Etichete

, , , , , , ,

“Ochiul este lumina trupului.
Dacă ochiul tău este sănătos,
tot trupul tău va fi plin de lumină.”
(Matei, 6, 22)

Afis conferinta Laszlo AlexandruTrebuie să le mulțumesc doamnei Irina Petraș și Uniunii Scriitorilor din Cluj, fiindcă au acceptat inițiativa mea de a vorbi despre Paradisul lui Dante. Am de mai mult timp acest proiect, al unui șir de conferințe despre Divina Comedie. Am pornit acum vreo zece ani cu o prezentare a Infernului, la Centrul Cultural Italian din Cluj, cu sprijinul colegei noastre Flavia Teoc. Apoi, vreo cinci ani mai tîrziu, la Beclean, cu ajutorul colegului Aurel Podaru, am susținut, în cadrul Cenaclului Saeculum, o conferință despre Purgatoriu. Venea la rînd, în ordinea în care și Dante le-a scris, Paradisul. Îmi propun azi o expunere asupra structurii lumii dantești. E vorba de lucruri complexe, poate nu ușor de înțeles pentru cititorul contemporan, mai ales cel care nu știe limba italiană, dar și cel care nu stăpînește concepte de filosofie, teologie, medievistică, informații care țin de biografia lui Dante, realitățile din Florența de-atunci. Așadar este nevoie de cineva, un mediator, care să deschidă drumurile, să inițieze publicul, să facă legătura între ceea ce există în carte și ceea ce sînt curioși cititorii să afle.

Lucrul paradoxal la Dante, pe lîngă multe altele, este această împletire dintre concret și abstract. Este o abstracțiune să descrii Infernul, Purgatoriul sau Paradisul. Nimeni n-a mers acolo, să vină înapoi și să ne spună despre ce este vorba. Sînt ținuturi ale imaginarului, ale mitologiei, ale credinței. Sînt cele trei zone unde ajung sufletele după moarte. Se creează atunci o decantare, Dumnezeu, care stă sus, ține cumpăna, ne cunoaște pe toți în profunzime, știe ce gîndim, ce facem, și ia deciziile, ne trimite acolo unde merităm. Are autoritatea de-a face asta, fiindcă El ne-a creat. Fiecare suflet a fost plăsmuit, pe rînd, unul cîte unul, de către Dumnezeu. De ce? Din iubire.

20180328_131528

Ca o prefigurare la cele ce urmează să vă spun, constatăm azi că lumea suferă foarte mult dacă nu are parte de iubire. Sînt oameni care se sinucid pentru că au fost părăsiți și au făcut o depresie. Nu se simt iubiți, se simt trădați. Iar asta poate fi cea mai mare nefericire, mai dureroasă decît să-ți pierzi banii, sau locul de muncă. A rămîne fără persoana iubită poate fi o traumă extraordinară, de neșters. De ce? Noi o constatăm zilnic, dar poate că nu pricepem logic motivul. Explicația lui Dante este următoarea. Dumnezeu, atunci cînd a alcătuit și a modelat fiecare suflet, i-a transmis iubirea sa. Din dragoste a făcut El acest lucru. Ne-a trimis pe pămînt și noi, căutînd iubirea de toate zilele, de fapt căutăm iubirea divină. De aici dorința de a găsi o persoană, un om, un muritor, cu ajutorul căruia să refacem cumva, să redobîndim o fărîmă din acea iubire divină, care ne-a creat pe noi. Așadar universul este condus, este închegat, este plăsmuit de acest sentiment înălțător, al iubirii lui Dumnezeu pentru toate creaturile sale.

Însă la Dante avem o împletire foarte ciudată, între concepte abstracte, realități imaginare, fanteziste, filosofice, teologice și, pe de altă parte, aspecte concrete. A merge pe lumea cealaltă, pentru călătorul Dante, este un lucru precis. Și să fie limpede că acum mă refer la personajul din poem. Fiindcă una e autorul Dante, cu un traseu biografic stabilit, despre care știm că s-a născut la Florența, în 1265, s-a implicat în politica vremii, a fost exilat pe nedrept și a murit la Ravenna, în 1321. Dar mai este și eroul principal Dante, care parcurge acest traseu supranatural și ne relatează ce-a văzut. Protagonistul se confruntă cu lucruri concrete, cu obstacole, cu diavoli din Infern, care îl fugăresc, cu monștri care nu-i permit să treacă. El sau Virgiliu, călăuza sa, trebuie să se certe cu ei, să-i convingă. Apoi urcă în Purgatoriu. Acolo lucrurile se mai calmează, în conflictualitatea lor, dar tot nu-i este ușor. Trebuie să se cațere pe un munte.

