ca poet original, el este unul dintre cei mai mari traducători din cultura română. A început cu Eneida, a tradus așadar din latină și a obținut cu această lucrare Premiul Academiei Române. Au urmat Antologia sanscrită (Rgveda, Mahabharata, Ramayana), Kalidasa, Sakuntala, Homer, Odiseea, Schiller, Don Carlos și Dante, Divina Comedie. A avut și o serie de peste 500 de pagini cu comentarii la poemul dantesc, dar acesta ar putea fi subiectul unei alte conferințe, la fel de interesante.

Cum a ajuns Coșbuc la Divina Comedie? Tatăl lui, vă amintiți, era preot și într-o zi, pe cînd poetul încă era foarte tînăr, i-a cerut să-i povestească și să-i rezume cîteva scene din Infern, ca să le întrebuințeze duminica la slujbă, în predicile sale, ca să-și impresioneze enoriașii. Tînărul a început să-l citească pe Dante în germană, fiindcă aceasta era limba străină pe care o cunoștea mai bine pe atunci. A rămas așa de fascinat încît s-a apucat să traducă din germană în română cîteva cînturi infernale. Dar apoi și-a dat seama că nu se poate realiza o traducere valabilă prin intermediul unei alte limbi. Atunci a început de unul singur să studieze italiana, și-a comandat gramatici și diverse ediții ale Divinei Comedii din Italia. Pe urmă s-a organizat, cu propriile economii, și a întreprins o călătorie de studii la Florența, la locurile dantești (se mai păstrează biletele tramvaiului pe care l-a luat poetul prin orașul florentin). Astfel a învățat limba italiană și pe urmă și-a reluat traducerea și a continuat-o, de data aceasta direct din original (11). Și-a continuat lucrarea amplă și foarte solicitantă de-a lungul a peste zece ani. Dar, în timp ce traducea, a rămas preocupat de diverse detalii dantești, pe care voia să le înțeleagă mai bine. Astfel a pornit redactarea comentariilor sale de peste 500 de pagini, care includ note foarte personale, polemici, monologuri furibunde împotriva altor dantologi etc. Aceste comentarii sînt discutabile, deoarece Coșbuc nu este critic literar, el e poet și un foarte mare traducător, însă îi lipsesc seninătatea și detașarea necesare pentru evaluarea obiectivă a unei opere literare (12). El a murit și doar cîteva fragmente din traducerea lui au apărut în revistele literare. Dar a avut noroc cu un mare prieten, avînd un rol foarte important. Mă refer la profesorul Ramiro Ortiz, cel care a inaugurat studiul limbii italiene la universitatea din București, a întemeiat acolo o catedră de italiană, a încurajat diverși tineri – printre care Alexandru Marcu, al doilea traducător integral al Divinei Comedii, George Călinescu, unul dintre cei mai importanți critici literari români, precum și anumite doamne și domnișoare, devenite profesoare și traducătoare – să îmbrățișeze această cale a italienisticii. Ramiro Ortiz l-a cunoscut pe George Coșbuc în ultimii săi ani de viață, la mănăstirea Tismana, unde își petreceau amîndoi vacanța de vară, se retrăgeau din fața tumultului orașului și vorbeau despre Dante și poezia italiană. Astfel s-a născut o strînsă prietenie, iar apoi, după moartea lui Coșbuc, Ramiro Ortiz, care era conștient de valoarea deosebită a acestor traduceri, a insistat să primească manuscrisele ca să le publice. Și a fost el, responsabilul studiilor de italienistică de la Universitatea din București, care a dat la tipar cele trei volume, în ani diferiți, pe măsură ce se strîngeau din chetă banii necesari (13).

Care sînt particularitățile variantei lui Coșbuc, în raport cu următoarele patru traduceri complete ale Divinei Comedii? Fidelitatea! Extraordinara cunoaștere a originalului și a nuanțelor pe care voia Dante să le transmită. O sensibilitate artistică rafinată. Și de asemeni o tehnică poetică minunată: Coșbuc este considerat unul dintre cei mai importanți stiliști din poezia română, cu un mare respect pentru rimă și măsura versului. Avînd toate aceste antecedente, el a mers îndeaproape pe urmele originalului dantesc și, dacă adăugăm că era vorba inclusiv de pasiunea lui de o viață, îi putem înțelege cu ușurință entuziasmul. Aș dori să ofer, în cele ce urmează, cîteva exemple luate din Infern, Purgatoriu și Paradis, astfel putem să ne facem o opinie în mod direct. Avem un pasaj de mare intensitate emoțională, unul dintre momentele cele mai îngrozitoare, cînd călătorul Dante îl întîlnește pe Lucifer, în străfundul Infernului:

“Com’io divenni allor gelato e fioco,
nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,
però ch’ogni parlar sarebbe poco.
Io non mori’ e non rimasi vivo:
pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,
qual io divenni, d’uno e d’altro privo.” (Inf. XXXIV, 22-27)

Și versiunea lui Coșbuc:

“De-a mea și mută și-nghețată stare
să nu mă-ntrebi acum și nici n-o scriu,
căci nu-i cuvînt să poată spune-atare.
Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu,
socoți, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu.”

