Dante – rugăciunea către Sfînta Fecioară

Etichete

Divina Comedie, Paradis, rugăciune, Sfînta Fecioară

Îi mulțumesc doamnei Irina Petraș, care ne găzduiește din nou la Uniunea Scriitorilor din Cluj. Acum patru ani am susținut aici o conferință despre Paradisul lui Dante. Cele prezentate atunci erau în pregătirea cărții care a apărut între timp, volumul trei din Lectura lui Dante. Cum vedeți, e un șantier în desfășurare, pe care îl port cu mine, în diverse locații. Am mai venit apoi cu o lansare de carte, pe care unii probabil v-o mai amintiți, dedicată ziaristului Mihail Sebastian.

De data aceasta mi-am propus să vorbesc despre un moment deosebit din Divina Comedie a lui Dante: rugăciunea către Sfînta Fecioară. Să lămurim, mai întîi, ce e rugăciunea. Este o formă specială de comuniune cu Dumnezeu, un moment de extragere a omului din fluxul cotidian și de izolare, în cadrul comunicării cu Creatorul. Reprezintă un eveniment cu totul ieșit din comun, fiindcă nu este ceva obișnuit să te rogi, chiar dacă unii se roagă în fiecare zi. Însă acest eveniment n-ar trebui banalizat, atîta vreme cît ne ajută să intrăm într-o conexiune cu spiritul suprem, de la care încercăm să obținem sprijin. Așadar situația depășește statutul de simplă conversație cu un prieten, un coleg, o rudă, sau de monolog obsedat. De obicei este o formă liminară, exclusivă, de comunicare și nu ne rugăm pentru orice fleac. Ne investim cu întreaga ființă și urmărim țeluri foarte serioase, de perspectivă.

Din ceea ce au constatat specialiștii, există trei mari tipuri de rugăciune: de slăvire a lui Dumnezeu, de mulțumire lui Dumnezeu și de solicitare a anumitor daruri de la Dumnezeu. Putem să îl omagiem pe Creator, sau să-i exprimăm recunoștința noastră pentru ceea ce ne-a oferit deja, sau să-i cerem alte lucruri, fundamentale pentru noi, dorințe de natură existențială, legate de luminarea noastră: să mergem sau nu într-o anumită direcție în viață, să facem anumite opțiuni corecte. Rugăciunea se poate desfășura în gînd, în mod individual, fără ca alții să bage de seamă (de pildă la un examen, dacă sîntem foarte emoționați, sau nesiguri de puterile noastre); prin cuvinte ritualice (există formule tradiționale, cum sînt Tatăl Nostru, sau Ave Maria, sau Crezul), pronunțate în grup, dar pot fi și mesaje inventate de fiecare om în parte, adaptate la situație. Nu e obligatoriu să folosim fraze standard, acreditate național sau internațional, putem să ne rugăm cu vorbele noastre, avem toată libertatea în această direcție, cu condiția, firește, să dovedim respect și considerație pentru momentul de excepție pe care îl traversăm. De asemeni există rugăciunile – devenite faimoase – din literatură, din poezie, unde scriitorul nu se mulțumește doar cu redarea unor formule fixe, ci face un pas mai departe, către pariul estetic. Iar acest discurs poate deveni operă de artă și impresionează nu doar prin conținutul gîndurilor de slăvire, mulțumire sau solicitare, cum spuneam, ci și prin forma ieșită din comun a talentului acelui autor.

După aceste premise generale, să vedem situația concretă din capodopera lui Dante. Știți că în poemul său avem cele trei ținuturi diferite, unde sufletul poate să meargă după moarte și care constituie cele trei spații consacrate: Infernul, Purgatoriul și Paradisul. La locul de damnare vin păcătoșii. Vă amintiți inscripția de pe poarta Infernului, încheiată cu celebra formulă: lasciate ogni speranza, voi ch’entrate. Cei ce pătrund acolo nu vor mai ieși niciodată și vor fi torturați în veșnicie, pentru fărădelegile pe care le-au comis. Așa că nu auzim nici o rugăciune în Infern, fiindcă ea e strîns legată – nu știu dacă v-ați gîndit la asta – de speranță. Ne rugăm fiindcă sperăm să obținem ceva. Or, atunci cînd nu mai avem nici o speranță, așa cum cei azvîrliți în Infern din start nu mai au, e clar că nu ne mai rugăm. Cele două depind reciproc și situațiile sînt foarte logice.