Vă amintiți că în Infern se coboară într-o prăpastie. Cu cît se merge în jos, cu atît pîlnia se strîmtorează. Structura cosmologică a Divinei Comedii urmează un model ptolemeic, care punea Pămîntul în centrul universului. Ulterior savanții au constatat că lucrurile nu stau chiar așa. Dar în Evul Mediu asta se credea. Personajul Dante, condus de Virgiliu, coboară treptat, pînă ajunge în centrul globului pămîntesc, unde se află supremul diavol răzvrătit, care a fost gonit de Dumnezeu din Paradis și a căzut aici, s-a înțepenit și ține toate păcatele pe umerii săi. Infernul s-a creat prin prăbușirea lui Lucifer. Totul este foarte concret. Este un mit inventat de Dante, acesta, cu Lucifer care a săpat în cădere o groapă imensă.

20180328_140800

Și ce se întîmplă cu pămîntul dislocat? El nu dispare, nu se evaporă. Noi, dacă săpăm o groapă în grădină, trebuie să punem undeva tot materialul extras. Dante spune că pămîntul s-a retras îngrozit, văzînd acel monstru oribil, și a ieșit pe partea cealaltă a globului, a creat un morman uriaș. Acela va fi muntele Purgatoriului, unde Dante ajunge, condus de Virgiliu, călăuza sa și poetul său model. Cei doi încep ascensiunea. În Infern el a coborît, a cunoscut succesiv toate păcatele, pe cei mai mari păcătoși ai vremii sale, ai Antichității, din literatură, din cultură, din istorie, din spațiul public. Ajunge în Purgatoriu și începe să urce. Și aici traseul este foarte concret. Iată paradoxul despre care vorbeam: sîntem într-un tărîm imaginar (cine a mai umblat prin Purgatoriu?), însă poetul ni-l descrie cu precizie. Sînt numărați pașii. Cît merge protagonistul pentru a ajunge undeva? Cît timp trece, pînă să parcurgă o cornișă a Purgatoriului? Pe marginea muntelui se urcă roată, sînt șapte cornișe. Cîte zile îi trebuie? Atunci cînd ajunge la poarta Purgatoriului, călătorul este așteptat de un înger, care îi trasează șapte litere “P” pe frunte (simbolul celor șapte păcate). Iar cînd pătrunde pe cele șapte cornișe, la fiecare intrare îl așteaptă un înger gardian, care îi recunoaște penitența îndeplinită și îi șterge un “P”. El își continuă drumul. Iată un alt detaliu ciudat. În viața reală, cînd urci pe un munte, la început îți este ușor, apoi devine tot mai greu și puțini ajung pînă în vîrf. În Purgatoriu e invers: se începe foarte greu, este anevoios să pornești pe drumul purificării, păcatul este infinit mai tentant, mai atrăgător. Trebuie să ai multă perseverență, însă dacă mergi înainte pe calea aceasta, îți asumi dificultățile, sacrificiile, ascensiunea devine apoi, succesiv, tot mai lipsită de efort, tu însuți devii mai ușor, te simți absolvit de păcate. Te ridici pe muntele Purgatoriului, care are chiar în vîrf Edenul, sau Paradisul Pămîntesc, locul unde, cum ni se spune în Geneză, Dumnezeu a creat primul om, pe Adam, și apoi pe Eva, unde ei au păcătuit și de unde au fost izgoniți.

Dante avansează spre vîrful Purgatoriului și își pierde treptat greutatea trupească. Nu trebuie să ne mire că, după ce și-a încheiat penitența, i s-au iertat păcatele și a ieșit din Purgatoriu, în urma unor procese de abluțiune (el se scaldă în două rîuri, Lete și Eunoe, care-i spală păcatele, din care chiar soarbe, pentru a-și uita greșelile) devine ușor ca o pană și începe să zboare.

Dacă vedem un om zburînd, așa, de la sine, ne poate părea ciudat. Dar explicația se leagă de ceea ce v-am spus adineaori. Noi sîntem creaturi ale lui Dumnezeu. El ne-a creat din iubire și tendința noastră principală este să regăsim acea iubire. Și atunci iubirea divină acționează asupra oamenilor puri, curați, ca un fel de magnet și îi atrage în zbor. Nu putem să ne apropiem de El, așa cum sîntem, fiindcă ne căutăm tot felul de mărunțișuri pe pămînt, ne împiedicăm în tot felul de păcate, de infracțiuni jalnice. Dar dacă avem puterea de-a ne purifica – aceasta este teoria din Divina Comedie –, trupurile noastre își vor pierde greutatea, nu vom mai tinde spre Pămînt, ci spre Paradis, către Dumnezeu.

20180328_135006