O transpunere într-adevăr deosebită, o pot spune în calitate atît de traducător, cît și de critic literar. Iată cîteva elemente de confirmare. În primul vers citat vedem două epitete, gelato e fioco, le regăsim și în varianta română: mută și-înghețată. Apelul adresat publicului, nol dimandar, lettor, există și în română: să nu mă-ntrebi. Apare această minunată antiteză io non morii e non rimasi vivo, reprodusă cu mare fidelitate: n-am murit, dar n-am rămas nici viu. Iar apoi traducătorul izbutește chiar să depășească în complexitate originalul, atunci cînd ia singurul verb italian, qual io divenni, d’uno e d’altro privo și îl transpune într-un superb joc de cuvinte, cu trei forme flexionare ale aceluiași verb “a fi”, folosit la perfect compus, la perfect simplu și la conjunctiv prezent: ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu. Astfel construiește și o mirabilă aliterație. Știți fără îndoială că o soluție a traducătorilor este să meargă în paralel cu textul-sursă. Există însă situații cînd nu ne putem ridica la nivelul originalului, din motive concrete, fiindcă limba-țintă nu ne-o permite. Și atunci rămînem inevitabil “mai jos” cu versiunea noastră. Dar apoi poate că vor apărea alte momente, cînd trebuie să ne luăm revanșa și să depășim originalul. Astfel reușim să dăm o traducere “la același nivel”, din puntul de vedere al valorii literare. Uneori sîntem întrecuți de original, dar alteori trebuie să-l întrecem noi. Și iată un pasaj în care Coșbuc izbutește să învingă provocările estetice ale textului dantesc, adăugînd un joc de cuvinte de mare inteligență gramaticală, acolo unde acest artificiu nu exista în italiană.

Un alt aspect de mare valoare și prestigiu al poetului Coșbuc este cel al descrierilor de natură. În următorul exemplu din Purgatoriu, Dante realizează o descriere de tip funcțional, tehnic:

“L’alba vinceva l’ora mattutina
che fuggìa innanzi, sì che di lontano
conobbi il tremolar della marina.” (Pg. I, 115-117)

Dante nu e un autor care mizează foarte mult pe natură. Nu sînt eu cel care am observat prima dată că natura îl ajută pe autorul medieval să potențeze, să sublinieze conflictul, dramatismul situației. În schimb Coșbuc, care este împătimit, fascinat de natură, construiește efectiv un tablou mirific.

“Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
pierea fugind, așa că-n depărtare
vedeam și marea cea de tremur plină.”

Se poate verifica endecasilabul, totul este respectat. Se poate verifica terza rima, este mereu prezentă. Și în plus există și această emoție lirică mai mare, aș putea să consider, în traducere, față de versiunea originală. Să mergem mai departe cu un alt exemplu din Paradis.

“Ond’ella, che vedea me sì com’io,
a quietarmi l’animo commosso,
pria ch’io a dimandar, la bocca aprìo
e cominciò: «Tu stesso ti fai grosso
col falso imaginar, sì che non vedi
ciò che vedresti se l’avessi scosso».” (Par. I, 85-90)

Este un moment de la începutul zborului în al treilea ținut, cînd Beatrice îl ceartă pe Dante că nu pricepe lucrurile noi așa cum ar trebui. Să vedem traducerea în română:

“Dar Ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pîn-a n-o-ntreba,
zbătutul suflet vrînd să mi-l aline,
și-a zis: «Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbește așa că-ți par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, cînd nu le-ai asculta».”

Avem aici o situație tipică pentru gramatica noastră. În construcția vedea me sì com’io, pronumele personal italian poate fi exprimat numai de două ori, pe cînd româna permite și a treia exprimare: mă vedea ca eu pe mine, fiindcă limba noastră ne îngăduie, lîngă același verb, folosirea pronumelui personal atît la forma accentuată, cît și la cea neaccentuată. Iar poetul român, care cunoaște la perfecție ce anume are de făcut, pune imediat în practică artistică această particularitate gramaticală.

N-aș vrea să vă rețin prea mult atenția cu George Coșbuc și extraordinara fidelitate a traducerii sale, minunata sa performanță culturală. Iată un ultim exemplu, o situație mai curînd încurcată la Dante, mult discutată de specialiști, cînd autorul vrea să exprime numărul foarte mare, infinit, de îngeri din Empireu. Spre deosebire de teologia medievală, care considera că există un număr limitat de îngeri, Dante notează că:

“L’incendio suo seguiva ogni scintilla;
ed eran tante, che ‘l numero loro
più che ‘l doppiar delli scacchi s’immilla.” (Par. XXVIII, 91-93)

A existat o dezbatere în jurul expresiei complexe il doppiar delli scacchi, referitoare la infinitatea îngerilor. Dar, dincolo de discuțiile din sfera filosofică și teologică, pe noi ne interesează acum soluția lingvistică, traducerea acestui pasaj de intensă dificultate poetică. Iar poetul român găsește o soluție excelentă:

“Și-oricare foc un roi făcea-și cărarea
și-atîtea-au fost că roiurile-n zbor
întrec la șah de mii de ori dublarea!”

Există “șahul”, există augmentativul exprimat prin “de mii de ori”, există “dublarea”, există pînă și această ambiguitate a expresiei dantești, care îl pune în dificultate pe cititor. Regăsim în traducerea română toate elementele semantice și artistice din original. Știți că riscul unei traduceri de slabă calitate este că devine prea explicită. Însă Coșbuc nu cade în această capcană și, păstrînd ambiguitatea semantică din expresia originală, ne demonstrează marea sa acuitate.

Traducerea lui George Coșbuc a fost primită călduros, după publicarea în cele trei volume. Printre reacțiile vremii, profesorul Ramiro Ortiz, mare prieten și specialist, i-a subliniat valoarea: “Dante se va înfățișa publicului românesc așa cum este: uriaș, aspru, sever, plin de gînduri înalte, filosofice și teologice, ici și colo întunecat și obscur; dar nici un popor, în afară poate de cel german, nu se va putea lăuda cu o traducere în care culoarea gîndirii și artei lui Dante să fie redată așa de minunat (pînă în cele mai mici amănunte), ca poporul român, care a dat naștere lui George Coșbuc” (14). Este vorba despre un context ușor emfatic, firește, un discurs la comemorarea a 600 de ani de la moartea marelui poet, dar și de un mare entuziasm, care exprimă convingerile personale ale vorbitorului.

