Etichete

, , , , , ,

mihail-sebastian

Sebastian şi politica internă

Printre domeniile frecvent abordate de scriitor, pe prima pagină a Cuvîntului, se află politica internă românească. Trebuie amintit că, în prima sa etapă de existenţă, ziarul nu s-a afiliat explicit vreunei formaţiuni, ci a reflectat întreaga scenă publică în tonuri independente, general combative, uneori sarcastice. Aceasta i-a conferit reputaţia de gazetă independentă, iar lui Mihail Sebastian prestigiul de comentator cu un raţionalism exacerbat. Lucrul a fost atestat în epocă de G. Călinescu: “Autorul este un adept al lui Descartes, ţinînd la lucrurile «clare şi distincte» şi aplicînd acest cartezianism mai ales în cîmpul senzaţiilor. De unde un sensualism rece, lucid, cultivat cu exactităţi de geometru”(95).

Să vedem în ce măsură aceste trăsături se regăsesc în ideile profesate de ziarist. După cum a constatat-o în repetate rînduri, viaţa politică se întemeiază pe partide, care ar trebui să fie structurate pe ideologii în confruntare. Însă, din păcate, se remarcă şubrezenia întregului sistem democratic, din temelii, atîta vreme cît partidele româneşti sînt coagulate în jurul intereselor de grup şi de moment. Le lipseşte ideologia, care să le asigure evoluţia de perspectivă şi activitatea cotidiană predictibilă. “«Partide de idei»? Ce e aia? Avem noi asemenea mostre? Unde sunt şi care sunt? / Discuţia asta e teribil de hazlie la noi. Să te întrebi dacă problemele actuale mai sunt de încadrat în programele vechilor discipline politice şi economice (liberalism, conservatorism, radicalism-democrat etc.) – poate să fie o chestiune aiurea, în alte ţări. O chestiune facilă şi fără sens adînc – dar poate să fie. Pentru că acolo vechile ideologii politice au existat realmente şi continuă să existe şi astăzi, dacă nu prin funcţie, cel puţin prin organ. / Dar la noi problema aceasta este de-a dreptul puerilă. Am avut noi vreodată partide politice, deosebite structural? Am avut. O singură dată. La începuturile vieţii noastre de stat modern, cînd revoluţia paşoptistă grupase după temperament, după cultură, tradiţie, clasă, după instinct în fine, două tabere profund distincte: liberali şi conservatori. / Dar de atunci lucrul se redusese la o evidentă caricatură. Înainte de război am avut rotativa celor două «partide», care se succedau fără să schimbe nimic. Iar după război am avut ce ştie toată lumea că am avut… / Unde mai rămîne, în acest joc politic, loc pentru «idei»? Ce luptă publică au dat la noi partidele pentru o «idee»? Ce victorie, ce înfrîngere, ce revanşă? Căutaţi bine şi cînd veţi găsi răspunsul, să ni-l comunicaţi şi nouă. / Viaţa noastră politică nu cunoaşte noţiunea de incompatibil. Oricine se poate împerechea cu oricine. Orice program cu orice program. / D. Iuliu Maniu poate fi ţărănist. D-l Averescu poate fi monarhic. D. Duca poate fi democrat. Pînă şi d. Vasilescu-Valjean poate fi… agrarian. / Partide de idei? Poate partidul liberal, care prin legislaţia sa economică a făcut… socialism de stat. Poate partidul ţărănist care, prin d-l Madgearu, a făcut… economie liberală. / Partidele noastre, «fracţiunile noastre politice», cum s-a spus odată în loc înalt, s-au născut întîmplător, dintr-o conjunctură parlamentară, dintr-o ceartă, dintr-o învoială, dintr-un capriciu. A fost totdeauna la baza lor un element personal. Sunt cadre de activitate practică, sunt asociaţii de interese mutuale, sunt firme comerciale, uneori vii, uneori puternice, dar în nici un caz nu organisme spirituale. / La asemenea prăvălii, noi nu cumpărăm idei.”(96)

