Etichete

, , , , , ,

radio2

Daniel Moşoiu: Continuăm, la “Serile Radio Cluj”, dialogul cu invitatul nostru special de astăzi, profesorul, scriitorul, traducătorul, polemistul Laszlo Alexandru. Domnule profesor, aţi absolvit Literele clujene în 1989, dacă nu mă înşel…

– Aşa este…

Ce a simţit tînărul Laszlo Alexandru cînd şi-a citit repartiţia?

– Păi, nu. Repartiţia ţi-o alegeai, nu ţi-o citeai. Îţi dădeau nimic şi îţi ziceau: alege!

Şi de ce aţi ales Moldova?

– Pentru că era primul post din afara Ardealului. Eu am terminat cam al şaselea, cu media 9,59 (am amintiri interesante). Cu media aia nu mai erau posturi în Ardeal. Am ales o catedră lîngă Vatra Dornei, la Cîrlibaba, un sat cu rezonanţe rebreniene. Dar simpatic, satul! Am fost profesor de română acolo. M-am simţit bine, mai puţin atunci cînd căram cu două găleţi apa de la fîntînă, ca să mă spăl în lighean. Ca un clujean get-beget, obişnuit cu vana şi cu apa caldă, asta a fost cam dezagreabil. Dar în rest a fost foarte plăcut, oamenii m-au respectat şi am amintiri foarte luminoase de acolo.

V-aţi simţit bine la Cîrlibaba.

– Da. Şi copiii s-au lipit imediat sufleteşte de mine şi mi-au confirmat că este vocaţia şi bucuria mea să fac meseria asta.

Unde stăteaţi? În gazdă?

– Da, stăteam în chirie. Era o familie de bătrîni germani. Compoziţia satului era foarte interesantă. Erau cîţiva germani, pe cale de-a emigra în Occident. Pe urmă erau unii etnici ucraineni. Cei mai mulţi erau români, fireşte. Am găsit şi un bătrîn evreu, care locuia chiar în centru. Cu ăla am avut lungi discuţii. Eu traduceam o carte, a lui Romain Gary, şi aveam nişte chestiuni de terminologie specifică, nu ştiam ce-i aia Barmitzwah şi alte lucruri asemănătoare. L-am rugat pe bătrînul croitor să-mi explice, fiindcă n-aveam din altă parte cum să aflu. Aşa că nu stăteam degeaba la Cîrlibaba, eu scriam, mi-am cărat cu mine maşina de scris. Pe vremea aia nu erau computere şi alte minunăţii, ca azi. Acolo am tradus prima carte din franceză, care apoi s-a publicat în trei ediţii şi s-a adaptat, la Bucureşti, la Nottara, ca piesă de teatru: Romain Gary. Scriam, citeam, predam. Copiii mă iubeau. Eu îi iubeam. A fost o etapă frumoasă.

Dar ce v-a venit să-l traduceţi neapărat pe Romain Gary?

– A fost pasiunea mea, una din ele. L-am descoperit întîmplător şi am mers pe fir. Am rămas legat de el sufleteşte. Romanul Ai toată viaţa înainte: peste un milion de exemplare vîndute în Franţa. Premiul Goncourt. Filmul a primit Premiul Oscar etc. Dar pe lîngă premii şi tiraje, este o capodoperă. Sînt multe filme sau cărţi premiate, care sînt varză. Dar ăsta e un roman absolut extraordinar.

Ai toată viaţa înainte, prima ediţie românească a apărut în 1993.

– Tradus la Cîrlibaba, în vîrful muntelui. Cine doreşte, poate să facă şi acolo cultură.

Am impresia că special v-aţi ales Cîrlibaba, ştiaţi că şi acolo se vorbesc mai multe limbi. Sau aţi nimerit bine.

– Asta deja a fost o nimereală. Calculul a fost să vedem cît de aproape opreşte trenul. În afara Ardealului, următoarea destinaţie, unde trenul oprea aproape, era Cîrlibaba. Adică la 38 de kilometri. Fiindcă în alte părţi trenul oprea mult mai departe de atît.

N-aţi stat cei trei ani obligatorii, pentru că a venit Revoluţia.

