Etichete

, , , , ,

Trăim realități hibride, în care multe lucruri pe care le știam se schimbă peste noapte, iar noile forme de exprimare își caută dreptul la existență. Chiar și arta experimentează alte înfățișări, la confluența dintre cuvînt și gest, dintre sunet și imagine. Conexiunea și interdisciplinaritatea sînt de-acum unități de măsură ale esteticii. Așa se face că întîlnirea dintre muzică și film a dat naștere unui original cîmp de manifestare, a cărui consistență nu s-ar fi putut bănui cu vreun secol în urmă. Iar cel mai reputat artist, care s-a remarcat aici prin tenacitatea și sensibilitatea sa, a fost Ennio Morricone. Cartea sa de dialoguri cu colaboratorul preferat, admirabilul regizor Giuseppe Tornatore, tocmai a fost tradusă de Constantin Ivaneș și publicată de Editura Școala Ardeleană.

Este o carte despre muzică, firește, dar e și despre drumul în viață și opțiunile succesive pe care artistul le-a avut de făcut, experiențele plăcute sau aspre, surprizele de toate felurile, care i-au ieșit în cale. Învățăm o mulțime de amănunte din culisele compoziției muzicale (dacă ne înarmăm cu răbdare), dar și legate de marii regizori italieni sau americani, pe care i-a cunoscut personal, de-a lungul a șapte decenii, oameni cu care maestrul a colaborat, care l-au încîntat ori l-au dezamăgit. Un nou sector de activitate culturală își dezvăluie culisele sub ochii noștri, împreună cu un evantai bogat de performanțe și bizarerii, care au marcat viața artistică admirată de noi pînă acum poate numai de la distanță.

Să nu credem că succesul vine de-a gata, pe o tavă de argint. El este edificat, de cele mai multe ori, dintr-o lungă serie de eșecuri. Deși studiază la Conservatorul Santa Cecilia și admiră doi idoli, Bach și Stravinski, tînărul Ennio Morricone își cîștigă pîinea cotidiană, mai ales pe vremea războiului, ca trompetist prin baruri, la spectacolele de cabaret. Este atras treptat spre compoziție, dar în zonele frivole ale clipurilor publicitare, în teatrul radiofonic, “slugărind” în umbra altora, închegînd melodii pentru filme de televiziune și seriale. Își amintește cu amuzament cum l-a ajutat în studenție pe un coleg să copieze la examenul de componistică: mergînd pe rînd la aceeași toaletă și pitindu-i în cabina intimă partitura rezolvată. Nici ca profesor de muzică nu are experiențe mai entuziaste: prin severitatea excesivă, izbutește să-i descurajeze pe aproape toți cei ce se străduiau să se apropie de el. Își găsește un loc de refugiu ca organist la biserică, dar în momentele cele mai nepotrivite ale liturghiei se lansează în refrene din muzica de film, spre furia teribilă a preotului, care însă nu îndrăznește să-l certe, fiindcă oricum nu-l plătise. În alte situații numeroase, de la începuturi, compozițiile sale eșuează și e pur și simplu înlocuit din echipa unor filme.

Lecția fundamentală pe care o învață atunci, din succesivele încercări cu rezultate diverse, este că trebuie să pună suflet în ceea ce compune. La fel cum o casă e construită din cărămizi, însă are nevoie de privirea artistă a arhitectului, care-i conferă unicitate, muzica se realizează din sunete, care însă se individualizează prin sensibilitatea compozitorului. Și un alt principiu, plasat la temelia activității sale glorioase: identificarea plină de empatie cu publicul prezumtiv. “Cel care ascultă gîndește așa: îmi aduce aminte de tata, îmi aduce aminte de iubirea de altădată, mi-amintește de război. În piesa aceea găsește sentimentele lui, propriile lui trăiri.” Atunci cînd se instituie canalul afectiv de comunicare, între compozitor și fiecare spectator în parte, succesul nu întîrzie să apară.

