Trăieşte!

Etichete

America, dezvoltare, economie, Europa, Israel, Radu Mihăileanu, refugiati, umanism

În primăvara acestui an, la conferinţa internaţională de la Chişinău, am avut un schimb de opinii cu academicianul vienez Michael Metzeltin, legat de evoluţia continentului european. Distinsul profesor preconiza pentru viitoarea Uniune Europeană o perspectivă poliglotă, dar cu o structură preponderent naţională. M-am disociat de ipoteza lui, folosind un raţionament comparativ. Statele naţionale europene au fost depăşite în trombă de construcţia economică americană, bazată pe rentabilitate şi profit. Modelul american funcţionează foarte bine, cu timpul va putea fi implementat şi în Europa. Exigenţele etnice ale continentului nostru, mai devreme sau mai tîrziu, vor cădea în desuetudine.

Fireşte că nu mă gîndeam atunci la o prefigurare aşa de rapidă a pronosticului meu. Fluxul zecilor de mii de refugiaţi din Siria, Irak şi alte zone de conflict, spre centrul Europei, în interval de numai cîteva zile, i-a luat pe toţi prin surprindere. Încă şi mai neaşteptată a fost politica Germaniei de a-i primi cu bunăvoinţă, în vederea unei viitoare integrări sociale. Ce a stat oare la bazele deciziei luate de cancelarul Merkel?

Fapt este că succesul economic american s-a întemeiat pe afluxul de imigranţi săraci şi disperaţi (inclusiv europeni), dispuşi să muncească pe brînci pentru a-şi construi o nouă viaţă. Nu au contat limba pe care aceşti nefericiţi o vorbeau acasă şi zeul căruia i se închinau, ci competenţa lor profesională şi dorinţa de-a se pune în slujba comunităţii. Unii au învins, alţii au fost învinşi – dar cu toţii s-au transformat în altceva. O şansă asemănătoare stă astăzi în faţa continentului european. Mirajul democraţiei a atras din zonele de conflict masele de oameni disperaţi, care vor putea fi motorul viitoarei prosperităţi a tuturor.

Acest model de dezvoltare n-a fost nici măcar singular. Pe aceeaşi reţetă s-a construit statul Israel, care dintr-o fîşie de teren ostilă şi nisipoasă, în cîteva decenii a ajuns o mare putere mondială. Dar au pus umărul la asta zecile de mii de imigranţi din URSS, Polonia, România etc., care au decis să-şi ia viaţa de la capăt şi să lupte pentru un nou viitor. Unul dintre filmele mele preferate, în regia lui Radu Mihăileanu, spune povestea unui copil muritor de foame, îmbrăcat doar cu o cîrpă în jurul brîului, luat de lîngă mama lui, din faţa unui cort din Etiopia, şi transportat împreună cu alţii, în cadrul unei operaţiuni militare, în Israel. El nu înţelege nimic din ce i se întîmplă, nu ştie să scrie, să citească, nu ştie nici măcar să vorbească noua limbă – iar cînd ajunge prima dată sub duş, face un atac de panică: nu mai văzuse niciodată aşa de multă apă. Impresionanta poveste de viaţă a acestui om, care din nimic ajunge medic, iar din muritor de foame ajunge să-i ajute pe muritorii de foame, ar trebui să reprezinte bibliografia obligatorie a scepticilor de serviciu.

Publicitate

Freud – Jung: autopsia unor frămîntări (10)

Etichete

corespondenta, Freud, istorie, Jung, psihanaliza

S-a mai păstrat o singură scrisoare, cu aspect semi-oficial, a lui Freud. Acolo îl anunţă pe Jung de apariţia unei noi publicaţii, Internationale Zeitschrift für ärztliche Psychoanalyse, pe care o coordonează şi unde îl invită să colaboreze. Printre altele îl informează şi despre culisele potlogăriei de la Zentralblatt: “S-a aflat acum că între Stekel şi editură se încheiase deja cu un an şi jumătate în urmă un contract secret, care garanta înlăturarea mea în situaţia unui conflict între editor şi redactor. O frumoasă trădare”. Jung îi răspunde cu generalităţi despre activitatea curentă şi respinge responsabilitatea pentru o situaţie pe care indirect o girase: “Dacă se va adeveri că Stekel încheiase cu Bergmann un contract secret, atunci acesta ar fi tocmai acel gen de mîrşăvie cu care eu nu doresc să fiu comparat”.

După cîteva luni vine, în sfîrşit, mesajul de clarificări şi de la Zürich. “Stimate domnule profesor, / Am aflat prin intermediul domnului dr. Maeder că dumneavoastră vă îndoiţi de a mea bona fides. M-aş fi aşteptat să îmi comunicaţi direct un lucru care atîrnă atît de greu în cumpănă. Reproşul acesta fiind cel mai grav care i se poate face unui om, îmi faceţi astfel imposibilă continuarea unei colaborări cu dumneavoastră. Renunţ, drept urmare, la funcţia de redactor al Jahrbuch, pe care mi-aţi încredinţat-o. Le-am adus la cunoştinţă decizia mea şi lui Bleuler, şi lui Deuticke. / Cu deosebită stimă, / Dr. C.G. Jung.” O jumătate de an mai apoi se produce şi următoarea demisie: “Cele mai recente evenimente m-au convins că între opiniile mele şi concepţiile majorităţii membrilor Asociaţiei noastre există un contrast atît de izbitor, încît nu mă mai pot considera persoana nimerită pentru funcţia de preşedinte. Înaintez, aşadar, conferinţei preşedinţilor locali demisia mea, cu mulţumirile mele pentru încrederea acordată pînă acum”.

