Etichete

, , , , ,

Bine v-am găsit la Baia Mare. Este o premieră pentru mine să fiu aici și mă bucur să aud că sînt iubitori de Dante în acest oraș. Îi mulțumesc domnului director Radu Macrinici pentru frumoasa invitație de-a veni și de-a cunoaște acest festival teatral, cu trupe din țară și de peste hotare, cu spectacole extrem de interesante. Mă bucur că există un ferment cultural aici.

În acest context am aterizat și noi cu Dante, cu o abordare, tot așa, internațională și oarecum convergentă cu teatrul. În acest an se împlinesc 700 de ani de cînd, în septembrie 1321, a murit la Ravenna cel mai important poet și scriitor de limbă italiană, dar poate și din cultura europeană. Nu numai pentru mine, care sînt un fan al limbii italiene și am transformat-o într-o meserie, de-a lungul deceniilor, ci și pentru degustătorii problemelor de natură filosofico-estetică.

Înainte de a intra în anumite detalii, aș vrea să vă explic cum am ajuns eu la Dante. De altfel titlul conferinței mele, Aventura mea cu Dante, poate vă face să credeți că m-am bătut cu cineva sau am agresat pe cineva ca să ajung pînă la el. Dar n-am avut aventuri din acestea contondente, ci mă gîndeam la aventuri intelectuale de fapt. Cred că sînt scriitor și cred că fiecare scriitor, atunci cînd se gîndește să pună cuvintele pe hîrtie și apoi să le strîngă într-o carte are un țel. Nu mai trebuie să mă întrebați care ar fi scopul primordial, fundamental, al scriitorilor din toate timpurile. Din punctul meu de vedere, este încercarea de a-și explica lumea în care trăiesc. Ce e viața? Ce caut eu aici? Cum văd eu lumea în care m-am nimerit? Cred că acesta ar fi punctul de convergență al tuturor celor care scriu cărți. Că unii le scriu în versuri, alții le scriu în proză, alții fac dramaturgie – vorbesc de scriitura beletristică -, pe urmă se despart potecile. Dar toată lumea încearcă să ofere un răspuns, cu propriile sale argumente și explicații, la cum arată lumea și pentru ce trăim. Asta e valabil și pentru criticii literari, să nu credeți că ei sînt niște indivizi fără suflet, care se apucă să facă harcea-parcea textele literare cu care se  întîlnesc și să-i îngrozească pe neprihăniții de autori, poeți și romancieri. De altminteri și critica literară este o formă de explicitare a lumii în care trăim. Doar că această explicitare este de gradul doi. Se realizează prin intermediul textului literar pe care criticul îl parcurge. Nu știu cît este deliberare (sigur că este!), cît reprezintă studii și erudiție (sigur că sînt și acestea!), dar pentru mine în primul rînd a fost un reflex să scriu cărți ca să explic cum văd lumea. Asta făceam și cînd eram polemist, fiindcă eram foarte supărat pe mulți din jurul meu. Așa vedeam lumea atunci, cu nemulțumire și mînie. Ea nu mi-a trecut, doar că o filtrez acum cu mai multă insistență, am învățat să mă stăpînesc și să-mi modulez expresia. Să nu credeți că acum sînt un tip foarte mulțumit și blazat, că abia atunci aș începe să mă sperii de mine însumi. Dar cele vreo douăzeci de cărți pe care le-am scris, de eseuri, polemici, toate încercau prin disocieri, prin contraargumente la ceea ce citeam pe la alții, să spună “dom’le, nu așa merg lucrurile, nu cred că e în regulă ce văd eu aici”. Și s-au adunat niște cărți în urma mea – nu neapărat asta îmi propuneam, dar așa a ieșit – pînă cînd m-am întîlnit cu Dante. Sigur că prima întîlnire s-a realizat destul de devreme, în anii studenției. După ce-am făcut eforturi să-l citesc, să-l înțeleg, am văzut că am dificultăți în a-l explicita altora. Dacă îmi era foarte simplu să-i contrazic pe alții, sau să-i corectez, sau să-i laud, în toate celelalte cărți pe care le-am scris, cu Dante mi-a devenit brusc mult mai greu. Am fost pus în fața unei probleme de principiu: cum să procedez? Am încercat să scriu eseuri, am și publicat o carte în acest sens, care a devenit destul de groasă în ediția a doua. Luam anumite fragmente, le analizam, le treceam prin colimatorul obișnuit al discursului critic, dar nu mi s-a părut că s-a terminat cu asta și că l-am făcut priceput pentru ceilalți: ce înseamnă Dante și ce înseamnă universul văzut prin ochii lui Dante.