În Purgatoriu rugăciunea are un rol utilitar, de penitență și lepădare de păcate, dar și pentru scurtarea suferinței. E foarte des întîlnită, aproape pe fiecare treaptă a muntelui, frecvent împletită cu cîntecele de slavă. Există o coerență și o complementaritate între cele trei tărîmuri. În Infern se coboară și, cu cît se merge mai jos, cu atît crește vina păcătoșilor și sporește asprimea pedepsei. În Purgatoriu se urcă pe un munte, care are niște “terase” și, pe măsură ce se avansează, păcatele devin mai puțin grave, fiindcă sînt expiate, sînt curățate prin suferință și rugăciune, prin penitență. De fapt chiar prima condiție pentru ca un suflet, după moarte, să pătrundă în Purgatoriu este să-și regrete păcatele. Există oameni, în jurul nostru, care după ce comit o nemernicie, se mai și mîndresc cu ea: ce inteligenți, ce dibaci au fost ei că au reușit să înșele, să omoare sau să trădeze pe altul. Cei care sînt încîntați de ticăloșiile lor ajung, desigur, în Infern. Dar dacă vrei să scapi de tortura eternă, să mai ai o licărire de speranță, atunci primul pas, măcar înainte de moarte, dacă nu mai devreme, e să retractezi, să-ți exprimi neplăcerea sau oroarea față de păcatele (deliberate sau accidentale) pe care le-ai comis. Fără penitență, fără căință, ajungi în Infern. Dacă vrei să nu sfîrșești acolo, să primești o șansă, trebuie să îți regreți fărădelegile înainte de moarte. Și atunci te îndrepți spre Purgatoriu, unde la fel ești torturat, să nu credeți că e o situație mai plăcută, doar că ai speranță. Pentru a-ți atenua suferința și a urca mai repede pe treptele acelea, spre vîrful muntelui, trebuie să te rogi. Practic, pe fiecare treaptă, care conține și pedepsește un anumit tip de păcat, răsună rugăciuni. Multe dintre ele sînt preluate direct din Biblie, sînt canonice. Adeseori sînt cîntate, interpretate în cor, pentru că în Purgatoriu nu mai contează individualitatea. În Infern aveam mari personaje impresionante, îi găseam pe Francesca da Rimini, pe Farinata degli Uberti, pe Ulise, pe contele Ugolino, care și-au cîștigat locul în admirația comentatorilor, aplecați mai cu seamă asupra celei dintîi părți a poemului, datorită facturii sale estetice specifice. În Purgatoriu nu mai avem personaje mărețe, memorabile, ci întîlnim grupuri, coruri de penitenți. Sufletele umblă sfioase și speriate, ca niște “miorițe” (cum le spune poetul), ca niște oițe rătăcite, ezită să pună piciorul în față, nu cumva să greșească. Flexibilitatea, mobilitatea, sfiala, tendința de-a retracta imediat ce s-au abătut și, implicit, lipsa unor mari figuri individuale, acestea sînt trăsăturile Purgatoriului, unde personajul colectiv este cel ce primează. Peste tot se aud rugi recitate, iar uneori ele sînt cîntate, de către coruri de penitenți, care își fac apariția. Aici se aplică și preceptele teologice conform cărora rugăciunea rostită de cei vii, pe seama celor morți, poate să le scurteze acestora chinurile de dincolo. Și atunci se creează adevărate lanțuri de comuniune, între vii și morți, prin intermediul pietății împărtășite. Iar unele suflete din Purgatoriu îi comunică lui Dante, călătorul, solicitarea de-a le transmite rudelor încă în viață să se roage pentru ele. Așadar rugăciunile au un rol utilitar și sînt foarte frecvent regăsite.

În Paradis, însă, ruga are un rol fundamental, chiar în plan ontologic, ajută la realizarea saltului calitativ pe treapta cosmică. Pentru a explica această afirmație, trebuie să facem o scurtă evocare a contextului în care se evoluează. În al treilea ținut de după moarte se zboară. Concepția filosofică a lui Dante este că Dumnezeu a creat fiecare suflet curat și neprihănit. Pe urmă noi, venind pe lume, am săvîrșit anumite păcate, care ne-au îndepărtat de Creatorul nostru. Cu cît sîntem mai netrebnici, cu atît sîntem mai grei, iar păcatele ne trag în jos. De aceea în Infern coborîm pentru a-l străbate și, pe măsură ce ne afundăm, duhurile sînt mai ticăloase și stau mai aproape de Lucifer. În schimb, dacă ne regretăm păcatele, ne lepădăm de ele, scăpăm de cîte o greutate, devenim tot mai imponderabili și urcăm prin Purgatoriu. Așadar e foarte logic și normal ca, devenind neprihăniți, să ne luăm zborul în Paradis, din dorința nestăpînită de a ne apropia de Tatăl Ceresc.