Apoi au fost punctele de vedere ale unor scriitori contemporani cu traducătorul. După Constantin Ionescu, “este o operă care va face imposibilă multă vreme apariția altei traduceri” (15). Iar pentru Emanoil Bucuța, “se poate să fie traduceri mai strălucite și mai melodioase decît a ieșit cea românească a lui Coșbuc, dar ar fi greu să se arate una mai credincioasă și mai în spiritul ei de obîrșie decît a lui” (16). O evaluare pe care o împărtășesc pe deplin. Cunoscutul critic stilist al literaturii române, Tudor Vianu, dar și mare prieten cu traducătorul, a subliniat că “George Coșbuc n-a reprodus numai cu mare fidelitate construcțiile originalului, dar a căutat să se apropie de lexicul și chiar de timbrul lui” (17). Ar mai fi de notat opinia unui relevant italienist român din a doua jumătate a secolului XX, Alexandru Balaci: “vigoarea și plasticitatea dantescă au fost redate de poetul român cu o rară măiestrie, făcînd din tălmăcirea sa una dintre cele mai bune traduceri ale Divinei Comedii pe care le cunoaște lumea” (18).

Trebuie amintite aici și inevitabilele rezerve. Ovid Densusianu, autorul primului curs academic despre Dante Alighieri dintr-o universitate românească, și-a manifestat limitele și a susținut că este preferabilă traducerea în proză a poemului, pentru o înțelegere corectă a sa; traducerea în versuri ar fi “o îndrăzneală inutilă” (19). Timpul a demonstrat că nu avea dreptate. Un spirit enciclopedic, Nicolae Iorga, autorul a sute de cărți de istorie, filosofie și literatură, a fost și un om politic de primă importanță al epocii. Dar caracterul nu-l recomanda deloc pentru evaluările senine, ca persoană care intra iute în conflict cu ceilalți și, îndată ce izbutea cineva să se facă mai cunoscut, se implica să-l critice și să-i blocheze cariera. Astfel cunoscutul istoric a considerat că traducerea lui Coșbuc era din păcate un insucces: “va trebui să spunem că nici de astă dată nu a intrat Dante cu adevărat în literatura noastră” (20). Dar avînd în vedere că Nicolae Iorga i-a criticat de asemeni pe Blaga, Lovinescu, Călinescu, Arghezi și pe toate celelalte spirite înalte din cultura română, putem limita această judecată la valoarea sa contextuală.

Printre reacțiile italiene, a fost cea a lui Carlo Tagliavini, care îl considera pe Coșbuc un “traducător destoinic” (1921) și cea exprimată de Rosa Del Conte, profesoară universitară timp de mulți ani în România, la Cluj și la București, excelentă cunoscătoare a limbii și a culturii române. Referindu-se la Divina Comedie, ea a afirmat că “în domeniul traducerilor, România se înalță pe culmile capodoperei cu versiunea lui G. Coșbuc” (1965) (21).

Intervenția mea și-a propus să-i dezvăluie publicului occidental o zonă culturală poate necunoscută din Europa răsăriteană. Am vrut să ofer o mică panoramă a traducerilor românești din Divina Comedie, în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Am încercat să evoc unele momente marcante din biografia lui George Coșbuc și din activitatea sa ca poet popular, dar mai ales să prezint și să dau o judecată profesionistă despre opera sa de traducător al poemului dantesc. M-am străduit să demonstrez, cu cîteva exemple și argumente, că versiunea lui Coșbuc este nu doar prima traducere artistică integrală, ci și, din punct de vedere filologic, cea mai valoroasă variantă română a Divinei Comedii.

Note:

(1) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ediția a doua, revăzută, București, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 42.

(2) Vezi Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, in Studii despre Dante, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 351-362.

(3) Ibidem, p. 362-365.

(4) Divina Comedie a lui Dante, tradusă de G. Coșbuc și comentată de Ramiro Ortiz, vol. 1, Infernul, București, Cartea Românească, 1924; vol. 2, Purgatoriul, București, Cartea Românească, 1927; vol. 3, Paradisul, București, Cartea Românească, 1932.

(5) Dante, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1932; Dante, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1933; Dante, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1934.

(6) Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, traducere în versuri de Ion A. Ţundrea, prefaţă de N. Iorga, Bucureşti, Editura Medicală, 1999.

(7) Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Giuseppe Cifarelli, cuvînt înainte de Alexandru Ciorănescu, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Titus Pârvulescu, Craiova, Ed. Europa, 1993.

(8) Printre numeroasele ediții, vezi de exemplu Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, în româneşte de Eta Boeriu, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi comentarii de Alexandru Balaci, Bucureşti, Ed. Minerva, Col. Biblioteca pentru toţi, 1982.

(9) Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, 3 volume, Chișinău, Editura Cartier, 2020, 624 + 664 + 680 p.

(10) Date preluate din sinteza lui G. Călinescu, G. Coșbuc, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția a doua, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590.

(11) Povestire “autobiografică” atribuită de Ramiro Ortiz lui George Coșbuc, în amplul său studiu introductiv la ediția Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, în traducerea lui George Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 56-59.

(12) Vezi George Coșbuc, Comentarii la “Divina Comedie”, prefață de Laszlo Alexandru, introducere de Ovidiu Pecican, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2007.

(13) Vezi introducerea lui Ramiro Ortiz la cele trei volume traduse de G. Coșbuc, acum mai accesibile în reeditarea în volum unic la Iași, Polirom, 2000, ed. cit.

(14) Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, ed. cit, p. 368-369.

(15) Idem, ibidem, p. 369.

(16) Idem, ibidem, p. 369.

(17) Idem, ibidem, p. 369.

(18) Idem, ibidem, p. 369.

(19) Idem, ibidem, p. 370.

(20) Idem, ibidem, p. 370.

(21) Vezi Iulia Cosma, Gli echi italiani dell’attività traduttiva e di esegesi dantesca di George Coșbuc (1921-1995), 2018, p. 240, 245.

