Etichete
Angela Granet, arta, inedit, interbelic, literatura, Mihail Sebastian, scrisori
INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT ✺ INEDIT
Pe la sfîrșitul adolescenței, scriitorul Mihail Sebastian a schimbat cîteva scrisori cu tînăra și grațioasa Angela Granet. Erau amîndoi evrei, ambii din Brăila, oameni sensibili și cu gust artistic. El era pasionat de literatură, dar studia dreptul și filosofia la București, cu o tentativă de a-și da doctoratul la Paris. Ea a studiat dreptul în Capitală, dar și artele plastice (sculptura). După cîteva decenii, nepotul ei a moștenit scrisorile din arhiva familiei și mi le-a încredințat spre publicare. Să vezi scrisul ordonat și sigur, întipărit pe foaia îngălbenită, îți dă cu trecerea timpului o emoție singulară.
Laszlo Alexandru
✿ ✿ ✿
Predeal în 10 August 1927
Cunosc și eu deopotrivă cu tine păcatele cuvântului scris. Despuiat de tot ce este propriu fiecăruia – glas, gest, privire, un tot inefabil, care nu prețuește decât unic și definitiv într-o singură clipă – rămâne doar literă, cerneală. Mi-a fost totdeauna nespus de greu să scriu în prieten și frate. De cele mai multe ori am fost prost, insuficient, sau deloc înțeles și deasemeni nici eu n-am înțeles scrisul altuia. Greutățile acestea ale genului sunt cu atât mai mari pentru femei – făcute să gândească cu zâmbetul și să vorbească cu sunetul. Căci ce rămâne din ingenuitatea și emoția – minoră dar reală – a cuvântului femeiesc dincolo de intimitatea unui interior, dincolo de tăcerea sa împrejmuitoare, dincolo de o întreagă lume de lumini și surâsuri? O prietenă veche și bună a mea – cu un glas superb, cald și ciudat de Hedda Gabler și cu niște ochi de o expresivitate rară și prețuită niciodată suficient – m-a plictisit de câte ori mi-a scris, dar îmi era tare drag s-o ascult chiar atunci când vorbiam numai eu.
Să nu ne înșelăm, Angi. Scrisorile noastre oricât de credincios schimbate (și aici s-ar cuveni paranteza unei mustrări tari, pentru neatenția ta și pentru cele 12 zile, care au distanțat ultimele tale două plicuri) nu vor ști niciodată să înlocuiască prezența noastră. Cuvintele – numai pentru faptul că sunt citite și asta cu două zile mai târziu – se vor dezacorda până a nu mai fi înțelese. Amintește-ți cele două, trei seri dela București, când “la tine” găsiți într-o egalizare simplă și bună, la aceleași înălțimi, aproape și în același loc, vorbele erau puține și tăcerile mari. Spune-mi, dacă noi amândoi am fi niște vrăjitori și am putea scăpăra din vorbe viață, retrăind biblica transformare a pietrii în apă, am putea odată numai să călcăm – la depărtarea de acum – serile de atunci? Ai dreptate așteptînd revederea noastră pentru a-mi spune anumite lucruri. Și eu am deasemeni dreptate tăcând gândurile mele. Să ști[i] însă că nu sunt într-un chip, care ar putea să slujească liniștirii tale. Nu, depărtarea nu este un termometru sentimental; exagerează sau reduce, exasperează sau uită, intensifică sau mumifiază. Pentru noi lucrul este cu atât mai adevărat cu cât vremea trăită împreună nu a fost îndeajuns de lungă și nu totdeauna îndeajuns de adevărată pentru a ne fi putut cunoaște între hotare și posibilități. Nu protestez împotriva împrejurărilor care ne-au despărțit în vara asta. Eu știu că ce se întîmplă, trebue să se întâmple și ce este se cuvine. Dacă ar fi fost altfel? Dacă ar fi fost altfel rândurile acestea nu ar fi fost scrise și noi știe Dumnezeu unde ne-am fi găsit. Vorbele rămân vorbe. Le repeți cu credința că într-adevăr cuprind un înțeles și într-o zi când viața te dezminte și te obligă să trăiești altfel te oprești nedumirit și intimidat ca un școlar. La ce slujește tot ce am spus eu – teoretizând – în acest an din urmă, cel mai mobil și mai neașteptat an al meu, dacă într-o zi tu m-ai dus pe drumuri, credeam eu, deplin închise mie, iar în altă zi după aceea m-am trezit emoționat și tremurând în sângele unei iubiri vechi? Și – precizez – la ce ar sluji să-ți spun acum ce am gândit în scrisoarea trecută, sau chiar ce gândesc acum, când la toamnă, peste o săptămână, peste o zi, sau poate peste un ceas când ploaia de afară va fi încetat, totul va fi altfel.
Tristețea ta nu mă îngrijorează. O așteptam. Aș fi vrut însă să nu vie, pentru ca încă odată și la timp să-mi dezminți socotelile. Probabil că dacă am fi fost împreună ai fi fost altfel, nu pentru că prezența mea ar fi avut virtuți terapeutice, dar fiindcă tu – posesoarea unui foarte real și propriu dramatism – ai nevoe de înțelegere imediată pentru ca să trăiești alert și în afară. Este o insuficiență a ta. Ce vrei? nu trăiește cineva 20 de ani singur, ca pe urmă ieșind pe stradă, să uite. Dar, să vezi, are să treacă. Tulburările de azi sunt necesare și binevenite. Cine la 5 ani nu a sărit prin cerc, la 7 nu și-a schimbat dinții, la 10 nu a citit “Cuore”, la 13 nu a încercat nelămurirea și începutul dragostei de carne, la 16 nu a citit poezii, la 17 nu a iubit, la 18 nu a jurat, la 19 nu a plâns și la 20 nu a râs, trebue să trăiască toate vârstele astea odată și de-odată. Sunt desigur și de cei care mor bătrâni fără să le fi cunoscut. Dar nu dintre ei se alege viața. Eu nu regret nimic din ce mi s-a întâmplat până acum. Nu sângerează nimeni de prisos; nu plânge nimeni nerăsplătit; nu urlă nimeni zadarnic.
Dacă în tristețile tale de astăzi este într-adevăr aurul, pe care îl lămuresc și îl doresc eu atunci taci și așteaptă. Așteaptă-te pe tine.
Iosy
Am scris în grabă și fără să recitesc. Probabil că nu ți-aș mai fi trimis scrisoarea.
Nu mă bucură hotărârea amânării Romanului. Dacă nu poți învăța mult, învață puțin. Trebue să-l dai în toamnă, cel puțin ca să încerci. 100 pagini din “partea generală” știute bine nu e puțin până cum. Probabil am să rămân aici până la sfârșitul lunii. Poate mai târziu. Poate mai devreme.