Călătorul Dante, după ce scapă succesiv de păcate, le regretă, se înalță prin Purgatoriu, condus de Virgiliu, iar în grădina Edenului, situată în vîrf, este preluat de Beatrice, care îl însoțește mai departe. Cei doi se ridică în zbor, prin Paradis. Există nouă ceruri convenționale, pe care Dante trebuie să le traverseze și unde se întîlnește cu diverse duhuri fericite, ce-i oferă numeroase explicații protagonistului, legate de structura Paradisului, de personajele acolo prezente, de regulile și legile care îl guvernează etc. Dante depășește cele nouă ceruri convenționale, create ad-hoc și scoase în calea lui doar pentru a-l ajuta să priceapă aceste situații mai presus de firea omenească – fiindcă Paradisul este o realitate abstractă, ea nu poate fi cuprinsă cu mintea, este o realitate creată de Dumnezeu și nu funcționează după concepte raționale, ci după sentimente de credință și zel, de ardoare creștină. Paradisul nu poți să-l diseci logic, ci trebuie să-l simți, să-l intuiești. Așadar, după ce Dante trece de cele nouă ceruri convenționale, scoase în calea lui pentru a-l ajuta să facă trecerea graduală, dinspre rațiunea umană către intuirea divinității, se creează un salt calitativ și îi iese în fața ochilor minții Empireul. Aici toate duhurile mîntuite se află laolaltă. Cum ni-l putem închipui? Ca pe un imens amfiteatru, rotund, ce avansează în înălțime. În funcție de intensitatea de slavă pe care o dobîndesc, duhurile mîntuite se dispun pe trepte în sus. De o parte se află bărbații din Antichitate, de cealaltă parte femeile. Pe o jumătate stau personajele din Vechiul Testament, dinainte de venirea lui Isus, pe cealaltă jumătate stau personajele din Noul Testament, de după venirea lui Isus. Putem înțelege această uriașă structură, marcată ierarhic, dacă ne gîndim că Divina Comedie reflectă concepția tipică a Evului Mediu, cu populația divizată riguros pe clase sociale.

Dante se pomenește la poalele amfiteatrului și admiră extaziat frumusețea Empireului, cu toate duhurile fericite, în sfîrșit vizibile. Iar deasupra Empireului se văd roiuri de îngeri, ce zboară spre Dumnezeu, se inspiră de acolo cu iubirea și harul divin și se întorc să le împărtășească celorlalți. Imaginea este aceea – cum ne arată minunat poetul – a albinelor, ce zboară din floare în floare și apoi se întorc cu “agoniseala” lor, pentru a crea mierea cea dulce. În vîrf observăm așadar acest zbor permanent de du-te – vino al îngerilor, ce asigură legătura cu Dumnezeu, iar sub ei se află amfiteatrul uriaș al Empireului, cu duhurile mîntuite, plasate fiecare pe locul cuvenit. Ei bine, în vîrful ierarhiei stă Sfînta Fecioară, care este ființa cea mai îndrăgită de Dumnezeu, ea este chiar născătoare de Dumnezeu și, conform doctrinei, nimeni nu poate accede spre divinitate fără medierea ei. Maica Precistă face legătura dintre Isus și noi, bieții muritori, care ne ridicăm prin rugăciune pentru a cere ceva. Dar tot ceea ce solicităm, trebuie să facem prin intermediul său. În biserica occidentală, acest concept se reflectă în “cultul marianic”, dar și în biserica orientală sînt extinse practicile religioase de omagiere, cu zile de sărbătoare stabilite de-a lungul anului, care îi sînt în mod explicit dedicate.

Între timp Beatrice dispare de lîngă călător, își ocupă locul ce-i era destinat, pe o anumită treaptă din Empireu. Iar Dante, întors s-o întrebe ceva, se pomenește alături de un bătrîn, cu aspect foarte maiestuos și plete albe, și îl recunoaște imediat pe Sfîntul Bernard de Clairvaux (di Chiaravalle, revendicat de cultura franceză și italiană). Acesta dovedise de-a lungul vieții un mare zel creștin, fidelitate și dedicare Sfintei Fecioare. De asemeni desfășurase o activitate de militant, cu arma în mînă, pentru apărarea credinței. Îmbinase implicarea militară și fervoarea spirituală. Asta îi dă avantajul care îl propulsează să devină a treia călăuză, provizorie, pe termen foarte scurt, a exploratorului Dante. Bernard îi pune în vedere că, mai departe, călătoria va fi posibilă doar cu ajutorul Sfintei Fecioare. Ea trebuie implorată să-și ofere sprijinul. Auzind rugăciunea (pe care o vom cerceta imediat), Fecioara Maria, de acolo, de sus, își apleacă privirile, fără a scoate o vorbă. Numai din sclipirea ochilor, se înțelege că a rămas mulțumită de solicitarea ce i-a fost adresată și a întîmpinat-o favorabil, că urmează să-l ajute pe protagonist să urce spre Bunul Dumnezeu, să cunoască ultimul mister al universului și al ființei. Apoi ea își ridică ochii spre Creator. Iar Dante călătorește, pe raza privirii Sfintei Fecioare, și, într-o fracțiune de secundă, este smuls și traversează imensul amfiteatru, avansează spre taina lui Dumnezeu.

Textul pe care îl vom urmări are o dublă valență. Remarcați că în italiană există un singur cuvînt: preghiera, ce acoperă și rugăciunea, mesajul sacral, dar și rugămintea, solicitarea concretă. Însă rugăciunea/rugăminte a lui Dante acoperă ambele aspecte. Ele sînt aproape egale cantitativ. Rugăciunea se cuprinde în versurile 1-21, iar rugămintea este inclusă în versurile 22-39, din ultimul cînt al Divinei Comedii. În ce privește structura lor, prima parte îmbină slăvirea Sfintei Fecioare și mulțumirea adresată ei, recunoștința pentru toate bunurile spirituale pe care ni le-a dăruit; în a doua parte, este exprimată solicitarea efectivă de a-l ajuta pe Dante.