Jung pleacă într-un turneu de conferinţe în Anglia şi Statele Unite. Freud reorganizează filialele din Berlin, Budapesta, Londra, München şi Viena sub preşedinţia lui Karl Abraham. Filiala din Zürich se retrage din Asociaţia Internaţională de Psihanaliză. Drumurile celor doi savanţi se despart pentru totdeauna.

Masivul volum de corespondenţă dintre Freud şi Jung, publicat după mai bine de o jumătate de secol, dezvăluie detalii esenţiale despre gîndirea şi personalitatea celor doi profesori. Ne introduce în culisele întemeierii şi extinderii mişcării psihanalitice la nivel mondial. Trece în revistă o bogată cazuistică medicală, disputată între terapeuţi. Dar, înainte de toate, oferă o diagnoză fidelă a unei prietenii: de la naştere şi consolidare, pînă la descreştere şi destrămare. Atunci cînd actanţii sînt oameni inteligenţi, harnici şi ambiţioşi – care îşi organizează atent activitatea ştiinţifică şi, prin mărturisirile lor, ne permit şi nouă să le înţelegem demersurile – cîştigul de experienţă este cu atît mai consistent. Iată o carte care ne arată resorturile ascunse ale naturii umane.

Freud – Jung: autopsia unor frămîntări (9)

Etichete

corespondenta, Freud, istorie, Jung, psihanaliza

Cea mai potrivită evoluţie i se pare lui Jung apropierea de Adler, recentul adversar al lui Freud. Promite o recenzie la ultima carte a lui, îl pomeneşte favorabil într-o conferinţă etc. Dar în corespondenţa cu Freud se disculpă. “Nici măcar tovarăşii de luptă ai lui Adler nu vor să mă recunoască drept unul de-al lor.” O neatenţie îl împinge să scrie, totuşi, “Ihrigen” (= al dumneavoastră), în loc de “ihrigen” (= al lor). Freud, care era specialist în diversele forme de lapsus memoriae, lapsus linguae şi lapsus calami, îi semnalează amuzat gafa de ortografie, prin care Jung îşi admite, involuntar, înstrăinarea. Răspunsul furibund şi recriminator vine în două zile. “Doresc să vă atrag atenţia asupra faptului că tehnica de a vă trata elevii ca pe pacienţii dumneavoastră este greşită. Astfel creaţi fii slugarnici ori ştrengari obraznici (Adler-Stekel şi toată obraznica bandă care îşi face de cap la Viena). (…) Cîtă vreme dumneavoastră manevraţi asemenea lucruri, eu nu dau doi bani pe actele mele simptomatice, căci ele nu înseamnă nimic pe lîngă masiva bîrnă din ochiul fratelui meu Freud. Eu nu sunt deloc nevrotic – neinvitat! Căci m-am lăsat analizat lege artis şi tout humblement, un lucru care mi-a fost foarte prielnic. Doar ştiţi cît de departe ajunge un pacient cu autoanaliza, anume nu scapă de nevroză – la fel ca dumneavoastră. Cînd vă veţi elibera şi dumneavoastră odată de complexe şi nu vă veţi mai juca de-a tatăl cu fiii dumneavoastră, asupra punctelor slabe ale cărora ţintiţi necontenit, cînd vă veţi lua odată şi pe dumneavoastră la ochi, atunci voi privi şi eu în interiorul meu şi voi stîrpi subit, faţă de dumneavoastră, viciosul meu dezacord cu mine însumi”. Tot aici furiosul psiholog elveţian propune un straniu pact. Va continua să-l bombardeze pe Freud, în scrisori, cu nemulţumirile şi reproşurile pe care se simte autorizat să le formuleze – în schimb îşi va păstra în public fidelitatea adeziunii la cauză.