Atunci am început un dialog cu scriitorul Ovidiu Pecican, în care ne pasam mingea ca la un fel de ping-pong, ne aruncam replicile legate de cultura italiană, de istoria medievală, de literatura italiană, de literatura română, de anumite detalii acute din Divina Comedie. Și a ieșit o carte. După care mi-am zis că e totuși consistentă și ar fi bine s-o traduc în italiană. Am făcut și treaba aceasta. S-au vîndut și ediția românească, și cea italienească, altminteri în tiraje destul de restrînse. Am scos ediția a doua de dialoguri în italiană, o vedeți aici, în fața noastră. Tot nu mi s-a părut că s-a terminat, că am epuizat acest subiect. Întregul continent Dante mi se părea încă scufundat, ca Atlantida, dacă vreți, deși nu sînt adeptul discursurilor patetice. Marea mea problemă era de ce nu reușesc să comunic ce am de spus despre Dante, deja după două cărți? 

Am ajuns la această convingere, după peste douăzeci și cinci de ani de frecventare a textului dantesc, că avem de-a face cu o carte unică în literatura mondială. Nu seamănă cu absolut nimic. De asta nu reușeam s-o “înhaț”, s-o fac a mea, ca s-o transmit mai departe și altora, s-o poată înțelege. Adică ceea ce reușeam cu zeci, cu sute de alți scriitori, pe care i-am “înhățat”, ba poate că i-am și “bumbăcit”, atunci cînd i-am criticat, dar i-am transmis către alții, nu puteam cu Dante. Era singurul autor, singura carte, care îmi scăpa printre degetele minții. Și nu înțelegeam de ce.

Sigur că tot studiile, de natură concretă, științifică, sînt în măsură să ne ajute să clarificăm lucrurile. Am înțeles că textul dantesc are o formă unică, incomparabilă, de descifrare. De ce? În mod programatic – Dante o spune într-o scriere considerată minoră (dar nu e minoră deloc, e foarte importantă), Convivio, un tratat de estetică, în care el își propune să comenteze în fața cititorilor cîteva canțone de-ale sale. Acolo el se referă la textul biblic, despre care arată foarte limpede că poate fi citit cel puțin pe patru niveluri, poate fi înțeles în patru moduri. Avem nivelele de lectură literal, alegoric, moral și anagogic. Nivelul literal este “frumoasa minciună” (cum spune Dante) pe care o înnădesc poeții și pe care o parcurgem. Nivelul moral se referă la învățătura pe care o extragem din textul respectiv. Nivelul alegoric este mesajul de profunzime și paralel, pe care-l citim, atunci cînd parcurgem o anumită pildă din Biblie. Nivelul anagogic acoperă, ca în orice scriere medievală, semnificațiile divine ale mesajului care ne este transmis, prezența lui Dumnezeu, ce transpare din textul pe care-l parcurgem. Va să zică, spune Dante, mereu cînd citim Biblia putem s-o facem pe patru niveluri supraetajate și suprastratificate. După ce el stabilește teoretic această situație (pe urmele Sfîntului Toma din Aquino), trece și-o aplică practic în Divina Comedie. Iată o reală dificultate, fiindcă citim același text, iar unii se raportează la el la suprafață, alții la al doilea strat, sau al treilea, sau al patrulea. Stăm unul lîngă celălalt, citim aceeași carte și nu reușim să comunicăm, fiindcă fiecare vede altceva. Și fiecare are dreptate, dacă vorbește despre carte. Mai sînt și mulți care vorbesc despre ei înșiși, luînd cartea ca pretext. Asta, deja, este varianta catastrofală pentru înțelegerea lui Dante. Atunci cînd cineva, în loc să se îndrepte spre carte și să ne spună ce vede, fuge dinspre carte către sine însuși, ca să se confeseze, să facă spectacolul propriei personalități. Mai sînt și mulți din aceștia, din păcate. Dar, mă rog, este și asta o abordare.