Cîntul 100 începe direct, fără alte contextualizări, fără explicații suplimentare, cu vorbele rostite de Sfîntul Bernard.

1. “«Vergine Madre, figlia del tuo figlio,
umile e alta più che creatura,
termine fisso d’etterno consiglio,”

“«Maică Fecioară, fiică a fiului tău,
umilă și mai presus de orice făptură,
țintă fixă a sfatului etern”.

Pe lîngă ponderea spirituală, teologică, a poemului, pe noi ne interesează, în contextul de față, mai ales partea literară a discursului, de mare performanță artistică. Aceasta poate fi identificată și evaluată, în mod concret, prin figurile de stil regăsite. Aici vedem oximoronul “Vergine Madre”, “Maică Fecioară”. În mod normal, o femeie care este mamă, nu este fecioară. Nu poți să fii una și alta, în același timp. Dar iată că Fecioara Maria contopește extremele și face ca imposibilul să devină posibil. Ea șterge incompatibilitățile. “Figlia del tuo figlio”, “fiică a fiului tău” – cum poți să fii fiică a propriului tău fiu? Este o imposibilitate logică, dar care e concretizată prin virtuțile extreme ale personajului invocat. Aceste oximoroane, care ne sînt aruncate cu multă naturalețe, din primul vers, par niște absurdități, dar ele de fapt vin să pecetluiască o taină profundă a credinței creștine: Maria este fiica lui Dumnezeu, ca orice creatură umană, dar Dumnezeu este și Isus, o parte din Trinitate, iar Isus este fiul Fecioarei Maria. Observați că, într-un singur vers, în unsprezece silabe, cunoscutul endecasilab al lui Dante, sînt cuprinse deja două mari paradoxuri ale credinței creștine. După cum a subliniat-o reputata specialistă Anna-Maria Chiavacci Leonardi, “antitezele care, fără vreun comentariu, se înlănțuie în prima terțină adună cîteva secole de teologie și devoțiune mariană, cu acea forță de sinteză și puritate a ritmului, care îi sînt specifice geniului dantesc. Nu există în ele nici o retorică, fiindcă aceste antiteze sînt un fapt, însăși realitatea misterului Mariei, în credința creștină. Primul vers cuprinde – în două antiteze strict enunțate – cele trei calități pe care creștinismul i le atribuie Mariei, definindu-i realitatea extraordinară: fecioară, mamă și fiică a celui căruia îi este mamă, adică a lui Dumnezeu. Taina este exprimată, în diferite moduri, în cele mai cunoscute texte mariane, dogmatice sau liturgice («mater semper virgo», «genuisti qui te fecit» etc.), dar nici un pasaj nu se poate lua la întrecere cu acest vers dantesc esențializat, care cu ritmul său înalt și sobrietatea absolută – făcută din patru cuvinte – pune în rezonanță marea taină, în deschiderea cîntului final al poemului”.

Maica Domnului este “umilă și mai presus de orice făptură”. Atunci cînd ești umil, înseamnă că ești mărunt, te pierzi printre ceilalți, te uiți de jos în sus la toată lumea. Însă ea, pe cît e de smerită, e totodată și semeață, înaltă. Din nou poetul pune laolaltă extremele care, în mod logic, sînt imposibile într-o singură persoană. Dar acesta este privilegiul sacralității: faptul că anulează incompatibilitățile și aparentele antiteze. Le împacă și le depășește. “Țintă fixă a sfatului etern” – către tine se îndreaptă toate rugăciunile, aceasta e semnificația versului unde găsim două epitete, “fisso” și “etterno”.

4. “Tu se’ colei che l’umana natura
nobilitasti sì, che ‘l suo fattore
non disdegnò di farsi sua fattura.”

“Tu ești aceea care natura umană
ai înnobilat-o astfel, încît creatorul
nu s-a ferit să-i devină creatură.”

Fecioara Maria a înălțat natura umană – care este plămădită din țărînă, e măruntă și meschină – prin nașterea Mîntuitorului, a ridicat întreaga noastră specie omenească spre noblețe: tu ai înnobilat natura umană. Trebuie să remarcăm oximoronul: “natura umană” este “înnobilată”. De asemeni “creatorul” a devenit “creatură”, Dumnezeu s-a lăsat născut, sub forma lui Isus, din Sfînta Fecioară. Oximoronul “fattore”/“fattura” include și un minunat joc de cuvinte.

7. “Nel ventre tuo si raccese l’amore,
per lo cui caldo nell’etterna pace
così è germinato questo fiore.”

“În pîntecul tău s-a reaprins iubirea
prin a cărei căldură în eterna pace
astfel a încolțit această floare.”