Freud dezminte ipoteza că şi-ar trata discipolii ca pe nişte pacienţi. Şi ţine să lămurească lucrurile. “La toate celelalte din scrisoarea dumneavoastră nu se poate răspunde. Aceasta creează o situaţie care ar prezenta dificultăţi pe o cale de comunicare orală, iar pe o cale scrisă este imposibil de soluţionat. Între noi, analiştii, este un lucru stabilit că nici unuia dintre noi nu trebuie să îi fie ruşine de nevroza sa. Dar cineva care se poartă anormal şi ţipă necontenit că este normal trezeşte bănuiala că nu şi-a recunoscut boala. Vă propun, prin urmare, să punem cu totul capăt relaţiilor noastre particulare. Eu nu am nimic de pierdut, căci pe mine de multă vreme nu mă mai leagă sufleteşte de dumneavoastră decît firul slab al ecoului dezamăgirilor trăite mai demult, iar dumneavoastră nu aveţi decît de cîştigat, de vreme ce aţi admis data trecută la München că o relaţie mai intimă cu un bărbat vă îngrădeşte libertatea ştiinţifică. Îngăduiţi-vă, aşadar, o libertate deplină, iar pe mine scutiţi-mă de pretinsele dumneavoastră ‘servicii prieteneşti’. Suntem amîndoi de părere că omul ar trebui să îşi subordoneze sentimentele personale interesului general din domeniul său. Nu veţi avea, aşadar, niciodată vreun motiv de a vă plînge de lipsă de corectitudine din partea mea, acolo unde este vorba despre comunitatea profesională şi urmărirea unor ţeluri ştiinţifice; pot să vă spun că veţi avea la fel de puţine motive şi pe viitor, ca şi înainte. Pe de altă parte, aştept acelaşi lucru de la dumneavoastră.”

Freud – Jung: autopsia unor frămîntări (8)

Etichete

corespondenta, Freud, istorie, Jung, psihanaliza

Activitatea asociaţiei se gripează la începutul anului 1912. Jung îşi răreşte la limită corespondenţa, Riklin “nu răspunde la nici o scrisoare şi nu confirmă primirea nici unei expediţii”. Cînd este chestionat de Freud asupra mersului lucrurilor, Jung îşi reconfirmă devotamentul, dar adaugă pasaje din Zarathustra, în care ucenicul e mustrat că n-are puterea de-a se răzvrăti împotriva învăţătorului, pentru a se găsi pe sine. Altă ciocnire de opinii are loc pe tema conotaţiilor incestului şi pe problema libidoului în teoria psihanalitică. Divergenţele îl conduc pe Jung să scrie: “La următorul congres am să supun la discuţie funcţia mea de preşedinte, pentru ca Asociaţia să se poată exprima dacă tolerează sau nu concepţii deviante”.

Apoi psihologul elveţian pleacă într-un amplu turneu american, ţine conferinţe la New York, Chicago, Baltimore şi Washington. Foloseşte ocazia pentru a-şi puncta deosebirile de vederi, tot mai accentuate, faţă de teoria freudiană. Se bucură de preţuirea publicului şi i-o comunică, la întoarcere, preopinentului. Acesta fusese probabil informat, căci îl felicită, zeflemitor, pentru “succesul dumneavoastră personal”. În contextul crizei instituţionale, problemele se agravează la Zentralblatt, unde redactorul Stekel, de conivenţă cu editorul tipograf, preia pe cont propriu publicaţia şi refuză să mai urmeze recomandările consiliului ştiinţific. Sigmund Freud şi toţi discipolii săi îşi retrag sprijinul pentru revista care astfel, doi ani mai tîrziu, piere vlăguită.

Jung se lamentează cu indignare că este desconsiderat de mentorul său (“dumneavoastră vă lipsiţi de o înţelegere a lucrării mele prin faptul că o subapreciaţi”). Apoi îi pune în vedere că editorul comerciant – rămas păgubaş după retragerea grupării lui Freud de la Zentralblatt – pretinde despăgubiri financiare din partea întregii asociaţii. Freud îi dovedeşte cu documente caracterul abuziv al pretenţiilor negustorului. Jung, în calitate de preşedinte al organizaţiei internaţionale, îi solicită oficial lui Freud, ca preşedinte al filialei vieneze, să strîngă de la membrii din subordine suma prin care să fie despăgubit editorul samavolnic. Freud refuză varianta şi preferă să-i ofere banii din propriul său buzunar. Rezoluţia vine pe un document cu antet: “Stimate domnule Preşedinte, / Drept răspuns la epistola dumneavoastră, vă dau supus de ştire că am luat cu recunoştinţă ad notam amabila dumneavoastră propunere referitoare la acoperirea a jumătate din cheltuielile suplimentare ale Zentralblatt. Deocamdată vom recurge pentru acoperirea cheltuielilor la fondul nostru, iar mai departe vom îndrăzni să apelăm la dumneavoastră”.

Freud – Jung: autopsia unor frămîntări (7)

Etichete

corespondenta, Freud, istorie, Jung, psihanaliza

Semne de simpatie vin din Australia şi India. Se înfiinţează organizaţia de la München. În ciuda succeselor de organizare socială, anumite accese de sinceritate ale lui Jung sînt descumpănitoare. “Dragă domnule profesor, / (…) Sentimentul inferiorităţii faţă de dumneavoastră, care mă năpădeşte deseori, trebuie compensat printr-o copiere intensificată.” În septembrie 1911 se organizează al treilea congres internaţional de psihanaliză la Weimar, în cadrul căruia se ţin 12 conferinţe, de către cei mai reputaţi specialişti. Continuă conflictele locale de la Viena, în urma cărora sînt daţi afară din asociaţie 6 membri, în frunte cu Adler. Totodată se înscriu în filiala lui Freud doi membri din Olanda, precum şi Sabine Spielrein, fosta pasiune a lui Jung.