Caracterul interşanjabil al partidelor şi complicităţile de clan ale politicienilor, care acţionează mai presus de apartenenţa la eventuale grupări adverse, sînt denunţate caustic. “D-l P.P. Negulescu, unul din cei 20 de partizani ai mareşalului Averescu şi înlocţiitor al său, i-a făcut d-lui Titulescu o declaraţie, care ar trebui tipărită în toată ţara, dacă ţara ar mai şti ce e aia Averescu şi ce e aia averescanism. / Ştiţi care sunt condiţiile veselului mareşal, pentru o eventuală participare la un guvern de concentrare? / Textual: «partizanii d-sale dau concurs unui asemenea guvern, cu condiţia ca să fie compus din reprezentanţii partidelor care au mai guvernat». / Acest «care au mai guvernat» este de o ironie şi în acelaşi timp de o inconştienţă fără pereche. Te întrebi pe ce lume trăiesc oamenii ăştia, de unde vin şi de ce boală suferă, de cutează să braveze în aşa chip dezamăgirea unei ţări întregi. / Nu ştie mareşalul de la Aqui că noi am fost aduşi aici unde sîntem, prin complicitatea partidelor «care au mai guvernat»? Nu ştie el că dacă tezaurul este deşert, dacă datoriile sunt barbare, dacă anarhia politică este culminantă, toate acestea le datorăm tuturor guvernărilor de pînă acum, tuturor fără excepţie? Dacă nu ştie, să se ducă să se culce. Iar dacă ştie, cum îndrăzneşte şi pe ce se întemeiază să ceară ca cei care ne-au nenorocit, să continue a o face? / Partide care au mai guvernat? Probabil că mai avem nevoie de un nou Vintilă Brătianu, de o nouă legiuire economică absurdă. Ştiţi, perioada 1922-1926 – de noi Tancrezi şi Constantineşti, de o nouă Oradea-Mare. Probabil că ne mai trebuie alegeri averescane profund scăldate în sînge, ne mai trebuie un mic complot fascist ca cel visat de generalul cu cioc alb în primăvara lui 1927. Probabil că ne este absolut necesar un nou Virgil Madgearu, ne sunt necesari alţi 20 de muncitori împuşcaţi la un nou Lupeni şi murim de dorul altui împrumut Mihai Popovici, care să ne îngroape nu pe 30 de ani, ci pe 300 de astădată, ca să ţinem minte bine. / Să vie deci «partidele care au mai guvernat», căci cu ele nici o surpriză nu e posibilă: barem ştim ce ne aşteaptă. / Averescanii ăştia au haz.”(97)