Iată deci unul din motivele neînțelegerii Divinei Comedii: pentru că este, în mod programatic, un text extrem de complex. Nu numai lingvistic vorbind, ci și filosofic. Așa a fost construit, deci nu e un accident, o întîmplare. O altă dificultate posibilă, care nu ne permite contactul direct cu ea, este faptul că Dante scrie poezie. Poetul nu are o comunicare de natură tranzitivă. Dacă spun: “Mîine mă duc la școală. Iau tramvaiul. Cobor la a treia stație”, toată lumea a înțeles același lucru. Vă închipuiți în fața ochilor un tramvai, care merge ce merge și după o vreme eu cobor. Noi însoțim mesajul pe care-l auzim cu urechile printr-un “film”, pe care ni-l facem în minte. Astfel putem să ne sintonizăm cu cel care ne vorbește. Ce se întîmplă, însă, că poezia nu are această abordare, de natură tranzitivă, asupra lumii pe care o reflectă. Poezia oferă o comunicare mediată și conotativă asupra universului înconjurător. Ea nu are un limbaj denotativ. Așa că noi ar trebui să ne sincronizăm permanent cu acest nivel conotativ, simbolic. Uneori poate că este vorba de o simplă șaradă, pe care însă nu ne este ușor s-o descîlcim. Dădeam acest exemplu și, dacă tot îmi e la îndemînă, îl repet. În cîntul XXVI din Infern, înainte de a-i vedea pe sfătuitorii de înșelăciune alături de Ulise, care sînt cu toții ascunși în niște flăcări, spune Dante că atunci cînd musca cedează țînțarului, am văzut niște luminițe etc. Despre ce o fi vorba? Am văzut cu toții muște, știm ce enervanți pot fi țînțarii, dar nu înțelegem ce relevanță are această realitate banală în contextul acțiunii din poem. Pînă cînd nu vine cineva să ne spună că expresia “atunci cînd musca cedează țînțarului” se referă la momentul de asfințit al soarelui. Atunci musca merge la culcare și apar țînțarii. Numai că Dante nu spune: la asfințitul soarelui am văzut niște flăcări pe fundul unei gropi… Ci el spune: “atunci cînd musca cedează țînțarului”, am văzut niște flăcări… Nu pricep expresia, dar atenția mea se mută pe continuarea poveștii și mă duc înainte, lăsînd un spațiu gol de înțelegere. De fapt nu e mare filosofie, dacă este cineva care să-ți arate că este o simplă figură de stil, o mică șmecherie. El putea să scrie: la lăsarea serii, mi-au ieșit în fața ochilor niște flăcări. Dar nu spune la lăsarea serii, și de altminteri ar fi fost ceva banal, sub forma asta. Toată lumea zice “la lăsarea serii”, dar nimeni n-a spus, sau eu n-am mai văzut nicăieri, în afară de Dante, expresia asta: “atunci cînd musca cedează țînțarului”.

Deci iată cum se individualizează, se particularizează într-un mod absolut inconfundabil, poemul. Sînt mici “șmecherii” de limbaj, dacă-mi permiteți acest nivel frivol de exprimare, care îl definesc pe deplin. Însă îl aruncă în dificultate pe cititor. Și atunci are nevoie de cineva care să-l liniștească, să-i explice că nu-i nici o mare filosofie acolo. Trebuie să înțelegi că e momentul înserării și hai să mergem mai departe.