În mijlocul acestor frămîntări aterizează scrisorile trimise de Emma Jung, fără ştirea soţului ei. Pe un ton prevenitor şi cu vorbe şerpuite, ea se interesează de ce anume este nemulţumit Freud de Jung. “De cînd ne-aţi vizitat mă macină ideea că relaţia dumneavoastră faţă de soţul meu nu este în totalitate aşa cum ar putea şi ar trebui să fie şi, fiindcă acest lucru nu are nicidecum voie să se întîmple, doresc să încerc să fac tot ce îmi stă mie în putinţă.” Nu ni s-a păstrat răspunsul lui Freud, dar femeia recidivează duplicitar. “Vă puteţi imagina că sunt fericită şi onorată de încrederea pe care i-o acordaţi lui Carl, dar îmi pare că uneori dăruiţi prea mult; nu îl priviţi oare pe el, mai mult decît ar fi necesar, drept un succesor, drept cel care va împlini opera dumneavoastră? Nu dăruim oare deseori mult, fiindcă dorim să păstrăm mult? / De ce vă gîndiţi acum, în loc să vă bucuraţi de bine meritatul prestigiu şi succes, deja la retragere? (…) Nu, mai bine bucuraţi-vă şi, după ce aţi luptat atîta timp, delectaţi-vă cu fericirea învingătorului. Şi nu vă gîndiţi la Carl cu sentimentul tatălui: ‘El va creşte, eu în schimb va trebui să mă micşorez’, ci ca un om la un alt om, care trebuie şi el, asemeni dumneavoastră, să-şi împlinească propria lege.”

Pentru a evita orice tensiune dezagreabilă, Freud face un pas înapoi şi de la Zentralblatt, publicaţia pe care o edita: “Toate sforţările mele vor avea în continuare ca scop să aşez în mîinile dumneavoastră frîiele tuturor publicaţiilor noastre”. Jung îşi asumă conducerea celor trei periodice de specialitate, pe care le pasează rapid în secretariatul de redacţie al lui Riklin, subordonatul său fidel. Dar nu-şi ascunde nemulţumirea faţă de noile direcţii de cercetare abordate de Freud, în Totem şi tabu, care depăşesc sfera strictă a psihiatriei terapeutice către zona istorică şi mitologică. “Pentru mine este foarte apăsător dacă dumneavoastră ieşiţi în public şi în acest domeniu al psihologiei religiei. Sunteţi un concurent periculos, dacă e să vorbim despre concurenţă. Dar mă gîndesc că aşa trebuie să fie şi că nu poţi stăvili un lucru firesc, şi nici nu trebuie să încerci să îl schimbi. Datorită diferenţei dintre personalităţile noastre, şi munca noastră se va deosebi. Dumneavoastră scoateţi la lumină pietrele preţioase, eu am în schimb acel degree of extension”. Lucrurile încep să fie tot mai acut formulate în termeni de competiţie personală.

Freud – Jung: autopsia unor frămîntări (6)

Etichete

corespondenta, Freud, istorie, Jung, psihanaliza

Turneul american este un succes. Freud susţine cinci conferinţe de specialitate, Jung trei. Ambii sînt găzduiţi în casa profesorului Hall şi, la finalul vizitei, primesc titlul de doctor of laws honoris causa. După întoarcerea acasă, lucrurile evoluează cu aceeaşi repeziciune. În scrisori continuă evidenţa strictă a aliaţilor şi a adversarilor, a cărţilor recent apărute. Se pregăteşte numărul al doilea din Jahrbuch… şi se organizează al doilea congres internaţional de psihiatrie la Nürnberg (martie 1910). În preajma evenimentului Jung pleacă inopinat cîteva zile la Chicago, pentru a trata un pacient. Totuşi congresul, în aprecierea lui Freud, “a fost, fără îndoială, extraordinar de reuşit”. La final se constituie Asociaţia Internaţională de Psihanaliză, cu Jung ca preşedinte, Riklin secretar şi cu sediul la domiciliul preşedintelui, la Zürich. Alte publicaţii sînt tot atunci înfiinţate: Korrespondenzblatt, pentru a se ţine legătura ritmică dintre filiale (responsabili: Jung şi Riklin), Zentralblatt für Psychoanalyse (cu Freud ca editor, Adler şi Stekel ca redactori).

Continuă strategia de derobare socială a lui Freud. Maestrul noii discipline se retrage de bună voie în rîndul doi al ierarhiei instituţionale. O face din modestie personală? Dintr-un calcul de oportunitate, pentru a-şi elibera timpul dedicat terapiei, cercetării şi scrisului? După ce l-a propulsat pe Jung la şefia asociaţiei internaţionale, îl susţine pe Adler la conducerea filialei din Viena. La scurtă vreme pornesc şicanele. Jung se simte ameninţat, în cele două publicaţii pe care le conduce, de existenţa periodicului editat de Freud. Pretinde subordonare ierarhică şi drept de decizie asupra materialelor tipărite. Sînt necesare lungi şi delicate tratative de armonizare, în care să i se explice că lucrurile pot merge înainte într-o formulă complementară. Zentralblatt să includă studii şi analize, Korrespondenzblatt să fie un buletin informativ-administrativ.