Identificăm în continuare un șir de metafore impresionante. Pîntecul este partea anatomică, naturală, a ființei omenești, în care se plămădește copilul, pe cînd iubirea e sentimentul implicat în conceperea noii vieți. Dacă îmi permiteți o scurtă explicație, figura de stil cel mai dificil de realizat și, prin urmare, considerată cea mai nobilă în literatură este metafora. Ea se definește prin faptul că autorul ia două realități, în aparență incompatibile, sau în orice caz foarte îndepărtate, și alăturîndu-le prin cei doi termeni folosiți, creează o a treia realitate, ce le depășește, le transcende pe precedentele două. Aici, pe de o parte, avem pîntecul femeii, ce urmează să nască, și, pe de altă parte, avem iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, iar împreună conduc la venirea Mîntuitorului. Observați cum dintr-un termen concret (pîntec) și unul abstract (iubirea divină), s-a născut o floare, care este bineînțeles Isus. Echivalăm omul-zeitate, care aduce mîntuirea, cu floarea. Dar toată lumea înțelege că poetul nu se gîndește la o floare, ce se naște într-un pîntec, ci trimiterea este de gradul doi, apare o nouă realitate, superioară, care le depășește pe precedentele două. Aceasta este metafora. Și de aceea e atît de dificil de realizat într-o operă literară și este considerată regina figurilor de stil. Să nu uităm de hiperbola “eterna pace”.

10. “Qui se’ a noi meridiana face
di caritate, e giuso, intra i mortali,
se’ di speranza fontana vivace.”

“Aici ești pentru noi torța amiezii
milostive, iar jos, printre muritori,
ești vie fîntînă de speranță.” 

Maica Domnului este elogiată prin descrierea calităților sale supraomenești. Aici, pentru noi, pentru sufletele din Paradis, tu ești “torța amiezii milostive”, o flacără a echilibrului împăcat, sub zodia iubirii creștine, pentru că noi deja ne-am atins mîntuirea. În schimb, printre cei care încă mai trăiesc pe pămînt, ești un receptacol de viață, care transmite speranță. Observați antitezele “aici” (în Paradis) și “jos” (pe pămînt), “noi” și “printre muritori”. Sînt de subliniat oximoroanele, care vin să constituie figura Fecioarei Maria: “torța”, unde se adună focul, și “fîntîna”, care cuprinde apa. Cele două elemente primordiale pun împreună căldura și răcoarea. Sfînta Maria este o sinteză de foc și apă, izbutește să împace contrariile, prin ființa sa iubitoare.

13. “Donna, se’ tanto grande e tanto vali,
che qual vuol grazia e a te non ricorre,
sua disianza vuol volar sanz’ ali.”

“Doamnă, ești așa mare și prețioasă,
că cine vrea harul și de la tine nu-l cere,
dorința vrea să-i zboare fără aripi.”

Puterea și valoarea ieșite din comun ale Sfintei Fecioare sînt atît de mari încît, fără ajutorul ei, nu putem să accedem la Dumnezeu. Nu putem nici măcar să pricepem aceste lucruri înalte, ce ne depășesc. Observăm, ca figuri stilistice care potențează discursul, repetiția “tanto grande” și “tanto vali”, oximoronul “volar sanz’ali”, o imposibilitate în termeni logici, la fel cum imposibilă e și obținerea mîntuirii, în lipsa ajutorului Maicii Preciste.

16. “La tua benignità non pur soccorre
a chi domanda, ma molte fiate
liberamente al dimandar precorre.”

“Bunătatea ta nu-i dă ajutor doar
celui care cere, ci adesea
liber rugămintea o precede.” 

În bunăvoința sa, Sfînta Fecioară nu așteaptă neapărat rugăciunea noastră, ci adeseori ne ghicește gîndul și ne vine în ajutor, înainte ca noi să-l formulăm în minte. Inclusiv prin aceasta își dovedește generozitatea extraordinară. Găsim aici un alt oximoron, prin care este construit portretul mai presus de contradicții al celei ce ne vine în ajutor nu doar la cerere, ci chiar ne precedă rugămintea.

19. “In te misericordia, in te pietate,
in te magnificenza, in te s’aduna
quantunque in creatura è di bontate.”

“În tine milă, în tine îndurare,
în tine slavă, în tine se-adună
toate cîte-s în creatură bunătate.”

Sînt sigur că ați recunoscut deja repetiția “în tine”, care subliniază calitățile diversificate ale Sfintei Fecioare. Dar mai remarcăm și figura stilistică a enumerației, cînd ni se prezintă virtuțile sale: “milă”, “îndurare”, “slavă”. Apare din nou oximoronul, cînd pe de o parte avem trăsătura de “pietate”, adică milă, îndurare, iar pe de altă parte “magnificenza”, glorie, slavă – care împreună vin să compună portretul spiritual totalizant al Maicii Domnului. Atunci cînd sîntem plini de milă, avem o atitudine modestă și umilă, iar atunci cînd trăim în slavă, sîntem maiestuoși și ne uităm de sus la ceilalți. Ei bine, Fecioara Maria poate să împace extremele, să se uite la ceilalți de jos, cu modestie, și de sus, înconjurată de glorie. De fapt acolo, în Empireu, nu există distanțe de nedepășit și, de la străfundul amfiteatrului pînă în vîrful cel mai înalt, distanța poate fi străbătută – cu ajutorul harurilor virtuții – zburînd cu ușurință, pe raza unei priviri. Pentru ea nu există polarizare, extreme și lucruri imposibile, ea face ca toate virtualitățile să devină potențe, instantaneu. Anulează tot ceea ce gîndirea logică proiecta în legătură cu legile omenești.