Asta e o situație banală. Dar putem să luăm una chiar de la începutul Infernului. “Nel mezzo del cammin di nostra vita / mi ritrovai per una selva oscura”. La jumătatea drumului vieții noastre, m-am pomenit într-o pădure întunecată. Ce-o fi vrut să spună cu “jumătatea drumului vieții noastre”? Cine știe, dintre noi, cît trăiește? Să ridice mîna, dintre voi, cine știe cît mai are de trăit. Eu unul nu știu, pentru mine, și cred că nimeni nu știe. Dar atunci cum poate să spună cineva “la jumătatea drumului vieții”? E un lucru imposibil logic. Dacă nu știu cît trăiesc, de unde să știu care e jumătatea?! Însă dacă mergem la Biblie, vedem acolo, într-un psalm, că ni se spune că viața omului durează șaptezeci de ani. Jumătate din șaptezeci este treizeci și cinci. Dante vrea să ne transmită că, atunci cînd avea treizeci și cinci de ani, lui i s-a întîmplat un lucru extraordinar: a plecat într-o călătorie pe lumea cealaltă, să se descopere pe sine, să-l descopere pe Dumnezeu și să-și cîștige mîntuirea sufletului. Ei, dar cum faci să știi toate acestea, dacă citești numai versurile lui Dante? “La jumătatea drumului vieții noastre” – nu știi ce-i aia, ți se pare că e o aberație fiindcă, vă spuneam, nimeni nu știe cît trăiește, ca să cunoască jumătatea. Și îți spui: Dante ăsta este nebun! Vorbește prostii! Dacă mergi numai pe nivelul de suprafață și nu pricepi ce se ascunde în spatele său, ori dedesubtul lui, te pierzi. Sau te pierde Dante, după o pagină sau două. De asta nu e destul să-l traduci pe Dante. Primul obstacol, clar, pentru iubitorii de cultură română, este că nu toată lumea știe limba italiană. În primul rînd Dante trebuie tradus. Asta au făcut deja cinci traducători, unii foarte buni și alții buni ai Divinei Comedii: George Coșbuc, Eta Boeriu, Ion Țundrea, Giuseppe Cifarelli, Alexandru Marcu. Ultimul, în proză. Cu cinci traduceri integrale, ce mai caut eu pe aici cu Lectura lui Dante? Am apărut și eu prin zonă, fiindcă nu e destul să-l traduci pe Dante! Toți cinci au zis: cînd musca cedează țînțarului – și au mers mai departe. Și toți cititorii celor cinci variante au parcurs acea sintagmă, n-au priceput mare lucru și și-au zis: asta este! n-avem ce face! Dar cum să n-avem ce face? Soluții există! Și cum putem face noi să dăm soluții cititorului de limbă română? Trebuie să recurgem la acest artificiu: să facem o carte în ediție critică, sau comentată. După ce dau o terțină, adică trei versuri, sau două terține, sau cel mult trei terține, în original, ca să nu mai meargă cititorul român să caute nu știu pe unde, opresc curgerea poemului italian și dau traducerea mea foarte fidelă în română. Nu în rime, pentru că asta m-ar constrînge la anumite servituți de ritm, de semnificație etc. După care, în mod foarte laconic, includ o parafrază, explic ceea ce tocmai am tradus. De ce trebuie s-o fac foarte laconic? Pentru că dacă citește omul odată în italiană, odată în română și pe urmă îi mai dau și eu o explicație extinsă, ca să-i arăt cît sînt de inteligent, l-am pierdut în mod sigur. E un mare risc să bați pasul pe loc, în comunicarea artistică, și să devii redundant. Scriitorii care n-au forța să-și reteze propria egolatrie și își împing personalitatea cu tot dinadinsul în avanscenă sînt niște figuri greu de suportat. În orice caz, i-aș fi făcut un deserviciu major lui Dante, dacă mă proiectam insistent pe mine, printre versurile sale. De fapt nu-i important ce părere am eu, sau cît sînt eu de inteligent, sau ce multe lucruri am priceput de acolo, ci să stau tot timpul cu fața către cititor. Să nu-l țin să bată pasul pe loc. Cititorul e nerăbdător să afle ce se întîmplă mai departe, nu vrea să asculte de trei ori același lucru. Și atunci explicațiile nu sînt univoce, sau foarte joase. Ele uneori coboară, alteori urcă, abordează paliere de analiză literară, sau filosofică, de trimitere teologică, pe care apoi fiecare le poate aprofunda pe cont propriu. Dar o fac în fraze cît se poate de succinte. Așadar: versurile originale, traducerea exactă, parafraza succintă. Și apoi, mi-am spus că un alt exercițiu necesar de smerenie ar fi să mă întorc spre zecile de oameni, care au spus deja lucruri extrem de inteligente despre Divina Comedie, din Evul Mediu și pînă în secolul XX. Așa numita critică dantescă. Aceasta, vă dați seama, îi este în cea mai mare parte inaccesibilă publicului de rînd din Italia, d-apoi din România. Așadar am făcut o selecție a criticii dantești, legate de fiecare terțină sau grup de terține la care mă refeream. Acolo iarăși servitutea de care m-am izbit – și pe care a trebuit s-o ocolesc – a fost că erau mulți comentatori (vă dau și un nume de seamă: Francesco De Sanctis), care erau extrem de interesanți, în abordarea generică a autorului sau a operei, subliniau aspecte foarte importante. Însă eu nu asta urmăream, ci abordarea critică punctuală, la firul ierbii. Legată de versurile pe care tocmai le-am reprodus, le-am tradus și le-am rezumat. Și atunci, din noianul acela de dantologie, trebuia să identific comentatorii potriviți, să găsesc pasajele respective, să le preiau, să le traduc și, cînd existau patru-cinci voci concurente, să fac de asemeni o selecție valorică, o ierarhie, să le reproduc pe primele două, mai importante, iar pe celelalte să le “uit”. Și acolo trebuia să fac o selecție cantitativă rezonabilă, încît să nu parazitez pagina, să nu oblig cititorul să bată pasul pe loc. Să-i dau lucrurile esențiale și să mergem înainte.

