Etichete
ambasador, arhive, colaboratori, diplomatie, disident, documente, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Radu Ioanid, Securitate
Relațiile lui Mihai Botez cu postul de radio Europa liberă cunosc o amplă fluctuație. Foarte bun prieten cu directorul Vlad Georgescu, la rîndul lui bursier la Woodrow Wilson Center, futurologul beneficiază de afecțiune și sprijin constant în transmiterea gesturilor sale de protest, a interviurilor din presa occidentală, a studiilor politologice prezentate la simpozioane. “Iubite Vladone”, i se adresează disidentul în noiembrie 1983. I se oferă un post de redactor, dacă se va hotărî să plece din țară – propunere pe care Botez o declină. Virgil Ierunca și Alain Paruit difuzează un dialog cu el, în emisiunea “Povestea vorbei”.
Cîțiva ani mai tîrziu, Monica Lovinescu notează în jurnalul ei că au apărut probleme și în direcția respectivă: “Mihnea foarte prost impresionat de reacția violentă a lui Vlad la știrea că, în loc să facă escală la Frankfurt și să-l întîlnească pe el, Botez vine să ne vadă pe noi la Paris. Nu-i mai dă bani, se dezinteresează de el, după ce promitea să-l ia director adjunct la FE. Mihnea conchide: o criză de gelozie” (30 aug. 1987). Doar atît? Sau îndemnurile de prudență, plecate de la ambasada americană din București, au ajuns cumva și la conducerea Europei libere? După moartea lui Vlad Georgescu, de un cancer galopant, candidatura lui Mihai Botez la conducerea secției române a postului de radio cade în gol.
Aceeași involuție radicală în raporturile lui Botez cu “Monicii”. La prima întîlnire: “Entuziasmul ni se întărește după ce, singuri cu el, ne ducem la restaurant în Cartierul Latin. Surpriza a fost totală. Mai întîi, așteptam un «tinerel» de vreo 45 de ani și pare mai bătrîn ca V. (Pe unde trece, Securitatea lasă urme – și el e deseori chemat la ei.) În plus, modestia pe care o simțisem și la telefon, și care se confirmă. În sfîrșit, o cultură profundă, o inteligență ascuțită, o maturitate, o capacitate de analiză pe care lectura eseului său «sociologic» Lumea a doua nu mă lăsaseră în nici un fel s-o presimt” (21 oct. 1985). Atunci cînd Mihai Botez devine propunerea lui Iliescu la postul de prim-ministru, Monica Lovinescu, deși a văzut multe la viața ei, rămîne cu gura căscată de uimire: “Din nou istoriile românești depășesc orice ficțiune. «La difficulté est de rendre le vrai vraisemblable», scria Camus” (14 oct. 1992). [E greu să faci adevărul verosimil.] Alunecarea pe tobogan continuă, după stabilirea fostului anticomunist peste ocean: “Ei toți în Statele Unite (Tudoran, Matei C., Nemoianu care nici nu-l mai primește în casă) îl cred pe Mihai Botez stipendiat de Securitate, nu se știe de unde e așa bogat și aruncă banii pe fereastră. Încercăm să-i scoatem gărgăunii securiști din cap: orice se poate crede despre Botez, dar asta nu” (5 ian. 1993). Cînd e numit ambasador la ONU: “adică acceptă să semneze operația de cosmetizare a lui Iliescu, care în interior e cu ceaușiștii de la România Mare și toți extremiștii de dreapta, blochează reformele etc., iar în exterior vrea să impună potemkiniada democratizării. Ar fi trebuit să fim blazați de atîtea dezamăgiri. Și iată că nu sîntem. Decepția cu Botez e mare” (13 iunie 1993). În fine se consemnează sec ruptura, odată cu vîrful de “carieră” al celuilalt: “Mihai Botez ajuns ambasador la Washington (ambasadorul lui… Iliescu) nu ne mai interesează. I-am fost chiar recunoscători că atunci cînd a trecut prin Paris și l-a văzut pe Mihnea, n-a încercat să dea de noi. Tot nu i-aș fi răspuns” (8 august 1994).