Cele două centre, de la Zürich şi Viena, sînt zguduite de conflictele de personalitate. Între Jung şi Bleuler, fostul lui superior ierarhic de la Burghölzli, intervine cu succes Freud pentru a lămuri ambiguităţile, pentru a detensiona situaţia. Însă nu mai e nimic de făcut contra veleităţilor de dincoace. Freud: “De alaltăieri sunt preşedintele organizaţiei vieneze. Cu Adler nu s-a mai putut, el a înţeles acest lucru şi a declarat singur că noile lui teorii sunt incompatibile cu conducerea organizaţiei. Stekel, care acum este cu trup şi suflet de partea lui, l-a urmat, iar eu m-am hotărît să iau din nou, după această încercare nereuşită, hăţurile în mînă. Şi n-am să le mai scap prea curînd; cred că ni s-au adus oricum deja suficiente prejudicii”. Imaginea abia dacă e înseninată de mesajele entuziaste ale unor psihiatri din Franţa şi Suedia, sau de înfiinţarea unei noi filiale a Asociaţiei la New York.

Freud – Jung: autopsia unor frămîntări (5)

Etichete

corespondenta, Freud, istorie, Jung, psihanaliza

Relaţiile dintre cei doi profesori devin şi mai apropiate, prin şirul de vizite pe care şi le fac în timpul vacanţelor. Sejurul de cîteva zile, la unul sau la altul acasă, este planificat din timp, e inclus pe traseul obişnuitelor excursii estivale şi oferă prilejul discuţiilor de profunzime. Jung mărturiseşte apoi că îi duce dorul, ca spirit tutelar, şi îi cere cadou o fotografie-portret, pe care să şi-o plaseze pe birou. Freud ezită, refuză din modestie, pe urmă cedează în faţa insistenţelor. Psihiatrul vienez are ideea înfiinţării unei publicaţii de specialitate, care să le consolideze vocea în comunitatea medicală. Psihologul elveţian invocă scuze de sănătate şi de program supraîncărcat. Cercul de studii de la Zürich, care se întruneşte periodic pentru dezbateri, primeşte numele lui Sigmund Freud. Colegii îşi trimit unul altuia pacienţi pentru tratament. Drumul în doi spre glorie se conturează. Jung: “Mult stimate domnule profesor, / Marţea trecută am vorbit aproape o oră şi jumătate în faţa Asociaţiei medicilor despre cercetările dumneavoastră, iar conferinţa mea a fost primită cu lungi aplauze. Peste o sută de medici au fost prezenţi. Nimeni, cu excepţia a doi neurologi celebri, care s-au avîntat pe culmi moralizatoare, nu şi-a exprimat opoziţia”. Tot el îi comunică ideea organizării unui congres al adepţilor lui Freud, “la Innsbruck sau la Salzburg”. Freud îl informează că a găsit un editor interesat de lucrările lor ştiinţifice, unde poate facilita publicarea lui Jung. Autorul Interpretării viselor acceptă, după cîteva eschivări, să ţină o conferinţă în cadrul “Primului congres de psihologie freudiană”, pe care îl şi prezidează pînă la urmă, la Salzburg, în aprilie 1908. Lucrările de la întîlnirea internaţională, împreună cu altele, vor fi incluse în periodicul tocmai înfiinţat, Jahrbuch für psychoanalitische und psychopathologische Forschungen, la conducerea căruia este plasat Jung.

Surpriza noului an 1909, comunicată de Freud în scrisori, este invitaţia pe care a primit-o de a conferenţia la Clark University din Worcester, Statele Unite. Fără a-şi mai consulta colegii, psihanalistul vienez refuză. Perioada preconizată îl întrerupea din activitatea medicală şi îi provoca o consistentă pierdere financiară; iar cheltuielile de deplasare decontate erau minime. Iată însă că invitaţia preşedintelui universităţii Clark, prof. Stanley Hall, este reformulată, pentru o altă etapă calendaristică şi în condiţii băneşti mai favorabile. Acum situaţia se schimbă. Sigmund Freud se îmbarcă în călătoria peste ocean, împreună cu cei mai îndrăgiţi discipoli, pentru a exporta psihanaliza în Lumea Nouă. Îi stau alături Carl Gustav Jung (urmaşul desemnat), Ernest Jones (viitorul său biograf) şi psihiatrul maghiar Sándor Ferenczi (mîna sa dreaptă). O fotografie celebră le imortalizează expediţia.

