Etichete

, ,

Voltaire

tradus și prezentat de Laszlo Alexandru

_________________________________________________________

Moartea lui Dante, în 1321, a fost urmată de o posteritate agitată, cu surprinzătoare răsturnări de situație. Prim-planul scenei poetice a fost ocupat de Petrarca și stilul care-i purta numele și care se revendica de la o cu totul altă filosofie estetică. Poeții petrarchiști și gustul petrarchizant și-au pus pecetea, în diverse moduri, asupra succesivelor secole de literatură italiană, împiedicîndu-i evoluția spontană și originală. Cu excepția cîtorva personalități izolate, care și-au proclamat admirația fierbinte față de Dante și au contribuit insistent la cunoașterea operei sale, prin redactarea de comentarii critice și biografii (printre ei s-a ilustrat Boccaccio), cîmpul literar italian s-a caracterizat, inclusiv în Iluminism și secolele XVII-XVIII, prin strîmbături iritate la adresa numeroaselor defecte inventate ale sale: “cuvinte mărunte și vulgare”, “umile, plebee și grosolane”, “enigmatice”, “răsucite, rîncezi, ruginite”, “obscure, plicticoase, foarte anoste”, “nărăvașe”, “nestăpînite”, “confuze”, “extravagante”. Asemenea aberații de apreciere literară au ținut capul de afiș, pentru cîteva secole. Azi ele constituie un potpuriu de ciudățenii caraghioase și au fost ca atare antologate de Bruno Capaci în vol. Dante oscuro e barbaro (2008).

Printre detractorii lui Dante se înscrie cu o tușă sarcastică și Voltaire, scriitorul și filosoful de peste Alpi. Pe de o parte el savurează anticlericalismul punctual al lui Dante, care îi vine ca o mănușă pentru batjocura antiecleziastică, în care s-a specializat cu pasiune. Pe de altă parte iluministul francez nu poate fi decît iritat de creștinismul profund și fierbinte al poetului italian, precum și de construcția masivă, temeinică, a unei capodopere care își presară sarcasmele doar pe alocuri, pentru a construi, nu pentru a dărîma. Rezultă din partea lui Voltaire o lectură grăbită și superficială, în care stabilește greșit data nașterii lui Dante, în 1260 – și îl corectează pe cel care o punctase corect: 1265; în care îi atribuie epitetul “divin” autorului, nu Comediei sale; în care îi asimilează pe guelfi și ghibelini cu facțiunile Albilor și Negrilor din același partid pro-papal (?); în care poemul este răsfoit superficial, iar cele trei fiare înspăimîntătoare din primul cînt devin două: “un leu și o lupoaică”; în care luntrașul Caron îi ajută pe cei doi călători, Dante și Virgiliu, să treacă nu peste Aheron, ci peste Stix etc.

Sigur că ironia dezinhibată cu care Voltaire se apropie de un nume de vîrf al culturii universale poate fi tonică. Asta însă nu-i plasează intervenția mai presus de o bizarerie amuzantă.

_________________________________________________

Voi vreți să-l cunoașteți pe Dante. Italienii îi spun divinul, dar e o divinitate obscură, puțină lume îi pricepe minunile. În schimb este comentat. Și poate că din pricina asta nu e înțeles.

Reputația lui va fi eternă, fiindcă aproape că nu mai este citit. Din toate cîte le-a scris, sînt vreo douăzeci de versuri care se știu pe de rost. Asta e destul ca să ne scutim de efortul de a examina restul.

Acest divin Dante se spune că era un om destul de nenorocit. Să nu credeți că a fost considerat divin pe vremea lui și nici că era profet în țara lui. Dar totuși e adevărat că a fost prior, dar nu un prior peste călugări, ci prior al Florenței, adică peste senatori. El s-a născut în 1260, din cîte spun compatrioții lui. Bayle, care scria la Rotterdam currente calamo pentru editorul său, la vreo patru secole după Dante, îl pune să se nască în 1265. Dar stima mea pentru Bayle nici nu crește, nici nu scade fiindcă s-a înșelat cu cinci ani. Lucrul important e să nu te înșeli în probleme de gust și de raționament. Literatura începea pe atunci să se nască în patria lui Dante. Florența era o Atenă plină de duhul ușurinței, al inconstanței și al facțiunilor. Partea albă se bucura de mare credit. Își lua numele de la doamna Bianca. Partea opusă își zicea a Negrilor, pentru a se deosebi mai bine de Albi. Însă aceste două facțiuni încă nu le erau destule florentinilor. Mai erau în plus guelfii și ghibelinii. Cea mai mare parte a Albilor era ghibelină, din partidul împăratului, pe cînd Negrii tindeau spre guelfii devotați papei.