Bibliografie:

1. G. Călinescu, G. Coșbuc, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția a doua, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590;
2. Iulia Cosma, Gli echi italiani dell’attività traduttiva e di esegesi dantesca di George Coșbuc (1921-1995), 2018, p. 236-253, pe internet: https://www.academia.edu/38999068/Gli_echi_italiani_dellattività_traduttiva_e_di_esegesi_dantesca_di_George_Coșbuc_1921_1995_ (văzut la 27 oct. 2021);
3. Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, traducere de George Coşbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000;
4. Laszlo Alexandru, Coșbuc și Dante, în A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante,  ediția a doua, adăugită, Cluj, Ed. Ecou Transilvan, 2018, p. 11-21;
5. Laszlo Alexandru, Dante în viziunea lui George Coșbuc, în A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, ed. cit., p. 22-40.
6. Nicolae Manolescu, George Coșbuc, în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ediția a doua revăzută, București, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 484-489;
7. Adriana Mitescu, Dante in Romania, în Dalla bibliografia alla storiografia. La critica dantesca nel mondo dal 1965 al 1990, a cura di Enzo Esposito, Ravenna, Longo Editore, 1995;
8. Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, în Studii despre Dante, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 345-422.

(Intervenție la conferința “Nouvellement traduit”. Les oeuvres de Dante en traduction au fil de l’histoire. Journées d’études internationales, Université Libre de Bruxelles, 18 noiembrie 2021)

Publicitate

George Coșbuc, il primo traduttore integrale della “Divina Commedia” in romeno

Etichete

Bruxelles, conferenza internazionale, Dante, Romania, traduzioni, Université libre

Vorrei ringraziare l’Università libera di Bruxelles, gli organizzatori che mi hanno invitato a questa conferenza internazionale, dedicata alle versioni di Dante in lingue romanze. Sono contento di presentare il punto di vista dell’Europa Orientale, se si può dire così. Mi fa piacere ricordare la storia di George Coșbuc, il primo traduttore integrale della Divina Commedia in romeno, su cui mi soffermerò. Ma vorrei dare prima una piccola spiegazione, per far capire meglio la nostra situazione. Basti sottolineare che, mentre i primi documenti in lingua italiana risalgono agli anni 800 e 900, poi all’inizio del Millennio, la prima poesia di San Francesco d’Assisi è degli anni 1200, ebbene il primo documento in lingua romena è del 1521, La lettera di Neacșu (1). Abbiamo purtroppo un ritardo iniziale di 500 anni, in paragone alle realtà culturali dell’Europa Occidentale. È con questa comprensione che dovete guardare le nostre date calendaristiche, che sono più arretrate di quello che hanno presentato oggi i distinti colleghi, rispettivamente alle loro culture. I punti di partenza sono molto distinti. Ma quello d’arrivo non è per niente inferiore ormai, soprattutto se esaminato oggi.

Tra i primi traduttori parziali della Divina Commedia in romeno ci fu Ion Heliade-Rădulescu, che traspose i primi cinque canti dell’Inferno, intorno al 1848. Lo saprete senz’altro che Dante godette di un nuovo successo tra i lettori italiani con il Romanticismo e il Risorgimento, dopo essere stato per un periodo trascurato ahimè dalla storia letteraria. Però con i romantici Dante tornò agli occhi del pubblico e fu questo anche il motivo dell’attenzione che la cultura romena gli rivolse, mentre cercava un suo aggiornamento con l’Occidente. Si devono ricordare poi le traduzioni casuali, di un canto o due, con la misura di 16 sillabe, senza rime, che realizzò Gheorghe Asachi nel 1865. Aron Densusianu tradusse il canto III dell’Inferno, il canto XXVIII del Purgatorio e il canto XXIII del Paradiso in versi di 13 e 14 sillabe, con due rime, invece di tre. Altri traduttori, verso la fine del XIX secolo, furono I. Drăgescu, C.Z. Buzdugan, Gr. Sc. Grădișteanu. Poi, a Craiova, la signora Maria P. Chițiu tradusse in prosa l’Inferno (1883) e il Purgatorio (1888) (2). Il testo romeno aveva a piè di pagina l’originale italiano. L’Inferno includeva brevi note con spiegazioni; il Purgatorio era accompagnato da commenti più elaborati. La traduttrice insisteva sulla fedeltà nei confronti dell’originale, ma usava anche espressioni inabili, inadatte al romeno. Il col. G. Boteanu traspose in prosa l’Inferno I-XII, che fece pubblicare sulla Revista literară di Bucarest tra 1893-1894. Nicu Gane tradusse in versi i canti I-VII dell’Inferno, che pubblicò sulla rivista Convorbiri literare nel 1882; proseguì con gli altri 27 canti infernali, fino al 1905, seppure con diversi problemi di traduzione, di interpretazione e di versificazione (3). In questo contesto arrivò George Coșbuc.

Vorrei fare un rapido accenno alle traduzioni integrali della Divina Commedia che, ai nostri giorni, si ritrovano nella cultura romena. La primissima, su cui mi soffermerò fra poco, è appunto quella di Coșbuc, uscita dopo la sua morte, negli anni 1924, 1927 e 1932 (4). Un’altra versione completa è quella di Alexandru Marcu, docente di letteratura italiana presso l’Università di Bucarest, che tradusse Dante in prosa per ragioni didattiche. La sua versione fu pubblicata in tre volumi, negli anni 1932, 1933, 1934 (5). Poi abbiamo due storie parallele, di due traduttori che lavorarono ciascuno per conto proprio, senza conoscersi tra di loro. Ion Țundrea tradusse con grande fedeltà, in terzine, con endecasillabo, in terza rima, tutta la Divina Commedia, tra gli anni ’30 e ’40 dello scorso secolo. Era medico militare, morì purtroppo alla fine della seconda guerra mondiale e il suo lavoro completo, dopo l’uscita dell’Inferno nel 1945, venne pubblicato solo nel 1999, a distanza di mezzo secolo, con la Casa Editrice Medicală, abituata piuttosto ai problemi di medicina (invece qui l’unico problema di salute spettava alla cultura romena, che aveva spinto una traduzione dantesca all’esilio tipografico per cinquant’anni) (6). Un’altra storia, altrettanto interessante, è di un italiano, Giuseppe Cifarelli, con lo stesso destino, egli compì una traduzione completa in terzine, in endecasillabo e con la terza rima, di grandissima fedeltà, scritta sempre negli anni ’30 e ’40 del Novecento. Anche questa variante fu pubblicata soltanto nel 1993 (7). Cifarelli era arrivato da bambino in Romania, dopo la morte del papà, portato dalla mamma in cerca di rifugio economico presso lo zio, sacerdote in Moldavia. Egli rimase a vivere per alcuni decenni in Romania, imparò a perfezione la nostra lingua e quindi offrì questa situazione strana, di un italiano ottimo conoscitore del romeno, che tradusse tutta la Divina Commedia, con grandissima fedeltà e anche con abilità letteraria.

