Etichete

, , , ,

“Sicilienii sȋnt cu toții niște bandiți!”, mi-a urlat furioasă profesoara italiană care venise cu grupul de elevi din Paris. Căuta un taxi care s-o transporte noaptea ȋn centru, pȋnă la autobus. Dar taxiul nu putea fi comandat decȋt prin recepția hotelului și nimeni n-o ducea fără 50 de euro. Ȋn mod normal, după ceasul taxator, nu costa mai mult de 30. “Ăștia s-au pus de-acord! Ȋi jumulesc pe bieții turiști ca pe puișori! Este incalificabil! O să-i spun primarului localității, și-așa ne ȋntȋlnim cu el la teatru!”.

Eu i-am văzut altfel pe necunoscuții de pe stradă, cȋnd am mers să cumpăr ziarul sau să-ntreb unde-i farmacia. Stăteau apatici la umbră și mă priveau zȋmbitori. Ȋncepeau prin a mă lăuda ce bine vorbesc italiana. Le spuneam că e normal, fiindcă o predau de mulți ani ca profesor. De-acolo curgeau ȋntrebările: unde anume? și ce caut aici? și ce părere am de locurile astea? Ȋn schimbul unei povești senine și amuzante, de trei minute, despre lume și viață, ȋmi dădeau apoi toate informațiile necesare. Dar niciodată relația n-a fost unilaterală: eu să ȋntreb, ei să-mi spună, eu să plec mai departe. Dacă evitam interacțiunea, eram ignorat.

O singură dată am fost surprins neplăcut. Balerinul filfizon, care făcea pe scenă oficiile de amfitrion, m-a prezentat hohotind de bucurie, mi-a strȋns mȋna, a declarat că-i ȋncȋntat să mă cunoască. După ce-am ieșit amȋndoi ȋn fața teatrului, l-am ȋntrebat pe unde se merge spre Piazza Castelli, la autobus. S-a uitat prin mine, a șoptit “habar n-am” din vȋrful dinților și mi-a ȋntors spatele.

20170530_161519

Anunțuri