Atît o facțiune cît și cealaltă iubeau libertatea, așa că făceau tot posibilul s-o distrugă. Papa Bonifaciu al VIII-lea voia să profite de situația asta pentru a distruge puterea împăratului în Italia. Din acest motiv l-a numit pe Charles de Valois, fratele regelui Franței, Filip cel Frumos, locțiitorul său în Toscana. Locțiitorul a venit cu o puternică escortă armată și i-a alungat pe Albi și pe ghibelini, dar a fost detestat de Negri și de guelfi. Dante era alb și ghibelin, așa că a fost exilat printre primii, iar casa lui a fost rasă la pămînt. Se poate înțelege ce legat afectiv a rămas, pe tot restul vieții, de familia regală a Franței și ce devotat față de papi. Se consideră totuși că a făcut o călătorie la Paris și, pentru a se gîndi la altceva, a devenit teolog, luînd parte la viguroase dispute scolastice. Să adăugăm că împăratul Henric al VII-lea n-a făcut nimic pentru el, deși el era ghibelin, și că s-a dus pe urmă la regele Siciliei, Frederic de Aragon, de la care s-a întors la fel de sărac precum s-a dus. S-a refugiat pe lîngă marchizul Malaspina și la curtea lui Cangrande de la Verona. A fost protejat în aceste două locuri, pe cînd a scris Infernul, Purgatoriul și Paradisul. Învălmășagul de versuri a fost considerat un mare poem epic.

El se pomenește îndată după intrarea în Infern cu un leu și o lupoaică. Deodată apare în fața sa Virgiliu ca să-l încurajeze. Virgiliu îi zice că e lombard și asta e fix de parcă Homer ar zice că e turc. Virgiliu se oferă să-l conducă pe Dante prin Infern și Purgatoriu, pînă la poarta Sfîntului Petru, avertizîndu-l că dincolo de asta nu-l va putea însoți.

Cu toate astea Caron îi ajută să treacă peste Stix, primindu-i în barca lui. Virgiliu îi povestește lui Dante că, la puțină vreme după sosirea lui în Infern, a ajuns o ființă plină de puteri, care a venit după sufletele lui Abel, Noe și David: continuîndu-și drumul, ei descoperă în Infern un loc foarte plăcut, unde se află Homer, Horațiu, Ovidiu și Lucan; în altul pot fi văzuți Electra, Hector, Enea, Lucrețiu, Brutus și turcul Saladin; în al treilea stau Socrate, Platon, Hipocrat și arabul Averroes.

În sfîrșit apare adevăratul Infern, unde Pluto îi judecă pe condamnați. Printre ei, călătorii recunosc cîțiva cardinali, cîțiva papi și mulți florentini. Toate astea sînt spuse cu un stil comic? Nu. Poemul îi aparține genului eroic? Nu. De care gust ține așadar acest poem? De cel bizar.

Dar există și versuri atît de fericite și impresionante, că în patru sute de ani n-au îmbătrînit deloc. Pe de altă parte, un poem în care cîțiva papi sînt băgați în Infern stîrnește mare atenție și glosatorii își epuizează toată agerimea să determine, cît pot ei mai bine, cine sînt cei pe care Dante i-a damnat și să nu greșească într-un subiect așa de important.

S-a întemeiat o catedră și se țin lecții pentru a-l explica pe acest autor clasic. O să mă întrebați cum de Inchiziția nu se opune. Vă răspund că Inchiziția nu e ușor de jignit în Italia. Ea știe prea bine că subtilitățile în versuri n-au cum să fie dăunătoare.

(în Steaua, nr. 11-12/2021, p. 87-88)