E poi abbiamo la versione di Eta Boeriu, la più conosciuta nel periodo del comunismo, perché è una traduzione artistica, letteraria, ristampata spesso. La signora Boeriu è la più insigne traduttrice della letteratura italiana in lingua romena, lei traspose Boccaccio, Il Decameron, Petrarca, Il Canzoniere, Leopardi, Canti, Michelangelo, Verga, Pavese e compilò alcune antologie di storia della poesia e della commedia italiane. Tradusse anche la Divina Commedia, con grande considerazione formale, cioè rispettando la terzina, l’endecasillabo e la terza rima (8). Per quanto riguarda i significati, fu a volte meno attenta e decise anche di aggiornare il poema, a livello lessicale. Tale opzione ne fa il prodotto più discutibile, dal punto di vista filologico, ma forse rende più fruibile il testo medievale, fino al punto che, per uno spettacolo di un mese fa, al Teatro Nottara di Bucarest, ho raccomandato questa versione da rappresentare sul palcoscenico, invece di quella più fedele e più precisa di G. Coșbuc.

Devo ricordare anche la recente uscita del mio lavoro in tre volumi, Lectura lui Dante, che avrò l’opportunità di presentarvi domani, alla tavola rotonda dell’Istituto Italiano di Cultura di Bruxelles. Si tratta non soltanto della traduzione romena integrale del poema, ma anche di una parafrasi critica, di ogni terzina e di ogni verso, corredata di una crestomazia dell’esegesi dantesca, dal Medio Evo al Novecento (9).

Avendo fatto questo panorama, veniamo al nostro argomento. George Coșbuc nacque il 20 settembre 1866 a Hordou, che è un villaggio nella zona di Bistrița, in Transilvania. Apparteneva a una famiglia di preti greco-cattolici (come sapete, loro hanno il diritto di sposarsi e di mettere su famiglia), sia il padre che il nonno materno furono sacerdoti. Egli fece i primi studi nelle scuole della sua zona e il liceo a Năsăud, dove fu attratto dalle lingue e letterature classiche e cominciò a scrivere dei versi. Venne anche eletto presidente della società di lettura degli alunni. Manifestò un grande interesse per la letteratura latina, per il folclore romeno e per i vecchi libri. Si iscrisse alla Facoltà di Filosofia e Lettere di Cluj, nel 1884. Studiò lingua-letteratura greca e latina, sintassi, retorica, storia e filosofia antica. Due anni più tardi rimase malato e si ritirò dall’Università. Pubblicò numerose poesie con tematica popolare sui giornali del tempo e diventò redattore della Tribuna, quindi si stabilì per un periodo a Sibiu, un’altra grande città della Transilvania (1887-1889). Devo aggiungere che G. Coșbuc viene considerato oggi uno tra i più importanti poeti di stampo popolare della nostra letteratura. Compose delle poesie davvero straordinarie, era appassionato della vita contadina e, nel contesto di una corrente letteraria che metteva in risalto questo universo rurale, le sue creazioni furono lettura d’obbligo, lungo i decenni, in tutte le scuole della Romania. Il suo capolavoro si chiama Nunta Zamfirei (Le nozze di Zamfira), un poema dedicato a un momento fondamentale della vita folcloristica e riscontrò un grande successo sia a Iași che a Bucarest, le due capitali culturali romene del periodo. In questo contesto, divenuto famoso, si stabilì a Bucarest. Fu sostenuto da Titu Maiorescu, il più importante critico letterario e filosofo romeno del tempo, ma anche uomo politico di primo livello. Coșbuc diventò giornalista, insegnante, autore di libri scolastici. Uscirono i suoi più significativi libri poetici di stampo popolare, Balade și idile (Ballate e idilli), nel 1893, e Fire de tort (Fili di tessuto), nel 1896. Lavorò come funzionario del Ministero della Pubblica Istruzione, una successiva tappa professionale, e nel 1916 venne eletto all’Accademia Romena. Rimase devastato dalla morte del suo figlio unico. Il 9 maggio 1918 si spense a Bucarest (10). Questo è un breve ripasso della biografia di George Coșbuc.

Ora mi riferirei alle sue traduzioni, perché oltre all’opera di poeta originale, egli è uno dei maggiori traduttori della cultura romena. Cominciò con l’Eneide, tradusse dunque dal latino e vinse con questo lavoro il Premio dell’Accademia Romena. Seguirono l’Antologia sanscrita (Rgveda, Mahabharata, Ramayana), Kalidasa, Sakuntala, Omero, Odissea, Schiller, Don Carlos e Dante, Divina Commedia. Ebbe anche una serie di oltre 500 pagine di commenti al poema dantesco, ma questo potrebbe essere l’argomento di un’altra conferenza, altrettanto interessante.