După ce recurge la sprijinul altor dirijori, pentru interpretarea propriilor sale compoziții, dintr-un exces de timiditate a începuturilor, preia apoi complet frîiele muzicale și trece la pupitrul orchestrelor pentru care compune. Deși consideră orchestra ca fiind cea mai potrivită modalitate de exprimare, Ennio Morricone are un foarte amplu evantai artistic, de la corul clasic și vocile impresionante ale soliștilor (Edda dell’Orso, Joan Baez), la partiturile exclusive pentru anumite instrumente (pianul, trompeta, clarinetul) și mergînd pînă la zgomotele din natură, țipătul coyotului sau celebra fluierătură de cowboy. Trilogia western regizată de Sergio Leone și însoțită de aranjamentele muzicale ale maestrului îi deschide drumul spre celebritate și spre colaborările cu nume răsunătoare. Printre regizorii italieni faimoși cu care a lucrat se află Bellocchio, Bertolucci, Pasolini, frații Taviani, Giuseppe Tornatore, iar peste ocean colaborează cu Bruce Springsteen, Clint Eastwood, Quentin Tarantino, Quincy Jones etc. Totuși nu uită să protesteze împotriva unui eventual reproș de frivolitate: “Am făcut cinci sute de filme și numai treizeci au fost westernuri”.

Cartea de dialoguri – însoțită și de un film documentar lansat cu mult succes, acum cîteva luni, în regia “fiului său spiritual” Giuseppe Tornatore – ne oferă un periplu interesant prin lumea cinematografiei italiene și americane, cu numeroase detalii despre marii artiști ai ecranului și stilul lor de muncă, în detaliile ascunse ale profesiei. Ennio Morricone a știut să profite de un statut oarecum privilegiat, fiindcă muzica poate fi modelată numai indirect de regizor, spre deosebire de toate celelalte aspecte ale filmului: decorurile, costumele, jocul actorilor etc. Astfel că tonalitățile corurilor clasice și rescrierile din Bach au făcut casă bună cu sunetul drîmbei și împușcătura de pistol, urmărind toate același efect convergent, al stîrnirii emoției.

Dar cum compune maestrul? De cele mai multe ori direct în minte, fără ajutorul vreunei baze sonore efective! Muzica plutește mereu în jurul său, cum mărturisește cu ingenuitate, el doar o înhață și o adaptează la situația dorită. Și nu ține să interpreteze la vreun instrument viitoarea temă ce-l frămîntă, în fața regizorului care așteaptă cu răsuflarea tăiată: preferă eventual să i-o murmure sau să i-o schițeze din voce. Melodia ține de realitatea abstractă, metafizică, independentă de o materializare cu ajutorul instrumentului.

Acest lucru nu-l împinge însă spre o trufie nesăbuită, ci Ennio Morricone înțelege să-și admită franc rolul subaltern, în ciuda importanței copleșitoare a acestuia: “Muzica de film este făcută în beneficiul unei alte opere, nu a mea, ci a unui regizor. Creația îi aparține, iar muzica îi oferă o colaborare de-a dreptul fundamentală. În cinema, regizorul are mereu responsabilitatea, în fond, chiar și asupra muzicii”. Astfel că Premiul Oscar pentru carieră (în 2007) și Premiul Oscar pentru muzica la The Hateful Eight de Quentin Tarantino (în 2016) nu i-au desprins picioarele de pămînt. “Din asentimentele primite se pare că profesia a avut un drum bun. Întotdeauna însă am fost atent să nu mă-ncred c-a mers excepțional de bine. Elogii am avut foarte multe, dar am un cusur, datorat tatălui meu, să cred că acele elogii sunt… să nu spun false, ci judecăți date așa, cu ușurință. De multe ori cuvinte bombastice au fost exprimate de niște persoane care n-aveau nici un instrument în a înțelege pînă la capăt ceea ce credeau că judecă. Așa că în elogii am crezut puțin, cu toate c-au fost extraordinar de multe.”

Aceeași directețe cam brutală se menține pînă la ultimele sale cuvinte, din necrologul pe care singur și-l redactează și unde își ia rămas bun, la vîrsta de 91 de ani, de la numeroșii săi prieteni, de la rude și de la iubita lui soție, cu vorbe tranșante: “Io, Ennio Morricone, sono morto”. Plutirea metafizică a multor pasaje muzicale celebre, compuse de el, e sugrumată de violența vieții care se încheie.

(Steaua, nr. 1/2022, p. 60-61)