Pînă aici a ținut partea de rugăciune și de glorificare a Sfintei Fecioare. Acum vine partea de rugăminte. Strategia retorică, adică regula vorbirii stilate în public, prevede că, atunci cînd ceri cuiva ceva, sau pur și simplu cînd vrei să transmiți în mod eficient o informație, mai întîi trebuie să-i cîștigi bunăvoința celui care te ascultă. Aceasta se numește în latină captatio benevolentiae. În ultimă instanță, tocmai la așa ceva am asistat pînă acum, prin slăvirea Fecioarei Maria. În continuare găsim rugămintea propriu-zisă, ce anume urmărește Sfîntul Bernard, cînd i se adresează Maicii Domnului.

22. “Or questi, che dall’infima lacuna
dell’universo infin qui ha vedute
le vite spiritali ad una ad una,”

“Acum acesta, care din groapa cea mai de jos
a universului pînă aici a văzut
viețile spiritelor una cîte una”

Observați că juxtapunerea celor două părți, cu finalități distincte, este limpede indicată prin expresia adversativă “Or / Acum”, care marchează alternanța în structura discursului, trecerea de la rugăciune la rugăminte. Așadar Dante a urcat din străfundurile Infernului, văzînd toate spiritele și tot universul. Recunoaștem aici o antiteză “infima lacuna” / “infin qui”, dar avem și o repetiție “vite spiritali ad una ad una”. Vedeți că mergem în paralel cu analiza stilistică a versurilor și cu explicitarea lor semantică, presărată de argumentări diferite.

25. “supplica a te, per grazia, di virtute
tanto, che possa con li occhi levarsi
più alto verso l’ultima salute.”

“pe tine te imploră, în numele harului, de-atîta virtute,
încît să se poată înălța cu ochii
mai mult, spre mîntuirea de pe urmă.” 

Mai direct spus, Dante, de lîngă mine, Bernard, te imploră să-l ajuți să se înalțe pînă la Dumnezeu. Pînă aici a venit, din cea mai străfundă groapă a Infernului, dar fără tine nu poate merge mai departe. Și acesta e țelul întregului său drum: ajută-l! Ca strategii literare, observăm invocația “supplica a te”, și o numire aluzivă a lui Dumnezeu, prin intermediul unei metafore: “l’ultima salute”.

28. “E io, che mai per mio veder non arsi
più ch’i’ fo per lo suo, tutti miei prieghi
ti porgo, e priego che non sieno scarsi,”

“Și eu, ce nicicînd pentru vederea mea n-am ars
ca pentru a sa, spre tine îndrept toate rugile mele
și mă rog să nu fie puține”

Adică eu, Sfîntul Bernard, nu mi-am dorit nicicînd să-l văd pe Dumnezeu cu atîta înfocare, pe cît își dorește el, Dante. Bine, eu n-am fost în stare, n-am fost vrednic, dar măcar pe el ajută-l. Transfer asupra lui și dorința mea încinsă. Observați gestul de caritate și abnegație de a-i dărui așa-zisului învățăcel toată rîvna maestrului, din dorința de a-l vedea izbutind. Despre Sfîntul Bernard, în timpul vieții sale, există o amplă literatură, care subliniază că s-a consacrat plin de zel cultului Fecioarei Maria. A contribuit la construirea unor temple dedicate ei și și-a dedicat întreaga activitate proslăvirii sale. De aceea s-a afirmat că era preferatul ei, în ordinea ierarhică a sfinților. Avem o minunată metaforă aici, “arsi per il mio vedere”. Focul este cel care arde. Vederea este simțul nostru omenesc fundamental. Dar cînd spui că “am ars pentru vederea mea”, nu înseamnă nici că am aprins ceva cu chibritul, nici că am văzut ceva anume. Ci că îmi doream din răsputeri să-l cunosc pe Dumnezeu. Această contopire a două sensuri diferite, din care se naște a treia semnificație, superioară, ce le depășește pe precedentele și le cuprinde în sine (epifania), este chiar definiția metaforei. Avem o hiperbolă evidentă: “tutti miei prieghi ti porgo”. De asemeni repetiția pigmentează ritmul expresiei: “i prieghi” “e priego”. Este reluată aceeași familie de cuvinte, prin substantiv și verb. Nu în ultimul rînd găsim o aliterație, o eufonie realizată prin reluarea acelorași sunete prg: “prieghi ti porgo e priego”, un grup de consoane puternice, prin care se subliniază cerbicia vorbitorului în obținerea rezultatului.

31. “perché tu ogni nube li disleghi
di sua mortalità co’ prieghi tuoi,
sì che ‘l sommo piacer li si dispieghi.”

“pentru ca tu orice nor să dezlegi
de pe starea lui muritoare cu rugăciunile tale,
încît plăcerea supremă să i se arate.”