Clark University, septembrie 1909
în faţă: Freud, Hall, Jung
în spate: Brill, Jones, Ferenczi

 

Freud – Jung: autopsia unor frămîntări (4)

Etichete

corespondenta, Freud, istorie, Jung, psihanaliza

O platformă comună se stabileşte în defensiva împotriva denigratorilor psihanalizei. Cei doi se informează reciproc despre noile agresiuni la care au fost supuse cercetările lor, despre iniţiativele şi replicile pe care le-au formulat, trasează portrete suculente, vitriolante, preopinenţilor pe care-i au de înfruntat. Jung: “Sper ca pe viitor comunitatea dumneavoastră ştiinţifică să crească neîncetat, în pofida atacurilor pe care Aschaffenburg, în aplauzele autorităţilor, le-a întreprins împotriva teoriei, ba am putea chiar spune persoanei dumneavoastră. Cel mai trist este că Aschaffenburg, în atacurile sale, se agaţă, după părerea mea, de aspectele formale, în vreme ce meritele ideilor dumneavoastră se găsesc în domeniul psihologic”. Freud comentează, la rîndul lui, cu dezgust: “La atacurile lui Aschaffenburg nu voi răspunde din motive principiale, precum şi din cauza neamabilităţii personale de care face dovadă. L-aş judeca însă desigur cu ceva mai multă asprime decît dumneavoastră. Nu văd acolo decît nerozii şi, pe lîngă acestea, o ignorare demnă de invidiat a lucrurilor pe care le judecă”. Jung se implică energic în răspîndirea ideilor freudiene: “Am prezentat, de altfel, cauza dumneavoastră şi la adunarea medicilor psihiatri de la Tübingen, împotriva unei opoziţii copleşitoare, din care s-a evidenţiat, prin tîmpenia argumentelor sale, îndeosebi consilierul Hoche”.

Sînt enumeraţi, cu multă satisfacţie, aliaţii cîştigaţi de partea cauzei. Jung: “V-ar interesa poate să aflaţi că dr. Frank, fostul director al clinicii de psihiatrie din Münsterlingen, aplică şi el aici, cu mare succes, metoda dumneavoastră analitică, datorită căreia a cîştigat în cel mai scurt timp numeroşi pacienţi. Un excelent cunoscător şi practicant al metodei dumneavoastră este şi dr. Bezzola, medicul-şef al sanatoriului Schloss Hard, cantonul Thurgau. Ambii împărtăşesc opinia că metoda dumneavoastră constituie un eveniment decisiv pentru practica neurologică”. Adepţii nu sînt elogiaţi la grămadă, fără discernămînt. Partizanatul unora e taxat cu luciditate critică. Freud: “Rank nu va avea, bineînţeles, prea mult noroc. Scrie de-a dreptul autoerotic, tactul pedagogic îi lipseşte din păcate în întregime. În afară de aceasta nu a depăşit încă, după cum aţi remarcat şi dumneavoastră, influenţa hranei sale intelectuale de mai dinainte şi se lansează în tratarea unor abstracţiuni, pe care eu nu pot să le apuc de nicăieri. Dar independenţa lui faţă de mine este mai mare decît pare; este un cap înzestrat, foarte tînăr şi, un lucru nespus de merituos la vîrsta lui, deosebit de sincer. De la maniera dumneavoastră de a prezenta cauza vom avea, desigur, mult mai multe de aşteptat”. Jung rămîne adeptul cel mai preţuit de maestru, pentru maturitatea sa ştiinţifică şi seriozitatea sa analitică: “După ce Bleuler şi dumneavoastră, în oarecare măsură şi Löwenfeld, mi-aţi făcut glasul auzit în literatură, mişcarea în favoarea inovaţiei noastre nu va mai putea fi stăvilită, oricît s-ar împotrivi aceste autorităţi sortite pieirii”.

Jung împărtăşeşte, cu solicitudine, evaluările şefului de şcoală: “Am citit de curînd cu satisfacţie că Löwenfeld a trecut acum cu fermitate, cel puţin în ceea ce priveşte nevroza de angoasă, de partea dumneavoastră. Glasul lui răsună mai departe în Germania, decît al meu. Poate că marşul dumneavoastră triumfal va începe mai curînd decît credem noi”. Alte succese în răspîndirea metodei psihanalitice sînt consemnate cu bucurie. Jung: “Teoriile dumneavoastră au prins deja rădăcini foarte trainice la psihologii din Geneva, deşi nu este de departe încă totul digerat. (…) Claparède doreşte să publice în ‘Archives de Psychologie’ un amplu referat asupra tuturor lucrărilor mele. Şi acesta ar fi iarăşi un simptom al avansării cauzei. Şi Flournoy arată un interes extraordinar faţă de cauză. Săptămîna viitoare va trebui să plec într-o călătorie de zece zile la Paris şi Londra. Cu acest prilej îl voi vizita pe Janet şi îl voi întreba despre dumneavoastră”.