– Eu am ajuns în septembrie 1989 la Cîrlibaba. În decembrie am auzit la Radio “Europa liberă” că a început revolta la Timişoara: împuşcături, urlete de durere. Am decis să mă întorc la Cluj. Oricum se apropia vacanţa. Am venit acasă şi am participat, pot spune chiar am condus, alături de alţii, una din facţiunile revoltei clujene, aceea din Mănăştur către centru. Aceea care s-a desfăşurat în după-masa şi seara de 21 decembrie 1989.

Deci în 21. Eraţi în Mănăştur, aţi reuşit să adunaţi 1.000 de oameni şi să coborîţi spre centru. Dar aţi fost întîmpinaţi cu gloanţe. Ce s-a întîmplat?

– S-a întîmplat că au murit unii oameni acolo. Şi chiar lîngă mine: o fată de vîrsta mea. Sigur că eu, în secunda aceea, nu ştiam ce urma să se întîmple. Cumpăneşti gravitatea lucrurilor post factum. Dar era multă indignare pentru situaţia în care eram, pentru sărăcie, pentru lipsa de speranţe, pentru lipsa de libertate. Lumea a ieşit absolut spontan. Aşa că eu am mari dubii cînd aud teoriile cu lovitura de stat sau cu alte bazaconii.

O fi fost pe urmă…

– Pe urmă, sau între timp, sau în alte facţiuni. Pentru că n-a fost totul global şi uniformizat. Dar ce-am trăit eu şi ce-am constatat acolo a fost o revoltă foarte autentică şi care a fost plătită cu viaţa, de unii care erau la cîţiva metri de mine şi aveau vîrsta mea.

Ştiaţi că vă aşteaptă armata la Fabrica de Bere?

– Da, ştiam asta, fiindcă venea deja lume dinspre oraş şi ne-a avertizat că sînt închise căile de acces spre centru. Tocmai ca să ne protejăm, am pus în faţa mulţimii de oameni care protesta patru camioane, pentru a ne feri de gloanţe. Nu ştiam de acei oameni că sînt soldaţi, că sînt miliţieni, că sînt securişti. Doar atît bănuiam, că nu vom putea trece cu mîinile în buzunar şi fluierînd. Ca să ne protejăm, dar şi ca să avem un element de forţă vizuală, pentru a-i impresiona pe eventualii noştri adversari, am dispus patru camioane în faţa oamenilor, pe carosabil. Astfel am coborît pe lîngă Fabrica de Bere şi, imediat după ce-am făcut la stînga, un pic mai jos, unde e Strada Piezişă, era desfăşurat plutonul de trăgători care ne-a întîmpinat cu foc.

Ne-ar trebui o altă emisiune pentru acest subiect…

– Da, ăla e un alt subiect. Aici e viaţa… iar dincolo sînt cărţile…

Ce-a făcut Laszlo Alexandru după Revoluţie? V-aţi întors la Cîrlibaba?

– Bună întrebare. Majoritatea colegilor şi a profesorilor pe care-i cunoşteam a rămas la Cluj, să-şi găsească imediat locuri de muncă. S-au deschis multe oportunităţi. S-a spulberat acel blocaj al posturilor şi tinerii au putut să ocupe catedre în Cluj sau în preajma oraşului. Eu pe vremea aceea eram însurat. Am avut o discuţie cu soţia mea, care de asemeni era profesoară. Discuţia noastră a fost în termeni de responsabilitate – v-o spun cu maximă sinceritate – faţă de copiii pe care i-am găsit acolo, la Cîrlibaba. Ei veneau, în timpul liber, după-masa, băteau la geamul locuinţei noastre, eu le deschideam şi fetiţe cu mîini subţiri îi întindeau soţiei mele un buchet cu flori de cîmp. “Dar, de ce?”, întrebam nedumerit. “Aşa, din simpatie”, îmi răspundeau zîmbind.