Subţirimea derizorie a democraţiei răzbate mai ales din demagogia politicienilor. Ei sînt mînaţi nu de convingeri profunde, pentru care să fie dispuşi la sacrificiu, ci de interese personale, de moment. În numele acestora migrează nonşalant dintr-o parte în alta a spectrului politic. Situaţia este deplorată de ziaristul care o semnalează şi o analizează cu ascuţime de spirit. “Nici zece zile n-au trecut de la constituirea noului guvern şi emigrările politice au început. Întîi, individual şi izolat: X vrea să fie consilier comunal, Y vrea să fie senator. Pe urmă în mici grupuri de cîte cinci, cincisprezece, cincizeci. Şi într-un caz şi într-altul, procedura este aceeaşi: o scrisoare de demisie în care explici de ce partidul, din care te retragi, este trădător de neam şi o altă scrisoare, de înscriere aceasta, prin care explici de ce partidul în care te înscrii este salvator de neam. / Cîntec vechi în două jumătăţi de tact, ce revine fatal la fiecare schimbare de guvern. Într-un moment de indignare şi humor, d-l N. Iorga l-a botezat fripturism. / Deci guvernul Vaida îşi va avea fripturiştii săi. La Cluj, d-nii Haţiegan, Coriolan Tătaru, Ştefan Meteş, foşti membri ai fostului guvern (în care se refugiaseră fugind de la naţional-ţărănişti) demisionează din Uniunea Naţională şi se introduc pocăiţi în noile rînduri guvernamentale. La Ialomiţa, şeful gogiştilor, care nu mai departe decît acum două luni era gata să moară pentru naţional-agrarianism se declară astăzi gata să moară pentru naţional-ţărănism. / Schimbare de direcţie doar: spiritul de sacrificiu rămîne acelaşi. / E un spectacol prea vechi ca să mai desguste. Desmăţul ăsta politic a devenit o tradiţie şi dacă n-a cîştigat în respectabilitate, a sporit în vechime. Asta îi acordă oarecari drepturi de seriozitate. / În orice caz, fenomenul fripturismului merită mai multă consideraţie decît i se dă obişnuit. Căci este altceva decît un simptom de neruşinare publică. Este de-a dreptul un simbol de structură politică. / Nu glumesc deloc. Încercaţi să gîndiţi un moment fără repulsia morală pe care o aveţi în faţa acestui sistem de dezertări. Încercaţi să treceţi peste orice rezervă sentimentală. (…) Să o spunem lămurit: fripturismul este un fenomen politic românesc de o generalitate care cunoaşte cel mult nuanţe şi atenuări, în nici un caz infirmări. De ce? Să fim noi incapabili de consecvenţă, onestitate şi convingere? Să fie un defect de temperament? Să fie unul de sensibilitate morală? Nu. Întrebările acestea sunt prea grave şi răspunsul e mult mai simplu. Explicaţia stă în faptul că vieţii noastre publice îi lipsesc cu desăvîrşire punctele de orientare politică. Nu sunt idei, nu sunt concepţii sau directive, nu sunt poziţii deosebite structural. / Ce lucru anume trădează un ins care pleacă de la gogişti şi se duce la naţional-ţărănişti, sau pleacă de la averescani şi se duce la liberali? Cel mult încalcă o solidaritate de grup şi interese. Dar părăseşte el o idee şi adoptă o alta? Renunţă la un sistem de gîndire politică şi îşi însuşeşte un altul? Să fim serioşi. / Într-o viaţă publică asemănătoare celei de la noi nu sunt posibile nici convertirile, nici trădările. Căci – şi lucrul merită să fie scris cu literă mare – NIMENI NU ARE NIMIC DE TRĂDAT.”(98)

Pentru a discredita fenomenul aproape generalizat al migraţiei politice – unde trădarea e transformată în virtute, iar consecvenţa riscă să fie tratată batjocoritor –, Mihail Sebastian îşi investeşte întreaga forţă sarcastică. “…Viaţa politică este o apă atît de confuză şi nămoloasă, încît după doi-trei ani, izvoarele unei cariere se şterg şi te trezeşti cu un specimen, care nu ştie nici de unde vine, nici unde se duce. / În privinţa asta pescarii portughezi sunt mai prudenţi decît gazetarii români, deşi şi unii şi alţii se ocupă cu două specii de animale foarte înrudite. / Trăieşte în apele portugheze un peşte – thonul – a cărui migraţiune în massă este atît de capricioasă şi derutantă, încît pescarii nu ştiu niciodată unde-l vor putea prinde a doua zi. De aceea anul acesta au fost prinşi vreo 60 de thoni şi, după ce i s-a aplicat fiecăruia un număr de ordine, au fost aruncaţi din nou în apă, într-un anumit punct geografic. Pescarii care vor pescui pe viitor unul din aceste exemplare numerotate, vor comunica aquariului «Vasco da Gama» din Lisabona locul anume unde l-au pescuit. Astfel se va putea stabili itinerariul migraţiunii. / Ce ar fi deci, dacă la intrarea în viaţa politică, am da fiecărui ins un număr de ordine, după care să-l putem recunoaşte mai tîrziu? / Operaţiile de control civic n-ar fi dintr-odată simplificate?”(99)