Obstacolele nu sînt însă deloc mici şi răsar din cele mai neaşteptate colţuri. Jung participă la un congres de specialitate, la Amsterdam, şi îi relatează în tonuri acidulate lui Freud situaţia pe care a găsit-o la faţa locului: “Bezzola a luat primul cuvîntul, pentru a ‘protesta’ împotriva dumneavoastră, împotriva mea şi împotriva teoriei sexuale a isteriei. (Subton moral!) Cu un ceas înainte încercasem să ajung pe cale amiabilă la o înţelegere cu el – imposibil. Vă invidiază pentru cărţile pe care le scrieţi şi pentru veniturile dumneavoastră, lucru care te face să mori de rîs sau să mori de enervare. Nimic altceva decît un afect de furie, lipsit de orice temei logic, împotriva dumneavoastră şi împotriva mea. / Pe urmă a proclamat terorismul împotriva dumneavoastră Alt din Uchtspringe, anume că el nu ar permite cu nici un preţ unui medic de convingere freudiană să trateze vreun pacient – lipsă de scrupule – porcărie – etc. Aplauze furtunoase şi felicitări adresate vorbitorului din partea prof. Ziehen din Berlin. A urmat Sachs din Breslau, care nu a rostit decît nişte mari măgării care nu pot fi reproduse; iarăşi aplauze furtunoase. Janet nu a avut încotro şi a dat de înţeles că a auzit şi el de dumneavoastră. Despre teoria dumneavoastră nu ştie însă nimic, dar e convins că totul este o aberaţie. Pentru Heilbronner din Utrecht doar experimentele asociative sunt discutabile ca ‘elemente ale teoriei dumneavoastră’. A considerat înşelătorie tot ce am spus eu despre asta, iar despre Freud, ce să mai vorbim. Aschaffenburg nu a participat la discuţie, motiv pentru care am renunţat la cuvîntul de încheiere. Înainte a vorbit însă Frank din Zürich cu tărie în favoarea dumneavoastră, la fel şi Groß din Graz, care a expus de altfel pe larg şi în secţiunea de psihologie importanţa teoriei dumneavoastră, în măsura în care vizează funcţia secundară. Păcat că Groß este atît de psihopatic; este foarte inteligent şi a dobîndit influenţă asupra psihologilor prin a lui ‘Sekundärfunktion’. Am stat mult de vorbă cu el şi am remarcat că este un adept nespus al ideilor dumneavoastră.”

Seninătatea aspră şi hotărîrea nestrămutată, pe care le demonstrează Sigmund Freud în corespondenţa lui personală, sînt impresionante. “Nu are nici o importanţă că reprezentanţii oficiali nu ne înţeleg în clipa de faţă. În masa anonimă, care se ascunde în spatele lor, se găsesc destule persoane care vor să înţeleagă şi care la un moment dat ies în faţă, lucru pe care eu l-am trăit de multe ori. Lucrăm în principal pentru istorie. (…) Nu suntem primii care trebuie să aştepte pînă cînd limbajul lor începe să fie înţeles. Părerea mea este că avem mai mulţi adepţi tainici decît ştim noi. (…) Cu fiecare nouă ocazie cu care se rîde de noi creşte siguranţa mea că ţinem în mîini ceva însemnat. În necrologul pe care mi-l veţi scrie cîndva nu uitaţi să îmi atestaţi faptul că toată opoziţia pe care am întîmpinat-o nu m-a făcut nici o clipă să şovăi”.

Freud – Jung: autopsia unor frămîntări (3)

Etichete

corespondenta, Freud, istorie, Jung, psihanaliza

Treptat legăturile se consolidează – mai ales în urma eforturilor lui Freud de-a atenua şi chiar de-a elimina diferenţa de vîrstă, de experienţă şi de bibliografie dintre cei doi colocutori. Este elocventă evoluţia formulelor de adresare. De la “Stimate domnule coleg”, la “Dragă şi stimate domnule coleg”, “Dragul meu prieten”, “Dragă prietene”, “Dragă prietene şi moştenitor!”. La Jung evoluţia este mai prudentă, de la “Mult stimate domnule profesor”, la “Dragă domnule profesor”. Sînt edificatoare formulele finale. De la “al dumneavoastră, colegial devotat, Freud” şi “al dumneavoastră, cordial, Freud”, pînă la “al dumneavoastră credincios, Freud”. Întreaga relaţie se ilustrează prin strădania afectuoasă a medicului vienez de a şi-l apropia pe colegul elveţian, pe care îl admiră şi în ale cărui capacităţi profesionale este deplin încrezător. De partea cealaltă Jung este “ariciul” încruntat şi suspicios, spiritul critic nedomolit, care insistă să-şi puncteze, să-şi reafirme toate nuanţele diferite de gîndire.

În numeroase pagini sînt dezbătute cazurile medicale cu care se confruntă cei doi terapeuţi. Schimburile de opinii şi sfaturile binevoitoare, de la cel vîrstnic spre cel tînăr, devin recurente. Jung se destăinuie în privinţa unor vise ale sale, pentru care cere descifrarea specialistului. Sînt frecvente detaliile din viaţa lor de familie, cu opţiunea matrimonială a lui Jung, naşterea copiilor săi, bolile, accidentele sau căsătoria copiilor lui Freud etc. Incitante sînt momentele de criză erotică, prin transfer, cînd Jung e tulburat de pasiunea tinerei paciente Sabina Spielrein. Îndrumările pe care i le cere mai experimentatului Freud se referă atît la aspectele medicale pe care le ridică situaţia, cît şi la repercusiunile ei sentimentale. Ca o consecinţă, Spielrein va trece în îngrijirea lui Freud şi va deveni ea însăşi medic psihanalist. Apele se tulbură din nou cînd în scenă intră impetuoasa Lou Andreas-Salomé.