Come fece Coșbuc ad arrivare alla Divina Commedia? Suo padre, vi ricordate, era prete e un giorno, mentre il poeta era ancora molto giovane, gli chiese di raccontargli e di riassumergli alcune scene dell’Inferno, da usare la domenica durante la messa, nelle sue prediche, per impressionare i fedeli. Il giovane cominciò a leggere Dante in tedesco, perché era quella la lingua straniera che conosceva meglio al periodo. Ne rimase così affascinato che si mise a tradurre dal tedesco in romeno alcuni canti infernali. Ma poi si rese conto che non si poteva dare una traduzione valida tramite un’altra lingua. Allora iniziò da solo a studiare l’italiano, si fece portare delle grammatiche e diverse edizioni della Divina Commedia dall’Italia. Poi si organizzò, con i propri risparmi, e fece un viaggio di studio a Firenze, ai luoghi danteschi (nel museo dedicato a Coșbuc si ritrovano oggi i biglietti del tram che il poeta aveva preso attraverso la città fiorentina). Così imparò la lingua italiana e quindi riprese la sua traduzione e la portò avanti, questa volta direttamente dall’originale (11). Seguì il suo lavoro grandissimo e molto impegnativo per oltre dieci anni. Ma, mentre traduceva, rimase impensierito per diversi particolari danteschi, che voleva capire meglio. Così cominciò la redazione dei suoi commenti di oltre 500 pagine, che includono note molto personali, polemiche, monologhi furibondi contro altri dantologi ecc. Questi commenti sono discutibili, perché Coșbuc non è un critico letterario, egli è poeta e un grandissimo traduttore, però gli mancano la serenità e il distacco necessari per la valutazione oggettiva di un’opera letteraria (12). Egli morì e solo alcuni brani della sua traduzione furono stampati sulle riviste letterarie. Ma ebbe per fortuna un grande amico, con un ruolo molto importante. E mi riferisco al professor Ramiro Ortiz, colui che inaugurò lo studio dell’italiano all’università di Bucarest, ci fondò una cattedra di italiano, incoraggiò alcuni giovani – tra cui Alexandru Marcu, il secondo traduttore integrale della Commedia, George Călinescu, uno dei più importanti critici letterari romeni, nonché alcune signore e signorine, diventate insegnanti e traduttrici – a prendere questa strada dell’italianistica. Ramiro Ortiz conobbe George Coșbuc nei suoi ultimi anni di vita, al monastero di Tismana, dove entrambi passavano le vacanze d’estate, si ritiravano dal tumulto cittadino e parlavano di Dante e della poesia italiana. Così nacque una stretta amicizia e quindi, dopo la morte di Coșbuc, Ramiro Ortiz, che conosceva il valore straordinario di queste traduzioni, si ostinò a ricevere i manoscritti in vista della pubblicazione. E fu lui, il responsabile degli studi di italianistica dell’Università di Bucarest, che fece pubblicare i tre volumi, in anni diversi, man mano che si raccoglievano i soldi necessari per la stampa (13).

Qual è la peculiarità della variante di Coșbuc, in paragone alle successive quattro traduzioni complete della Divina Commedia? La fedeltà! La straordinaria conoscenza dell’originale e delle sfumature che Dante voleva trasmettere. Una sensibilità artistica squisita. E anche una tecnica poetica meravigliosa: Coșbuc passa per uno tra i più importanti stilisti della poesia romena, con un grande rispetto per la rima e per le misure del verso. Avendo tutti questi antecedenti, egli seguì in modo stretto e ispirato l’originale dantesco e se aggiungiamo che si trattava anche della sua passione di una vita, si può facilmente capire il suo entusiasmo. Vorrei offrire, in quanto segue, degli esempi tratti dall’Inferno, dal Purgatorio e dal Paradiso, così possiamo farci un’opinione diretta. Abbiamo un brano di grande intensità emozionale, uno dei momenti più terribili, quando il viaggiatore Dante incontra Lucifero, al fondo dell’Inferno:

“Com’io divenni allor gelato e fioco,
nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,
però ch’ogni parlar sarebbe poco.
Io non mori’ e non rimasi vivo:
pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,
qual io divenni, d’uno e d’altro privo.” (Inf. XXXIV, 22-27)

E la versione di Coșbuc:

“De-a mea și mută și-nghețată stare
să nu mă-ntrebi acum și nici n-o scriu,
căci nu-i cuvînt să poată spune-atare.
Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu,
socoți, de ai vrun strop de duh în tine,
ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu.”

Una trasposizione davvero speciale, lo posso dire sia da traduttore che da critico letterario. Ecco alcuni elementi di conferma. Nel primo verso citato vediamo due epiteti, gelato e fioco, li ritroviamo anche nella variante romena: mută și-înghețată. L’appello rivolto al pubblico, nol dimandar, lettor, c’è anche in romeno: să nu mă-ntrebi. C’è questa meravigliosa antitesi io non morii e non rimasi vivo, riprodotta con grande fedeltà: n-am murit, dar n-am rămas nici viu. E poi il traduttore riesce addirittura a superare la complessità dell’originale, quando prende l’unico verbo italiano, qual io divenni, d’uno e d’altro privo e lo traspone in un bellissimo gioco di parole, con tre forme flessionali dello stesso verbo “essere”, usato al passato prossimo, al passato remoto e al congiuntivo presente: ce-am fost cînd fui cum n-aș mai vrea să fiu. Così edifica anche una mirabile allitterazione. Lo sapete senz’altro che una soluzione dei traduttori è di andare in parallelo al testo di partenza. Ci sono però situazioni quando non ci possiamo alzare al livello dell’originale, per motivi concreti, perché la lingua d’arrivo non ce lo consente. E allora rimaniamo per forza “più giù” con la nostra versione. Ma poi ci saranno altri momenti, quando dobbiamo prenderci la rivincita e superare l’originale. Così si fa per avere una traduzione “alla pari”, dal punto di vista del valore letterario. A volte siamo superati dall’originale, ma altre volte lo dobbiamo superare noi. Ed ecco un brano in cui Coșbuc riesce a sconfiggere le sfide estetiche del testo dantesco, aggiungendo un gioco di parole di grande intelligenza grammaticale, là dove questo artificio non c’era in italiano.

Un altro punto di grande valore e prestigio del poeta Coșbuc è quello di descrizione della natura. Nel successivo esempio del Purgatorio, Dante ne fa una descrizione di tipo funzionale, tecnico:

“L’alba vinceva l’ora mattutina
che fuggìa innanzi, sì che di lontano
conobbi il tremolar della marina.” (Pg. I, 115-117)

Dante non è un autore che scommette tanto sulla natura. Non sono io ad aver notato per la prima volta che la natura aiuta l’autore medievale a potenziare, a sottolineare il conflitto, il drammatismo della situazione. Invece Coșbuc, che è appassionato, affascinato dalla natura, costruisce davvero un quadro mirifico.

“Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
pierea fugind, așa că-n depărtare
vedeam și marea cea de tremur plină.”

Si può verificare l’endecasillabo, è tutto rispettato. Si può verificare la terza rima, è sempre inclusa. E poi c’è anche questa emozione lirica più grande, potrei considerare, nella traduzione, che non nella versione originale. Andiamo avanti con un altro esempio del Paradiso.

“Ond’ella, che vedea me sì com’io,
a quietarmi l’animo commosso,
pria ch’io a dimandar, la bocca aprìo
e cominciò: «Tu stesso ti fai grosso
col falso imaginar, sì che non vedi
ciò che vedresti se l’avessi scosso».” (Par. I, 85-90)

È un momento all’inizio del volo nel terzo regno, quando Beatrice rimprovera a Dante che non capisce le nuove cose come dovrebbe farlo. E vediamo la traduzione in romeno:

“Dar Ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pîn-a n-o-ntreba,
zbătutul suflet vrînd să mi-l aline,
și-a zis: «Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbește așa că-ți par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, cînd nu le-ai asculta».”

Abbiamo qui una situazione tipica della nostra grammatica. Nella costruzione vedea me sì com’io, il pronome personale italiano si può esprimere solo due volte, mentre il romeno ci permette anche la terza ripresa: mă vedea ca eu pe mine, perché la nostra lingua consente, accanto allo stesso verbo, l’uso del pronome personale alla forma sia tonica che atona. E il poeta romeno, che conosce a meraviglia ciò che ha da fare, mette subito in pratica artistica questa particolarità grammaticale.

Non vorrei ritenere troppo la vostra attenzione con George Coșbuc e la straordinaria fedeltà della sua traduzione, la sua meravigliosa performance culturale. Ecco un ultimo esempio, una situazione piuttosto aggrovigliata in Dante, tanto discussa dagli specialisti, quando l’autore vuole esprimere il numero molto grande, infinito, di angeli dell’Empireo. A differenza della teologia medievale, che riteneva un numero limitato di angeli, Dante nota che:

“L’incendio suo seguiva ogni scintilla;
ed eran tante, che ‘l numero loro
più che ‘l doppiar delli scacchi s’immilla.” (Par. XXVIII, 91-93)

C’è stato un dibattito intorno all’espressione complessa il doppiar delli scacchi, riferito all’infinità degli angeli. Ma oltre alle discussioni del campo filosofico e teologico, a noi interessa adesso la soluzione linguistica, la traduzione di questo brano di intensa difficoltà poetica. E il poeta romeno trova un’ottima soluzione:

“Și-oricare foc un roi făcea-și cărarea
și-atîtea-au fost că roiurile-n zbor
întrec la șah de mii de ori dublarea!”

Ci sono “gli scacchi”, c’è l’aumentativo con “migliaia di volte”, c’è “il doppiar”, c’è perfino questa ambiguità dell’espressione dantesca, che mette il lettore in difficoltà. Ritroviamo nella traduzione romena tutti gli elementi semantici e artistici dell’originale. Sapete che il rischio di una traduzione di bassa qualità è che diventi troppo esplicita. Ma Coșbuc non cade in questa trappola e, mantenendo l’ambiguità semantica dell’espressione originale, sta dimostrando la sua grande acuità.

Il lavoro di George Coșbuc fu accolto con parole calorose, dopo la pubblicazione in tre volumi. Tra le reazioni del tempo, il professor Ramiro Ortiz, grande amico e specialista, ne sottolineò il valore: “Dante si presenterà al pubblico romeno così com’è: gigante, aspro, severo, pieno di pensieri elevati, filosofici e teologici, qua e là enigmatico e oscuro; ma nessun popolo, tranne forse quello tedesco, si potrà vantare di una simile traduzione, in cui il colore del pensiero e dell’arte di Dante sia espresso in un modo così meraviglioso (fino ai più piccoli particolari), come il popolo romeno, che ha dato vita a George Coșbuc” (14). Si tratta di un contesto un po’ enfatico, certo, un discorso alla commemorazione dei 600 anni della morte del sommo poeta, ma anche un grande entusiasmo, che esprime le convinzioni personali del parlante.

Poi ci furono i punti di vista di alcuni scrittori contemporanei al traduttore. Secondo Constantin Ionescu, “è un’opera che farà impossibile per molto tempo l’apparizione di un’altra traduzione” (15). Invece per Emanoil Bucuța, “forse ci saranno traduzioni più brillanti e più melodiose di quella romena realizzata da Coșbuc, ma sarebbe difficile trovarne una più fedele e più nello spirito dell’originale” (16). Un giudizio che condivido pienamente. Il noto critico stilista della letteratura romena, Tudor Vianu, ma anche grande amico del traduttore, sottolineò che “George Coșbuc non solo ha riprodotto con grande fedeltà le costruzioni dell’originale, ma ha cercato di avvicinarsi al suo lessico e perfino al suo timbro” (17). Ci sarebbe da ritenere anche l’opinione di un rilevante italianista romeno della seconda metà del Novecento, Alexandru Balaci: “la plasticità e il vigore dantesco furono espressi dal poeta romeno con una rara destrezza, trasformando la sua versione in una delle migliori traduzioni della Divina Commedia al mondo” (18).