Cînd nu personajele migrează, dintr-o parte în alta a spectrului politic, atunci metodele de luptă sînt împrumutate cu nonşalanţă şi refolosite, de partea adversă, fără ezitare. Au recurs ţărăniştii la adunări populare, în scopul dărîmării liberalilor de la guvern? Este vremea ca rivalii să procedeze la fel. Au fost ţărăniştii împroşcaţi de gazetele guvernamentale, pentru strategia lor? S-a întors roata şi adversarii lor sînt terfeliţi, în presa de partid, aproape cu aceleaşi argumente. Astfel întreaga viaţă politică seamănă cu o agitaţie sterilă, ca într-o partidă de fotbal unde, la pauză, se schimbă porţile şi direcţiile de atac. “Toată cearta a pornit de la «marea adunare revoluţionară» pe care o convoacă naţional-duciştii la Bucureşti. / Naţional-ţărăniştii declară că această faptă este o crimă, iar Dreptatea spune lămurit: «un asemenea partid nu mai înseamnă decît o bandă de piraţi, pe care nu-i mînă decît instinctul pradei». / «Un asemenea partid» – adică un partid care face o întrunire publică, pentru a apela la voinţa masselor. / Perfect. Numai că în 1928 un «asemenea partid» erau naţional-ţărăniştii în persoană. / Pe de altă parte Viitorul declară şi el că «faţă de un asemenea guvern nu mai există decît o soluţie: rezistenţa cetăţenească». / Un «asemenea guvern» se cheamă un guvern care are neruşinarea de a voi să rămînă… guvern. / Perfect. Numai că în 1928, liberalii erau ei înşişi un «asemenea» guvern. / Cum se întorc vremurile şi cum se schimbă situaţiile! Azi ca atunci partida este aceeaşi, partenerii tot aceiaşi sunt, numai locurile sunt altele. Exact ca la football. După repriza întîia, echipele îşi schimbă terenurile respective. Aperi poarta pe care ai atacat-o, ataci poarta pe care ai apărat-o.” (100)

Pentru a se crea şi a se menţine mascarada unei asemenea hore politice, în care participanţii îşi tot împrumută locurile, strategiile şi retorica, este nevoie, pe lîngă ipocrizie, de-o masivă doză de amnezie. Gazetarul este cel ce vine şi le reaminteşte actorilor de pe scenă erorile din trecutul recent, care nu le dau credibilitatea de-a mai critica aceleaşi erori, făcute acum de adversarii lor. “Lipsa de memorie este unul dintre cele mai caracteristice elemente ale vieţii politice româneşti. Configuraţia partidelor noastre, programele lor, temele lor de luptă, sistemul lor de gîndire politică – toate ar fi inexplicabile, dacă nu ar fi acest unic resort care le mişcă pe toate şi care este înainte de orice «facultatea de a uita». Este în viaţa noastră publică o totală amnezie, care explică tot şi justifică tot. Această amnezie devine acută în momentul delicat al trecerii de la guvern în opoziţie şi din opoziţie la guvern. Se face atunci o schimbare integrală de poziţie, ca într-un joc în care partenerii şi-ar schimba cărţile: eu joc cu atuurile d-tale, d-ta joci cu atuurile mele. / Aceste reflecţii asupra rolului amneziei politice mi se pare că n-au fost niciodată mai actuale, decît acum, în lupta angajată între guvern şi opoziţie. (…) Care sunt temele pe care le invocă astăzi liberalii ducişti pentru justificarea lor politică şi împotriva existenţei guvernului actual? Puţine, dar netede. / În primul rînd, ordinea publică. Ordinea publică, pe care regimul naţional-ţărănist o primejduieşte susţinînd făţiş sau pe sub mînă mişcările extremiste. / E posibil. Noi nu avem a răspunde la această învinuire, dar avem dreptul să punem o întrebare. Şi anume. Dacă cumva este adevărat că guvernul acesta întreţine agitaţiile de extremă dreaptă, oare partidele liberale, la timpul lor, au procedat altfel? Ordinea publică nu era şi pe vremea lor un principiu demn de apărat? / D. I.G. Duca – acest domn Duca astăzi apărătorul fanatic al liniştei generale – a auzit d-sa de un oraş care se numeşte Oradea Mare? Şi îşi aminteşte cumva ce s-a petrecut acolo în iarna 1927-1928? Şi ştie cumva cine era atunci ministru de interne în România? Şi mai ştie din îndemnul cui, cu banii cui, cu ştiinţa cui s-a făcut acolo ce s-a făcut? / La aceste întrebări d. Duca nu va răspunde, dar o putem face noi pentru d-sa. Nu. D. Duca nu ştie. D. Duca a uitat. Iar astăzi cînd vorbeşte de ordinea publică, vorbeşte cu o perfectă bună credinţă. Iată aceasta se cheamă oportuna amnezie liberală.”(101)

