Etichete

, , , , , ,

Merită un moment de reflecție metoda critică manolesciană, pe care autorul o detaliază din nou aici. “Am ales analiza critică propriu-zisă, de text, și ea a fost aceea pur estetică moștenită de la Maiorescu. A fost nevoie însă s-o apărăm. Cu ghearele și dinții.” Din schema generală a comunicării, constituite din Emițător – Mesaj – Receptor (căreia i se subsumează inclusiv comunicarea artistică), analistul extrage cu forcepsul doar epicentrul, pe care-l supune evaluării estetice. Emițătorul este ascuns în penumbră, ca un fel de tată care a conceput copilul și l-a abandonat. Figura socială a autorului devine puțin importantă, opțiunile sale publice, de etică sau civism, de trădare sau lașitate, sînt ignorate sau, eventual, trimise la capitolul “Diverse”. Marii scriitori care au intrat în complicitate cu regimul trecut (Călinescu, Streinu, Cioculescu) pot fi parțial înțeleși: “asta nu înseamnă însă că au fost colaboraționiști, în sensul care i s-a dat cuvîntului în Franța de după 1945. În primul rînd, România n-a fost o țară propriu-vorbind ocupată, cu toată prezența Armatei Roșii pe teritoriul ei între 1944 și 1958 și, în orice caz, nu pe toată durata regimului comunist. În al doilea rînd, cînd un regim durează o jumătate de secol, colaborarea este, pînă la un punct, obligatorie. Depinde de cît de departe este dusă. Și de ce înțelegem prin ea”. Nici scriitorii disidenți sau anticomuniști, care și-au riscat pielea, nu pot avea mari merite într-o asemenea ecuație. Și într-adevăr Paul Goma este pomenit, cu nedumerire, doar întrucît l-a acuzat (aparent fără dovezi) pe Alexandru Ivasiuc (acesta: prieten șarmant al lui Manolescu) fiindcă l-a turnat la Partid. Atunci cînd extremele de comportament public sînt diluate, într-o apreciere relativistă, iar complicii și oponenții la comunism se scaldă în aceeași supă, nu-i de mirare că întreaga viață culturală devine o viermuială indistinctă, ghidată de interese personale și de ingenioasele soluții ce-au fost dibuite pe moment.

Nici efectele pe care le produce Mesajul asupra Receptorului nu sînt tratate cu mai mult interes de critica literară patronată de Nicolae Manolescu. O asemenea abordare este rejectată, cu dispreț, în zona politicii de stînga: “A revenit la modă Gherea. Să ne fi spus asta tocmai cînd îl redescopeream pe Maiorescu iar Convorbirile literare luau locul în interesul nostru Contemporanului, i-am fi rîs în nas. Gherea, cu lipsa lui de intuiție literară și cu principiile lui ideologice beton!”. În loc să fie mai larg focalizată examinarea operei literare, luîndu-se în considerare totodată premisele care o construiesc și efectele pe care aceasta le produce, întreaga discuție este redusă la o sterilă dispută politică stînga-dreapta. Iată de ce critica literară românească mainstream rămîne în chingile principiilor estetice de la jumătatea secolului al XIX-lea și refuză orice înnoire. “Amenințările au venit din mai multe direcții. Chiar și după 1989. O sursă a fost în anii 1970 structuralismul francez. El punea în paranteză nu numai istoria, cum făceam și noi, dar și valoarea specifică a operei literare. Critica devenise un fel de lingvistică sofisticată. Nici măcar o stilistică. Altă sursă vor fi după 1989 studiile multiculturale de sorginte americană. Și de data asta, sacrificată va fi valoarea specifică a operei literare. În fine, în ultimii ani, asistăm la politizarea comentariului critic. Și nu oricum, ci fățiș, ca pe vremea sociologismului vulgar din anii 1950, dacă se mai știe ce înseamnă.”

În locul extinderii analizei către întregul lanț al comunicării artistice, care implică, așa cum spuneam, triada Emițător – Mesaj – Receptor, N. Manolescu se agață obstinat de ancora evaluării estetice a Mesajului, considerînd că astfel misiunea criticii literare a fost epuizată.

Publicitate