După ce terminam un astfel de grupaj, de trei, șase sau nouă versuri, cu cele patru componente: includerea originalului, traducere, parafrază, critică dantescă, treceam la următorul pasaj și la următorul. Și așa au ieșit, printr-o muncă de vreo zece ani, trei volume de aproape 2.000 de pagini. Dar ele au fost concentrate la tipar, pentru economie de spațiu, fiindcă la mine pe computer se apropiau de 2.300 de pagini. Am scos toate intervalele verticale, de la începutul și sfîrșitul versurilor în italiană. Mai există și un impact de natură psihologică, al ansamblului, în fața unei cărți foarte groase. Cînd văd Istoria lui G. Călinescu, nu prea îmi vine s-o citesc, pagină cu pagină, la formatul și grosimea aceea. În primul rînd nu știu cum s-o țin. În brațe? Pe masă? Pe scaun? Pe vremea cînd a apărut prima ediție din Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, aveam o rubrică permanentă în revista Tribuna de la Cluj și cu această confesiune mi-am început comentariul: n-am știut cum să citesc cartea! M-am așezat la masă – dar după o vreme m-a durut spatele. M-am așezat în pat – dar mă apăsa cartea groaznic pe genunchi. M-am culcat pe burtă – au început să mă doară coatele. Mi-am găsit eu o metodă, după mai multe experimentări și tentative, și am relatat-o în cronica mea literară: mi-am luat scăunelul, pe care mă așez de obicei cînd mă încalț, mi l-am pus în brațe, am așezat volumul pe scăunel și nu mă mai apăsa cu greutatea sa, a fost excelent. Și în continuare stați să vă spun ce-am găsit eu în carte…

Publicitate