Într-adevăr era greu ca Mihail Sebastian să fie un simpatizant al liberalilor din perioada 1928-1933. Nu cu mult înainte la Oradea se organizase, în contextul unui aşa-zis congres studenţesc, o şocantă campanie de violenţe antisemite. Se pare că tinerii cu mintea exaltată şi pumnul noduros ar fi beneficiat de sprijinul ocult al guvernului liberal. Descrierea întîmplărilor de atunci seamănă izbitor cu mineriadele de după căderea comunismului: nişte escadroane civile s-au mobilizat “spontan” pentru a “pedepsi” o categorie de populaţie, în realitate pentru a abate atenţia publică de la problemele politice reale. Istoriografia recurge la conceptul de Pogrom itinerant, pentru ceea ce s-a petrecut acolo, şi prezintă faptele astfel: “Au fost ore în care haosul a dominat Oradea, studenţii naţionalişti devastînd sinagogile, locuinţele şi prăvăliile evreieşti, pentru că s-au găsit la mai tot pasul «binevoitori» care să indice cu precizie aceste locaţii. (…) Astfel, umblînd în grupuri de 5-10 persoane, uneori mai numeroşi, înarmaţi cu bîte ori răngi metalice, au agresat mai tot ce au găsit în cale, spărgînd geamurile magazinelor, devastînd restaurante, legitimînd oamenii pe stradă, ciomăgindu-i pe israeliţii surprinşi în trafic sau în prăvălii etc. – totul pînă în puterea nopţii de 5 spre 6 decembrie, în vreme ce armata, venită tîrziu, nu a făcut altceva decît să blocheze o parte din străzile ce dădeau în piaţa centrală, să reţină cîţiva studenţi singuratici rătăciţi sau care nu aveau habar de ce se întîmplă. (…) A fost, de altfel, seara cînd studenţii au atacat sinagogile, şapte dintre acestea fiind devastate şi, în unele, provocîndu-se chiar incendii, cel mai mult avînd de suferit templul de pe str. Fuchs Mór. (…) De aici rezultă şi o particularitate a violenţelor antisemite de la Oradea, faptul că acestea marchează începuturile devastărilor unor lăcaşuri de cult evreieşti, sulurile Torei fiind arse în afara lăcaşului, parcă demonstrativ.”(102) La întoarcerea din oraşul jefuit, bandele de studenţi au oprit trenurile şi au devastat sinagogile şi proprietăţile evreieşti, din preajma gării şi din centru, în diverse alte localităţi: Ciucea, Huedin, Cluj, Războieni, Braşov, Timişul de Jos, Predeal, Ghimeş, Tîrgu Ocna, Chişinău(103).

Complicitatea prin pasivitate a liberalilor cu gravele tulburări antisemite de la Oradea, extinse apoi în jumătate de ţară, îi va fi reamintită, în repetate situaţii, politicianului I.G. Duca, de articolele lui M. Sebastian. La fel şi înclinaţia sa de-a cenzura presa liberă. “…D. Duca a vorbit bunăoară despre «templul naţional-liberal». Nu ştim de cînd d-sa are asemenea predilecţii mozaice de stil. Se pare că de la Oradea Mare, cînd şeful Partidului Naţional-Liberal a dovedit certe înclinări rabinice. Oricum imaginea, deşi excelentă, este puţin primejdioasă. Uite, se vorbeşte pe ici pe colo că succesorul d-lui Duca ar fi să fie d. Niemerower. (…) Într-o zi din primăvara lui 1928, «stăpînit de principii democratice», d. I.G. Duca a suspendat un ziar ce se chema Cuvîntul. / Păcate de tinereţe.”(104)

