Etichete
Academia Romana, Dumitru Popescu, Dumitru Radu Popescu, nerusinare, premiu, propaganda, Steaua Romaniei
A fost odată ca niciodată o situaţie tare-ncurcată. Un dictator comunist într-o zi era oleacă trist. S-a gîndit să-şi recruteze nişte propagandişti pe metereze. Unu’ era Popescu din Teleorman – altu’ Popescu, dar bihorean. Amîndoi Dumitru pe nume, ca să-i confunde lumea la glume. Unu’ era cam economist, dar ziarist – ăl’alt mai filosof şi farmacist, dar artist. Unu’ parvine-n ‘65 CC-ist de PCR-ist – altu-n ‘68 e marginalizat CC-ist de PCR-ist. Unul, vreo cinci ani ministru ceauşist – altul, cinşpe ani deputat comunist.
Mitică din Teleorman e valabil ca şef ideolog şi principal cenzor, presa şi cultura o castrează cu spor. Răducu cel bihorean scrie roman după roman – revistele de cultură (“Steaua”, “Tribuna”, “Contemporanul”, “România literară”) le pilotează şi scriitorii români îi debutează, (nu) îi premiază, îi mai cenzurează şi de la năzbîtii îi calmează. Mitică e aspru şi fioros, lumea îl ştie de tîmpit periculos. Răducu e om util la toate, comunismul îi dă năvalnic brînci din spate. Mitică întemeiază şi coordonează sinistrul cult al personalităţii dictatorilor (El şi Ea). Răducu e trimis să troneze ca preşedinte jugănitor, peste personalităţile scriitorilor. Idiotologul Dumitru Popescu “Dumnezeu” îi scrie discursurile lui Pingelică, îl compară cu Bonaparte şi Pericle. Estetologul Dumitru Radu Popescu îl gîdilă pe la lingurică, zicîndu-i de “societatea liberă şi demnă”, “socialismul”, “pîrghii hotărîtoare de progres social”, “unitatea frontului literar în jurul partidului”, “neostenita energie şi putere de muncă”, “virtuţile demne de a fi trecute-n cronica eternităţii noastre”. Cu o lună înainte de astă lată linguşeală, muncitorii din Braşov basculaseră portretele şi cărţile lui Ceauşescu pe geam.
A venit revoluţia din decembrie ‘89: cîtă nedreptate!
– Dumitru Popescu!
– Prezent!
– Treci la puşcărie!
Şi pe un ton ceva mai intelectual:
– Dumitru Radu Popescu!
– Prezent!
– Treci la Academie!
Nu ştiu ce anume scria în referatul care l-a convins alaltăieri pe preşedintele tuturor românilor, Klaus Iohannis, că academicianul Dumitru Radu Popescu trebuie să capete, la Cotroceni, Steaua României în grad de Cavaler. Dar de-aici, dintr-un colţ de provincie friguroasă, îi şoptesc plin de smerenie: “Excelenţă, să nu fie uitat nici Dumitru Popescu!”.
Laszlo Alexandru 
Io despre Popescu-Dumnezeu nu prea aveam habar pe vremea aia, dar DRP era sfintit cum se cuvine la facultatea de filologie – mi-amintesc si acum (fara nici un pic de nostalgie) de cursurile închinate lui de catre Eugen Simion.
În alta ordine de idei, superba proza rimata!
Da, Jenucu S. e făcătorul de academicieni. Pupat Iliescu Piața Universității i-a dat dreptul să-i căftănească și pe alții. Am privit mereu cu uimire capacitatea unor intelectuali de-a se face stăpîni exclusivi pe bunul public și de a-l pune să producă în folosul lor privat.
Nu cumva DRP a primit Steaua Romaniei in grad de COLONEL?
Balada celor doi „dumnezei” starneste hazul, dar si necazul !
Povestile de altadata aveau final fericit pentru noi, povestile de acum au final fericit tot mereu pentru ei !
Oricum funcția doboară gradul. Nu vreau să vă spun cîtă indemnizație capătă pe lună un academician. Cu sau fără Steaua României. Care-i așa, de fudulie.
De unde rezultă că expresia „A muncit de și-a tocit palmele” are o incredibilă longevitate printre aplaudacii de partid (comunist).
Pingback: Prin blogosfera literară (7 – 13 decembrie 2015) | Recenzii filme si carti