Etichete

, , ,

Pir2PIRANDELLIANA

Don Angelino este un preot de țară, care abia a depășit adolescența și e torturat de întrebări despre misiunea lui sacerdotală, în nuvela Credința. Intră năbădăios, la ora siestei, în camera tăcută a lui don Pietro, maestrul lui spiritual, care picotea pașnic în fotoliu, cu capul chel, ostenit, prăvălit pe spate și respirația șuierătoare de cardiac. Vrea să-i urle în obraz: “mă răspopesc!”. Dar pacea patriarhală a încăperii, cu mirosul de pîine proaspătă, ce urcă din curte pe geam, scaunele modeste, cu o cruce argintie imprimată, patul simplu, de fier, străjuit de crucifixul din fildeș, aspectul chinuit al omului pe care ar fi trebuit să-l înfrunte – toate acestea îi retează elanul. Iar gîndul i se întoarce, într-o frîntură palidă, spre bătrîna sa mamă, care și-a pus toate speranțele în el și-l urmărește cu iubirea ei statornică din depărtare, îl divinizează în toți pașii pe care-i face în viață. N-ar vrea nicidecum să-i înșele așteptările. Cu toate acestea, dogmele, regulile și exigențele credinței îl sugrumă deja: el simte nevoia libertății de mișcare, a aventurii și a evadării, prin care să-și macine disperarea, neliniștea și frămîntarea.

Năvala de gînduri și impasul personal îi scot lacrimi tăcute din ochi, pe care le consumă  alături de preotul adormit. Dar acesta se trezește, pe neașteptate, și tot atunci intră sora lui vîrstnică în cameră, pe cînd se lupta să-și priceapă noua situație de om treaz, pentru a-i șopti ceva la ureche. Don Pietro se ridică, se apropie cordial de don Angelino și-i cere ajutorul. Venise o babă din sat să stea de vorbă cu popa, dar el e bolnav și abia își mai tîrîie picioarele: ce-ar fi să coboare la ea tînărul discipol? Nu e, în fond, un lucru greu de rezolvat. Și iată cum, pornit să-și lepede sutana, într-o profundă criză de conștiință, don Angelino se pomenește că și-o reîmbracă, pentru a da curs unei rugăminți banale.

Tușa Croce e o țărancă nenorocită: soțul i-a murit înecat în rîu, iar fiul i-a zăcut greu bolnav. După ce totuși ultimul s-a făcut bine printr-un miracol, el a plecat în America și nu mai dă nici un semn de viață, cu toate că i-a promis mamei că se va îngriji de ea cu bani, din depărtare. Iar bătrîna e distrusă, abia își duce zilele, sfîșiată de dor. Mărunțișul pe care-l procură e destinat traiului de fiecare zi și achitării datoriilor făcute cu boala fiului. Și nu pricepe de ce nu primește nici o veste de la el. Însă oamenii din sat i-au spus-o limpede. Totul e din cauza jurămîntului de credință, făcut lui San Calogero: doi cocoși, un sac de migdale și nuci, trei lire pentru o liturghie, dacă i se înzdrăvenește băiatul. Flăcăul s-a vindecat, a și plecat, dar ea nu și-a îndeplinit făgăduința, fiindcă prea era vlăguită și neputincioasă. Acum însă, după lungi stăruințe, a izbutit să adune cele promise și i le aduce domnului părinte, cu rugămintea să-i citească slujba.

Ce ființă primitivă, care se lasă exploatată de prejudecăți – își zice cu scîrbă tînărul preot răzvrătit. Pe un ton aspru, îi poruncește: “Ia-ți desaga și pleacă!”. Parohul e bolnav și nu poate zice liturghia. Și, în mintea lui: toată superstiția asta cu San Calogero e o prostie. Din adînca ei mizerie, bătrîna întîi se simte copleșită. Jertfa ei a fost considerată nedemnă, prea sărăcăcioasă și oferită cu mare întîrziere. Dar cînd preotul insistă furios: “San Calogero n-are nevoie nici de cocoși, nici de migdale uscate! Dacă băiatul dumitale vrea să-ți scrie, fii sigură că o să-ți scrie”, parcă dă să priceapă că necazul stă în altă parte. Această față bisericească ignoră gravitatea jurămîntului de credință! Ce fel de om e ăsta? “Ce spuneți? Și atunci ce jurămînt mai e? Dacă nu dau ce-am promis, ce valorează? Dar iertați-mă, cu cine stau de vorbă? Dumneavoastră nu sînteți preot? Și atunci de ce vă purtați așa cu mine?”

Don Angelino își dă seama că, prin sinceritatea lui aspră, a stîrnit plînsul în hohote al femeii nevoiașe. Nu asta și-a propus! Îi poruncește să treacă alături, în biserică, și dă fuga la spălător, pentru a se pregăti de serviciul divin. Strînge din mers plocoanele, hotărît să i le restituie la final. E prea nenorocită ca să-i mai ia și el din puțina agoniseală. Numai că, în timp ce îmbracă odăjdiile și înhață potirul, e cuprins de remușcări: această femeie i-a pus tot sufletul ei cinstit pe tavă. Cum să-i răspundă printr-o ipocrizie formală? El nu poate rămîne mai prejos de ea. Astfel încît, urcînd la altar, pricepe că o nouă credință îi cuprinde ființa și îl trec frisoane pe șira spinării. În fața bătrînei prosternate în biserica pustie, el se simte înălțat de un har luminos, ca-n prima zi a misiunii sale și rostește cea mai vibrantă liturghie, din adîncul sufletului său zbuciumat. “Iar la sfîrșitul slujbei, și-a păstrat ploconul și cele trei lire, pentru a nu strivi cu o milă măruntă harul uriaș al acelei credințe.”