Nu doar Cuvîntul a căzut sub furia cenzorială a liberalului I.G. Duca. I s-a întîmplat şi altei gazete, care a îndrăznit să-i readucă în minte demnitarului oscilaţiile manifestate într-un răstimp aşa de scurt. “Confratele nostru Facla a fost ieri dimineaţă confiscat din ordinul guvernului. Este un debut care valorează cît un program. Regimul Duca îşi afirmă astfel, peste groapa celor cinci ani ai săi de opoziţie, o punte de continuitate cu toate ducismele anterioare. Jandarmul democrat coboară în stradă cu constituţia într-o mînă şi puşca într-alta. / Interesant este însă nu faptul în sine care, la drept vorbind, nu e de natură să ne emoţioneze pe noi, care am suferit în propria noastră casă toate confiscările, toate cenzurile şi toate suspendările, fără deosebire de partid, căci toate partidele ne-au onorat cu teroarea lor. Interesant prin urmare nu este simplul fapt al confiscării unui ziar, ci motivul acestei confiscări. / Facla de ieri a fost interzisă pentru un titlu, care amintea o dată istorică: 7 iunie 1930. E ziua memorabilă, deşi uitată, în care I.G. Duca, primul ministru de azi jura credinţă acţiunii antidinastice. Astăzi, acelaşi domn Duca jură din nou şi jură pe dos. Întrebarea pe care şi-o pune cu discreţie Facla este dacă între două jurăminte contrarii, unul cel puţin nu trebuie să fie cu necesitate fals.”(105)

Toată activitatea guvernamentală a lui I.G. Duca va fi urmărită de săgeţile critice ale lui Mihail Sebastian. Atunci cînd demnitarul merge să vorbească la radio, el spune doar platitudini încălecate, lipsite de orice finalitate practică(106). Atunci cînd se confruntă cu pericolul dezertărilor din gruparea sa, liderul de partid optează pentru o soluţie conciliantă, demagogică, plină de generalităţi(107). Nici una dintre acţiunile şi opţiunile lui nu este agreată de gazetarul exigent.

Note:

(95) G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 963.

(96) M. Sb., “Partide de idei”, în Cuvîntul, sîmbătă, 28 mai 1932, p. 1.

(97) M. Sb., Care au mai guvernat…, în Cuvîntul, luni, 6 iunie 1932, p. 1.

(98) M­ihail Sebastian, Explicaţia fripturismului, în Cuvîntul, vineri, 17 iunie 1932, p. 1.

(99) M. Sb., Peşti cu număr de ordine, în Cuvîntul, sîmbătă, 10 septembrie 1932, p. 1.

(100) Mihail Sebastian, Repriza a 2-a, în Cuvîntul, vineri, 3 noiembrie 1933, p. 1.

(101) Mihail Sebastian, “Ordinea publică” şi “economia clasică”, în Cuvîntul, duminică, 5 noiembrie 1933, p. 1.

(102) Vezi Pogromul itinerant sau Decembrie antisemit Oradea 1927, volum îngrijit de Lucian Nastasă-Kovács, cuvînt înainte de Alexandru Florian, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2014, p. 71. Vezi şi passim.

(103) Idem, ibidem, p. 75-76.

(104) M. Sb., “Templul naţional-liberal”, în Cuvîntul, sîmbătă, 16 aprilie 1932, p. 1.

(105) Mihail Sebastian, “Chestia închisă”, în Cuvîntul, vineri, 17 noiembrie 1933, p. 1.

(106) Mihail Sebastian, Primul-ministru la microfon, în Cuvîntul, sîmbătă, 9 decembrie 1933, p. 1.

(107) Mihail Sebastian, D. Duca, mai tare ca oricînd, în Cuvîntul, sîmbătă, 8 iulie 1933, p. 1.