Noi credem că rațiunea ne limpezește lucrurile. Da, în ordine temporală, așa este, chiar și atunci cînd, pe plan spiritual, trăim într-o pîclă, într-un “nor”. Dar, în ordine metafizică, nu mai e rațiunea cea care ne ajută, ci credința. Rațiunea, dimpotrivă, ne poate chiar împiedica să facem pasul mai departe, în sus. Să dezlegi norii de pe starea lui muritoare înseamnă să-l ajuți să-și depășească propriile ezitări, să-l umpli de mai multă credință decît are în acest moment, pentru a face ultimul pas, încît “plăcerea supremă să i se arate”. Deci spre Dumnezeu nu mergem cu rațiunea, cu ezitările, cu șovăielile, ci ne năpustim cu credința. Iar acesta este un dar nu foarte simplu de dobîndit: harul de-a ne înălța spre Creator. Iată că Dante nu cere fleacuri, în rugăciunea către Sfînta Fecioară. Atunci cînd, prin intermediul rugăciunii, pretinde să i se întunece gîndirea rațională, pentru a fi ajutat să urce către gîndirea întru credință, asta deja este una din rugămințile fundamentale care se pot formula. Sigur că “il nube di sua mortalità” este o metaforă, iar “il sommo piacer” este tot o minunată metaforă pentru a-l echivala pe Dumnezeu.

34. “Ancor ti priego, regina, che puoi
ciò che tu vuoli, che conservi sani,
dopo tanto veder, li affetti suoi.”

“Și te mai rog, regină, ce poți
ceea ce vrei, să-i cruți tefere,
după atîta vedere, simțurile.”

La ce se referă pasajul? După această iluminare, transcendere, depășire a simțurilor, revelație în fața supranaturalului, există riscul ca acela care a fost atins de grație să recadă în condiția sa muritoare și să-și reia viața măruntă și păcătoasă, să revină pe o cale a mediocrității și a șovăielilor. Ei, asta-i cere el Sfintei Fecioare: persistența în virtute. După ce-a găsit calea cea dreaptă, ajută-l să și-o păstreze. Aici avem o invocație foarte răsunătoare, “Regina”, dar mai găsim și un joc de cuvinte, “puoi ciò che vuoi”, o alăturare a două verbe servile, din cele trei, “potere”, “volere” și “dovere”, care nu au înțeles de sine stătător în gramatica limbii italiene. Iată că poetul le întrebuințează pe două dintre ele, pentru a le conferi un sens absolut. Fecioara Maria poate (orice), dacă vrea (orice), iar determinantul suplimentar este de prisos.

37. “Vinca tua guardia i movimenti umani:
vedi Beatrice con quanti beati
per li miei prieghi ti chiudon le mani!».”

“Să-nvingă paza ta pornirile omenești:
vezi Beatrice și cîți fericiți
cu rugile mele îți întind mîinile lipite!»”. 

Maica Domnului este rugată să-l păzească pe Dante de ispitele patimilor. Alături de Sfîntul Bernard, ceilalți fericiți, tot Empireul, miile de duhuri mîntuite, împreună cu Beatrice, o imploră de asemeni pe Maria, cu mîinile înălțate. După cum remarcă îndreptățit S.A. Chimenz, “harul pe care-l cere Sfîntul Bernard este cel numit de teologi al stăruinței finale, adică de a persevera în bine și virtute, de a nu mai păcătui pînă la moarte. Această pioasă îngrijorare îndeamnă deodată și simultan duhurile fericite, și mai ales pe Beatrice, să-și închidă palmele în rugăciune, cu toții îndreptați spre Maria, într-un cor imens care însoțește rugăciunea sfîntului”. Printre figurile de stil care potențează exprimarea artistică avem metafora “vinca tua guardia”, “movimenti umani” pentru ezitările omenești, prea omenești ale lui Dante, dar și enumerația “Beatrice con quanti beati”, pentru a construi tabloul pietății universale, dedicat acestei năzuințe. Pînă aici ține rugăciunea/rugăminte a Sfîntului Bernard, să vedem acum pe scurt efectele pe care ea le produce.

40. “Li occhi da Dio diletti e venerati,
fissi nell’orator, ne dimostraro
quanto i devoti prieghi le son grati”

“Ochii de Dumnezeu iubiți și venerați,
ațintiți pe vorbitor, ne-au arătat
cît rugăciunile smerite îi sînt îndrăgite”

Fecioara Maria nu scoate nici o vorbă. E cu atît mai impresionantă întreaga scenă. Ea este deasupra oricărei pălăvrăgeli inutile. Maica Domnului comunică doar din priviri. Iar în privirile ei pline de iubire și înțelegere se poate citi, de către călătorul Dante și de intermediarul Bernard, că rugăciunea a fost primită. Avem aici o impresionantă enumerație de epitete “diletti e venerati”, precum și epitetul “devoti prieghi”.

43. “indi all’etterno lume si drizzaro,
nel qual non si dee creder che s’invii
per creatura l’occhio tanto chiaro.”

“apoi spre eterna lumină s-au îndreptat,
în care să nu credem că e mînat
ochiul vreunei creaturi așa de limpede.”