Teancul de acte confidențiale, publicat acum de Radu Ioanid, vine să arunce o lumină crudă asupra reprezentației din culise a lui Mihai Botez. Lucruri intuite, bănuite, disputate de-a lungul anilor capătă un gir evident. Firește că modelul colorat, de pe fața covorului, e mai coerent în zigzag decît împletitura de pe spate, urmărită în firele ei multicolore: numeroase repetiții, formule birocratice și expresii butucănoase ale documentelor nu fac din această carte o lectură de plăcere. Dar au utilitatea de-a limpezi lucrurile, pentru toți cei de bună credință.
Laszlo Alexandru 
Ar fi interesant de cercetat și rolul real al lui Vlad Georgescu. Am mai multe semne de întrebare în ce-l privește. Cel mai mare reproș e că a cenzurat fragmentele din Orizonturi roșii difuzate la EL în anii 80. A difuzat epizoade picante, de can-can și a cenzurat informații vitale care ne-ar fi putut ajuta să înțelegem modul de acțiune al securității.
Și alt exemplu, când gen Nicolae Militaru a fost numit în decembrie 1989 la conducerea armatei, cum ar fi fost să fi știut deja din anii 80 că Militaru era de mult agent al rușilor (fapt expus în Orizonturi roșii)?
Îl bănuiesc pe VG că a făcut joc dublu. Și cartea https://www.librarie.net/p/49894/100-istorioare-cu-istoricii-epocii-de-aur confirmă asta foarte categoric.
Perdele de fum și intoxicare. Vlad Georgescu a fost amenințat limpede cu moartea, dacă difuzează fragmente din „Orizonturi roșii”. Și-a asumat riscul și, la scurtă vreme, s-a îmbolnăvit de cancer, la fel ca doi dintre predecesorii săi.
Securitatea avea stilul ăsta: nu doar îi omora pe dușmanii ireductibili, dar le mai și mînjea amintirea.
Se poate. Dar de ce a ales episoade de senzație în locul celor care ne-ar fi ajutat să înțelegem metodele și amenințările la care eram expuși?
În plus, țin minte că tonul general al postului a fost cel mai blând sub conducerea sa, deși erau anii ceaușismului paroxistic.
Opțiunea profesională (jurnalistică) a cuiva nu e un indiciu de duplicitate politică. Probabil că „Europa liberă” urmărea sensibilizarea publicului larg – și asta a reușit prea bine – împotriva grosolăniilor de comportament ale cuplului ceaușist: faptul că șeful își schimba în fiecare zi hainele, iar pe cele purtate o singură dată le dădea imediat la distrus, faptul că se spăla cu spirt pe mîini, după ce dădea mîna cu oamenii în vizitele de lucru, faptul că era complice cu terorismul arab și Yaser Arafat, în ciuda demagogiei discursurilor pentru pace etc. Țin minte că ascultam detaliile stupefiat, pe vremea aceea.
Să ne spună să fim cu ochii pe kaghebistul general Nicolae Militaru nu ne ajuta la nimic, în mod concret. Militaru era oricum un nimeni înainte de ’89. Așa a rămas și după aia.
Nu, tonul general al „Europei libere” n-a fost mai blînd sub conducerea lui Vlad Georgescu. Tonul s-a fleșcăit abia sub ăsta… cum îi zice… Stroescu Stânișoară, un trist pășunist…
Posibil.
Da, și pe mine mă șocau acele detalii. Dar, pentru mulți ascultători ar fi fost vital să vadă cum acționa securitatea (ascultări, filaje, înscenări).
Cât despre Militaru, da, era un nimeni la vremea aia dar nu i-ar fi fost așa ușor lui Iliescu să-l pună ministru dacă trecutul lui ar fi fost făcut public.
E adevărat, nu se poate conchide duplicitatea lui VG din asta. Dar cum am considera azi un ziar care scrie despre amanta lui Dragnea în loc de felul în care omoară legile?