Ce frumos…

– Da, erau fără nici un fel de gînduri ascunse. Dar îi vedeam că erau, din păcate, în ce priveşte învăţătura, cam neglijaţi. Avuseseră parte de profesori nu foarte pregătiţi, unii doar absolvenţi de liceu. Am zis că e de datoria noastră să continuăm ce-am început. Şi ne-am întors absolut de bună voie la catedră acolo, la sfîrşitul lui ianuarie, sau prin februarie. Şcolile au fost închise ceva vreme atunci, cu revoluţia. Ne-am dus efectiv în vîrful muntelui şi am terminat acel an şcolar. I-am ajutat pe mulţi dintre elevii mei să intre la mari licee din Suceava şi Vatra Dornei, unde altfel n-ar fi avut nici o şansă. Pe două dintre fetiţele premiante le-am încurajat ulterior să vină după mine la Cluj. Le-am intermediat transferul la Colegiul “Bariţiu”, le-am găsit cu greu locuri de cazare, la internatul Liceului “Şincai”. Una dintre ele a absolvit clasa a XII-a ca şefă de promoţie în “Bariţiu”. A ales să facă facultatea la Bucureşti şi a devenit medic specialist. Am înţeles că trăieşte în capitală, i-am pierdut urmele de vreo 15 ani.

Aţi venit la Cluj. Aţi avut o tentativă la Facultatea de Litere?

– Am avut mai multe tentative la Facultatea de Litere, da.

Nereuşite…

– Nereuşite, da.

Intrăm în detalii?

– Cum doriţi. Dar pentru asta chiar vă mai trebuie încă o emisiune.

Cert este că n-aţi reuşit…

– De două ori…

…deşi vă recomandau anumite calităţi.

– Cred că atunci cînd concuram cu o persoană care publicase o carte, iar eu scrisesem 12, în mod normal, dacă aş fi făcut parte din comisia de evaluare, aş fi ştiut încotro să îndrept balanţa. Se pare că, în unanimitate, comisia a hotărît altceva. Însă acolo nu eram în comisie, aveam rolul de candidat.

Şi aţi ajuns la liceul unde sînteţi acum, la Colegiul “George Bariţiu”. Ascultătorii noştri ştiu că, prin SMS, ne pot trimite mesaje. Iată, ne-a scris deja un fidel ascultător şi, din cîte constat, un coleg de-al dumneavoastră, domnul Cornel Costea…

– Da, îl salut pe Cornel, e bunul meu fost coleg de geografie.

“Bună seara stimatului meu coleg Laszlo Alexandru. Ce dialog interesant! Chiar dacă ne cunoaştem de mai bine de 12 ani, aflu acum lucruri în premieră despre Alex”…

– Înseamnă că nu l-am plictisit. Mă bucur să-l salut.

Haideţi să ajungem şi la cărţi. Aţi debutat cu volumul Între Icar şi Anteu, polemici, la Editura Dacia, 1996. S-a scurs ceva vreme pînă să puteţi debuta editorial.

– Nu neapărat. Eu n-am publicat înainte de 1989, nici n-am vrut. Fiind cenzură, nu doream să-mi asum chingile respective şi să spun numai cît e voie. Ori vorbesc liber, ori ţin pentru mine. Aşadar nu m-am înghesuit să public şi chiar n-am tipărit înainte de ‘89 nimic. Dar după aceea, în 1991, am debutat în presă şi anume exact în România literară. Se pare că uneori prinde bine să nu te istoveşti înainte de vreme: dacă îţi strîngi energiile, ţîşneşti mai convingător. Am mers înainte, cu o colaborare de cîţiva ani buni, la revista respectivă, cu polemici, eseuri şi opinii critice. România literară era pe vremea aceea publicaţia culturală cea mai urmărită, revista etalon a Uniunii Scriitorilor. Asta mi-a dat un oarecare ascendent, aşa că mergînd la Editura Dacia, ei mă ştiau din textele apărute destul de frecvent în presă. Numele meu începuse deja să circule. Şi am debutat la Editura Dacia în 1996.

Am uitat să le spun ascultătorilor, cu siguranţă vă mai aduceţi aminte că imediat după revenirea în Cluj aţi predat iniţial stenodactilografie şi corespondenţă comercială.

– Sigur că da. Doi ani. Am şi cîţiva foşti elevi, legaţi cu mine pe Facebook, care poate mă ascultă acum şi cărora le-am predat stenodactilografie.

Unde aţi învăţat? Sau tot singur?