Privirea Mariei s-a înălțat apoi spre Dumnezeu, pe care este cea mai în măsură să-l admire. De remarcat metafora “eterna lumină”, pentru a circumscrie una din calitățile Creatorului, prin intermediul unuia din efectele pe care le produce. Trebuie subliniată observația de mare acuitate a lui S.A. Chimenz, care notează că, spre deosebire de Beatrice, care îl încurajează pe Dante și îi surîde de pe jilțul său din Empireu, “Sfînta Fecioară nu poate să zîmbească: este prea îndepărtată și maiestuoasă pentru un gest de tandrețe omenească: sînt de ajuns acei ochi ațintiți, pentru a-i exprima consimțămîntul”.

46. “E io ch’al fine di tutt’ i disii
appropinquava, sì com’ io dovea,
l’ardor del desiderio in me finii.”

“Și eu, care de sfîrșitul tuturor dorințelor
mă apropiam, cum se cuvenea,
flacăra dorului mi-am sfîrșit-o pe culmi.” 

Astfel Dante își ia zborul, purtat de intensitatea privirilor Sfintei Fecioare, pentru a-și împlini ultima etapă a călătoriei spre Dumnezeu. Avem o hiperbolă, “la fine di tutti i disii”, vedem iar o metaforă extraordinară, “l’ardor del desiderio”. Așadar Dante se desprinde și se înalță, dus de raza privirilor Fecioarei Maria, ca răsplată pentru rugăciunea care a fost primită.

Iată, venind spre concluzii, un text poetic de mare încărcătură teologică și filosofică, dar și de o diversificată performanță literară. Observați bogăția impresionantă a figurilor stilistice unde, pe primul plan, în ce privește frecvența, găsim oximoronul, care pune laolaltă calități opuse și este cel mai în măsură să exprime trăsăturile paradoxale, de împăcare a contradicțiilor. Adică exact ceea ce Sfînta Fecioară întruchipează. Ea este “vergine” și “madre”, este “figlia del tuo figlio”. Cu aceeași frecvență sporită întîlnim cea mai valoroasă bijuterie, printre figurile de stil, care este metafora: “nel ventre tuo si raccese l’amore”, sau “l’ultima salute” pentru Dumnezeu. Metafora este la fel de frecventă ca oximoronul în această rugăciune. Apoi mai avem, de asemeni, hiperbole, epitete, antiteze, repetiții, enumerație, aliterație, invocație, cu exemplificările respective. Așadar iată vreo nouă tipuri diferite de giuvaeruri stilistice (și poate că ar mai fi), pe spațiul a vreo patruzeci de versuri. Uneori, într-un singur vers, observăm două sau trei figuri stilistice alăturate, sau suprapuse.

Am examinat unul dintre pasajele cele mai faimoase din literatura italiană, prin măiestria sa literară de excepție, prin concentrarea extraordinară a mesajului filosofic și a îndemînării artistice. Formulele de impact cuprind, în versuri de 11 silabe, paradoxuri teologice de cîteva secole, într-o exprimare directă, răspicată, memorabilă. Rugăciunea către Sfînta Fecioară este episodul care deschide ultima porțiune a călătoriei lui Dante, înainte de întîlnirea cu Dumnezeu. Este unul dintre fragmentele poetice de cea mai înaltă virtute și virtuozitate. Am vrut să vă ilustrez, prin intermediul acestor versuri, de ce este considerat pe bună dreptate Dante Alighieri cel mai important poet, aș zice, nu doar al spațiului italian, ci și al celui european și mondial. Prin Divina Comedie, el ne-a dăruit una din capodoperele literaturii din toate timpurile. Ați găsit o demonstrație in parvo a virtuților poemului în ansamblu, a calităților pentru care îl putem considera o operă fundamentală a culturii omenești.

Bibliografie

1. Dante Alighieri, La Divina Commedia, riassunti, introduzioni critiche e commento a cura di Emilio Alessandro Panaitescu, 6 vol., ediţie de lux cu ilustraţii celebre, Milano, Fratelli Fabbri Editori, 1963-1965;

2. Dante Alighieri, Commedia, con il commento di Anna Maria Chiavacci Leonardi, volume primo: Inferno; volume secondo: Purgatorio; volume terzo: Paradiso, Milano, Arnoldo Mondadori Editore, raccolta I Meridiani, 1991, 1994;

3. Erich Auerbach,  La preghiera di Dante alla Vergine (Par. XXXIII) ed antecedenti elogi, in Studi su Dante, traduzione di Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, prefazione di Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005, p. 273-308;

4. Antonio Lanci, Pregare, in Enciclopedia Dantesca, vol. IV, N-SAM, seconda edizione riveduta, 1984, p. 641-642; 

5. Ricarda Liver, Preghiera, in Enciclopedia Dantesca, vol. IV, N-SAM, seconda edizione riveduta, 1984, p. 642-644;

6. Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, Chișinău, Ed. Cartier, 2020, vol. 3: Paradisul, p. 645-652;

7. Aldo Vallone, Ancora del Veltro e della preghiera di San Bernardo, in La critica dantesca nel Settecento ed altri saggi danteschi, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1961, p. 85-89;

8. William Wilson, Prayer, in The Dante Encyclopedia, edited by Richard Lansing, London and New York, Routledge, 2010, p. 707-709.

(Conferință susținută la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, joi, 19 mai 2022)

Publicitate