Circulă intens între colocutori publicaţiile lor proaspăt tipărite, sau chiar în curs de apariţie – cu rugăminţi de lectură şi apreciere critică preliminară. Hărnicia debordantă a lui Jung este remarcabilă. Freud îl priveşte cu un entuziasm lucid. Este foarte încrezător în destinul ştiinţific de excepţie al tînărului său prieten, dar ezită să-l urmeze pe tărîmul mai vast al filosofiei şi al mitologiei, aplicate la psihanaliză. Freud vrea să rămînă practicianul lipit cu picioarele pe pămînt. El preferă să-şi construiască teoriile din cazurile concrete cu care se confruntă în cabinetul medical, sau din aventurile şi legendele extrase din beletristica aflată la îndemîna tuturor. Jung aspiră la ceva mai mult de atît.

Freud – Jung: autopsia unor frămîntări (2)

Etichete

corespondenta, Freud, istorie, Jung, psihanaliza

Din cîte indică scrisorile păstrate, relaţia demarează în 1906, cînd cei doi se aflau în momente biografice diferite. Freud era în amiaza vieţii. Elaborase cîteva lucrări fundamentale (Interpretarea viselor, Psihopatologia vieţii cotidiene), închegase un mic grup de fideli, cu care se reunea periodic în apartamentul său din Berggasse 19, la dialoguri de specialitate. Însă avea de înfruntat ostilitatea din lumea medicinei, precum şi pe cea a spiritelor burgheze, oripilate de ponderea pe care sexualitatea o ocupa în ansamblul teoriei freudiene. Jung era un tînăr medic care tocmai îşi ocupase locul de muncă la clinica Burghölzli din Zürich, ca asistent al profesorului Bleuler. Colectivul medical de la ospiciul elveţian urmăreşte cu încredere publicaţiile lui Freud şi încearcă să le adapteze în activitatea cu bolnavii. De aici demarează schimbul de publicaţii şi conversaţiile de specialitate. Pentru Jung este o excelentă ocazie de familiarizare cu viziunea unui savant matur, de la care simte că are multe de învăţat. Formulele epistolare convenţionale sînt dublate de respectul debutantului, care nu ezită să-şi exprime totodată rezervele asupra unor detalii. “Mult stimate domnule profesor, / Primiţi vă rog preasupusele mele mulţumiri pentru bunăvoinţa de a-mi expedia culegerea dumneavoastră de scurte şi varii lucrări, binevenită oricui care doreşte să se familiarizeze rapid şi cu temeinicie cu concepţiile dumneavoastră. (…) Ce pot eu aprecia şi ce ne-a ajutat aici pe noi din punct de vedere psihopatologic sunt concepţiile dumneavoastră psihologice, în vreme ce terapia şi geneza isteriei se află încă, în condiţiile sărăcăciosului nostru material privitor la isterie, destul de departe de înţelegerea mea; adică terapia dumneavoastră îmi pare a nu se întemeia doar pe afectele abreacţiei, ci şi pe anumite raporturi personale, iar geneza isteriei îmi pare a fi predominant, e drept, dar nu exclusiv sexuală.”

Pentru Freud este o neaşteptată oportunitate de testare a gîndirii sale peste hotare, din direcţia unui discipol tînăr, ale cărui rezerve le tratează cu indulgenţa celui ce şi-a experimentat deja concepţiile şi ale cărui reacţii – inclusiv critice – le încurajează. “Scrisoarea dumneavoastră m-a bucurat foarte mult, iar vestea că l-aţi convertit pe Bleuler mă determină să vă exprim deosebitele mele mulţumiri. Lucrările dumneavoastră m-au făcut demult să bănuiesc că aprecierea de care se bucură metoda mea psihologică din partea dumneavoastră nu se întinde în totalitate şi asupra concepţiilor mele privitoare la chestiunea sexualităţii şi isteriei, dar nu renunţ la speranţa că îmi veţi deveni de-a lungul anilor mult mai apropiat decît vă pare în momentul de faţă posibil.” Obiecţiile sînt binevenite, cînd provin de la interlocutorul onest, care încearcă să înţeleagă mai bine gîndirea celuilalt. Însă răgazul cronologic, ce a permis verificarea practică a ipotezelor ştiinţifice, şi vasta experienţă consolidează convingerile profesorului. “Eu am, după cum ştiţi, de-a face cu toţi demonii care pot fi asmuţiţi împotriva ‘înnoitorului’; unul dintre ei, şi nu tocmai cel mai blînd, este constrîngerea de a apărea propriilor adepţi drept un fanatic sau morocănos atotştiutor şi incorijibil, ceea ce chiar nu sunt. Lăsat atîta timp singur cu concepţiile mele, este de înţeles să mă fi văzut silit să-mi sporesc încrederea în propriile-mi decizii. În afară de aceasta, o ocupaţie de cincisprezece ani, tot mai aprofundată şi care a dobîndit deja cu ani în urmă calitatea de exclusivitate monotonă, îmi conferă o anumită rezistenţă la îndemnul de a accepta abateri. (Fac în momentul de faţă zece ore pe zi psihoterapie.) Dar am rămas mereu convins de propria-mi failibilitate şi am răsucit de atîtea ori materia pe toate feţele, pentru a nu încremeni în părerea mea.”