– Am învăţat asta la Liceul “Ady-Şincai”. În comunism, în toate şcolile, se făcea practică. La secţia de mecanică, dădeai cu bomfaierul şi pileai cu pila. În treapta a doua, am studiat din fericire la secţia de filologie-istorie. Partea noastră de practică era aceasta, de stenodactilografie. Am avut un profesor dedicat şi unul dintre modelele mele, Grigore Ilea Dumitru, îndrăgit, iubit de toată lumea. Era profesor de limba germană, dar preda steno. Am fost pasionat de această disciplină. Ca elev am participat la nişte concursuri, ne-a dus domnul profesor Ilea pe la Tîrgu Mureş. Cînd să mă întorc la Cluj din Moldova, italiana încă nu era suficient de dezvoltată, ca predare, iar pe română locurile se umpluseră, în timp ce eram la Cîrlibaba. Dacă n-am venit să dau din coate… Aşa că iarăşi am nimerit în no man’s land, ca profesor de română şi italiană. Nu aveam ce să fac la Cluj. Şi atunci a apărut oportunitatea cu stenodactilografia, unde chiar nu existau specialişti. Fostul meu profesor a înfiinţat o şcoală postliceală, în cadrul liceului “Gheorghe Şincai” şi mi-a cerut sprijinul, ştia că mă pasionează acest domeniu şi m-am bucurat să colaborez cu el. Am stat în cancelarie şi la aceleaşi consilii, cu ceilalţi foşti profesori ai mei, din liceul “Şincai”, vreo trei ani de zile, iar pentru mine la început a fost foarte emoţionant.

Să revenim la cărţi. Primele volume, Între Icar şi Anteu, Orient Expres, Grîul şi neghina sînt prin excelenţă volume de polemici, dar şi de eseuri. Puteţi trece în revistă polemicile care au avut ecourile cele mai incitante?

– Sînt multe…

Toate au făcut vîlvă la timpul lor în presă…

– Mai mult sau mai puţin. Aveam avantajul, în prima etapă, că ele au apărut în România literară, o publicaţie foarte citită. Nu atît împotriva cui se îndreptau polemicile mă interesa pe mine, pentru că n-am avut nici menajamente, nici partizanate: să nu-l atac pe cutare sau să-l atac neapărat pe cutare. Ce m-a interesat – şi mă interesează în continuare – este mesajul ideatic pe care îl am de exprimat. Ca să fiu mai precis, cred – şi cu atît mai mult credeam cînd eram tînăr, iar de atunci nu m-am răzgîndit – că există o bază etică în sfera estetică. Scriitorii au o răspundere socială, care vine în plus, pe lîngă talentul pe care fiecare l-a primit sau nu l-a primit. Plecînd de la această premisă, am început să exprim diverse mirări sau uluiri, văzînd că una e teoria, iar în practică asistăm la foarte multe cedări, compromisuri. Mai ales că eu veneam după decembrie 89, cînd mi-am riscat pielea şi am văzut oameni murind. Pe mine nu mă impresionau vorbele acelea în doi peri şi zîmbetele de “lasă-mă să te las” sau “eu te ajut acum şi tu mă ajuţi după aia”. Horia-Roman Patapievici are un text foarte interesant, el, care şi-a riscat la rîndul său viaţa, la Bucureşti, în revoluţie. El spune: un om care s-a întors din moarte nu mai are nimic de pierdut. Cumva cu sentimentul ăsta am început eu să scriu. Cu un ton tranşant, prin care îi chestionam, îi scuturam, îi zgîlţîiam pe scriitori, de ce nu se ridică la o dimensiune etică, pe care o aşteptam de la ei. Eram, dacă vreţi, partizanul eticii în literatura română. Pe vremea aia lumea încă era destul de confuză. Nu prea ştiau ce cu ce se mănîncă. Mă citeau, unii poate erau speriaţi de mine. N-am avut replici, în orice caz, şi nimic argumentat. Dar – revin şi subliniez – nu am avut partizanate. Am constatat ulterior că etica poate fi un bun ciomag: eu sînt în echipa A şi lupt împotriva echipei B. Îi atac pe toţi din echipa B, pe considerente etice, dar uit de aceste criterii, în ce-i priveşte pe toţi cei din echipa A, care îmi sînt colegi de competiţie. Eu n-am făcut asta niciodată.