Si devono ricordare qui anche le inevitabili riserve. Ovid Densusianu, l’autore del primo corso accademico su Dante Alighieri in una università romena, manifestò comunque i suoi limiti e sostenne che fosse preferibile la traduzione in prosa del poema, per una giusta comprensione; la traduzione in versi sarebbe stata “un’inutile audacia” (19). Il tempo dimostrò che aveva torto. Uno spirito enciclopedico, Nicolae Iorga, autore di centinaia di libri di storia, filosofia e letteratura, fu anche un uomo politico di prima importanza dell’epoca. Ma il suo carattere non lo raccomandava per niente ai ragionamenti sereni, come persona che non andava d’accordo con gli altri, e anzi appena qualcuno diventava un po’ più conosciuto, si impegnava subito a stroncarlo e a bloccare la sua carriera. Così il noto storico ritenne che la traduzione di Coșbuc fosse purtroppo un insuccesso: “dovremo dire che neanche questa volta Dante è entrato veramente nella nostra letteratura” (20). Ma visto che Nicolae Iorga aveva stroncato anche Blaga, Lovinescu, Călinescu, Arghezi e tutti gli altri spiriti eccelsi della cultura romena, possiamo limitare questo giudizio al suo valore contestuale.

Tra le reazioni italiane, ci fu quella di Carlo Tagliavini, che parlava di Coșbuc come di un “traduttore valente” (1921) e quella di Rosa Del Conte, docente universitaria per molti anni in Romania, a Cluj e a Bucarest, ottima conoscente della lingua e della cultura romene. In riferimento alla Divina Commedia, lei affermò che “sul piano delle traduzioni, la Romania attinge il vertice del capolavoro con la versione di G. Coșbuc” (1965) (21).

Il mio intervento si è proposto di far conoscere al pubblico occidentale una zona culturale forse insolita dell’Europa orientale. Ho voluto offrire un breve panorama delle traduzioni romene della Divina Commedia, nell’Ottocento e nel Novecento. Mi sono proposto di evocare alcuni momenti salienti della biografia di George Coșbuc e della sua attività come poeta popolare, ma soprattutto di presentare e di dare un giudizio professionale sulla sua opera di traduttore del poema dantesco. Ho cercato di dimostrare, con alcuni esempi e argomenti, che quella di Coșbuc è non soltanto la prima traduzione artistica integrale, ma filologicamente anche la più valida versione romena della Divina Commedia.

Note:

(1) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, seconda edizione riveduta, Bucarest, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 42.

(2) Vedi Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, in Studii despre Dante, Bucarest, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 351-362.

(3) Ibidem, p. 362-365.

(4) Divina Comedie a lui Dante, tradusă de G. Coșbuc și comentată de Ramiro Ortiz, vol. 1, Infernul, București, Cartea Românească, 1924; vol. 2, Purgatoriul, București, Cartea Românească, 1927; vol. 3, Paradisul, București, Cartea Românească, 1932.

(5) Dante, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1932; Dante, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1933; Dante, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1934.

(6) Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, traducere în versuri de Ion A. Ţundrea, prefaţă de N. Iorga, Bucureşti, Editura Medicală, 1999.

(7) Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Giuseppe Cifarelli, cuvînt înainte de Alexandru Ciorănescu, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Titus Pârvulescu, Craiova, Ed. Europa, 1993.

(8) Tra le numerose edizioni, vedi per esempio Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 volume, în româneşte de Eta Boeriu, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi comentarii de Alexandru Balaci, Bucureşti, Ed. Minerva, Col. Biblioteca pentru toţi, 1982.

(9) Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, 3 volume, Chișinău, Editura Cartier, 2020, 624 + 664 + 680 p.

(10) Dati ricavati dalla sintesi di G. Călinescu, G. Coșbuc, in Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, seconda edizione, riveduta e aumentata, edizione e prefazione di Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590.

(11) Racconto “autobiografico” attribuito da Ramiro Ortiz a George Coșbuc, nel suo ampio studio introduttivo all’edizione Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, în traducerea lui George Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 56-59.

(12) Vedi George Coșbuc, Comentarii la “Divina Comedie”, prefazione di Laszlo Alexandru, introduzione di Ovidiu Pecican, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2007.

(13) Vedi l’introduzione di Ramiro Ortiz ai tre volumi tradotti da G. Coșbuc, ora più accessibili nella ristampa in volume unico a Iași, Polirom, 2000, ed. cit.

(14) Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, ed. cit, p. 368-369.

(15) Idem, ibidem, p. 369.

(16) Idem, ibidem, p. 369.

(17) Idem, ibidem, p. 369.

(18) Idem, ibidem, p. 369.

(19) Idem, ibidem, p. 370.

(20) Idem, ibidem, p. 370.

(21) Vedi Iulia Cosma, Gli echi italiani dell’attività traduttiva e di esegesi dantesca di George Coșbuc (1921-1995), 2018, p. 240, 245.

Bibliografia:

1. G. Călinescu, G. Coșbuc, in Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, seconda edizione, riveduta e aumentata, edizione e prefazione di Al. Piru, București, Ed. Minerva, 1982, p. 583-590;
2. Iulia Cosma, Gli echi italiani dell’attività traduttiva e di esegesi dantesca di George Coșbuc (1921-1995), 2018, p. 236-253, in internet: https://www.academia.edu/38999068/Gli_echi_italiani_dellattività_traduttiva_e_di_esegesi_dantesca_di_George_Coșbuc_1921_1995_ (consultato il 27 ott. 2021);
3. Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, traduzione di George Coşbuc, edizione curata e commentata da Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000;
4. Laszlo Alexandru, Coșbuc și Dante, in A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, seconda edizione aumentata, Cluj, Ed. Ecou Transilvan, 2018, p. 11-21;
5. Laszlo Alexandru, Dante în viziunea lui George Coșbuc, in A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, ed. cit., p. 22-40.
6. Nicolae Manolescu, George Coșbuc, in Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, seconda edizione riveduta, Bucarest, Ed. Cartea Românească, 2019, p. 484-489;
7. Adriana Mitescu, Dante in Romania, in Dalla bibliografia alla storiografia. La critica dantesca nel mondo dal 1965 al 1990, a cura di Enzo Esposito, Ravenna, Longo Editore, 1995;
8. Titus Pârvulescu & Dumitru D. Panaitescu, Dante în România, in Studii despre Dante, Bucarest, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 345-422.

(Intervento alla conferenza “Nouvellement traduit”. Les oeuvres de Dante en traduction au fil de l’histoire. Journées d’études internationales, Université libre de Bruxelles, 18 novembre 2021)