Am înţeles. În general polemicile dumneavoastră au fost foarte bine argumentate. Sau n-au recurs la atacuri la persoană.

– Asta cu siguranţă.

Cum s-a reacţionat la ele?

– Prin tăcere…

V-aţi pierdut mulţi prieteni?

– Eu nu-i aveam. Cînd n-ai, n-ai ce să pierzi.

De aici Exerciţii de singurătate. Dar să continuăm cu volumele. A urmat un studiu academic, Criticul literar Nicolae Manolescu

– E teza mea de doctorat.

Volumul de dialoguri cu Gheorghe Grigurcu şi Ovidiu Pecican: Vorbind. Alte polemici: Toate pînzele sus!. Apoi: Viceversa. Polemici pro şi contra lui Paul Goma. Aici este un caz interesant. Dumneavoastră l-aţi impus, l-aţi reimpus pe…

– Nu, nu. E mult spus. Paul Goma este o personalitate uriaşă. Eu am fost fascinat de figura lui publică. L-am ajutat, cred că ăsta ar fi termenul mai potrivit.

După care relaţia cu Paul Goma s-a rupt.

– După care el a hotărît să pornească pe altă cale, adică să schimbe cu 180 de grade azimutul, iar eu nu l-am urmat într-o direcţie antidemocrată, antisemită, antioccidentală. Acolo nu l-am însoţit, pentru că n-am nimic de-a face cu aşa ceva. Admiraţia mea personală, pentru el, era conectată cu admiraţia pentru valorile pe care le slujea. Un scriitor nu este un rege. Este un slujitor al unor idei, al unor valori. Dacă îşi întoarce faţa de la acele valori, îmi rezerv dreptul de-a renunţa la admiraţia mea.

Şi n-aţi ezitat s-o afirmaţi tranşant. Adică n-aţi tăcut.

– Am scris acea carte, Viceversa, care cuprinde în prima jumătate polemicile în favoarea lui Paul Goma, pe vremea cînd era o voce autoritară în cîmpul democratic. A doua jumătate, de polemici împotriva lui Paul Goma, atunci cînd a devenit antisemit. M-a costat şi un proces la tribunal, pe care Goma l-a pierdut, iar noi toţi, ceilalţi, l-am cîştigat. Dar nu, n-am tăcut, şi cu aceeaşi tărie cu care l-am sprijinit, apoi l-am contestat.

După care v-aţi retras pe blog… Nu mai avem timp să vorbim pe larg… Au urmat o serie de volume, Viaţa de zi cu zi, Exerciţii de singurătate, Tutti frutti, Uriaşe lucruri mici… Toate sînt însemnări pe blog. Vă pot căuta ascultătorii noştri acolo.

– Sigur că da.

Inclusiv articolele, studiile despre Dante.

– Despre Dante, despre gramatica limbii italiene, despre alte subiecte de italienistică.

Despre traduceri iarăşi nu mai avem timp să vorbim.

– Vreo 12 cărţi…

În schimb vreau să vă întreb dacă mai este căutat Memoratorul de limba italiană.

– Păi tocmai am primit un premiu, acum vreo două săptămîni, pentru ediţia a doua. Îi mulţumesc Bibliotecii Judeţene “Octavian Goga” din Cluj şi juriului care m-a premiat. Este poate una dintre cele mai vîndute cărţi ale mele. Are un caracter didactic, este cursul meu de limba italiană, pe care îl fac de peste 20 de ani.

Domnule profesor Laszlo Alexandru, cum se întîmplă de fiecare dată, numai timpul nu-şi pierde timpul. Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră la “Serile Radio Cluj”. Vă doresc multă sănătate şi un an plin de realizări.

– Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc mult succes în continuare.

A fost, doamnelor şi domnilor, scriitorul, traducătorul, profesorul Laszlo Alexandru, în direct la “Serile Radio Cluj”. Două minute pînă la buletinul de ştiri. Sînt Dan Moşoiu. Vă mulţumesc pentru atenţie, vă doresc o noapte liniştită.

Anunțuri