Etichete

, , , , , ,

Sebastian-mama.jpg

Sebastian şi Franţa

În efortul de a-l transforma, peste decenii, pe Mihail Sebastian în ceea ce n-a fost – un spirit totalitar –, Marta Petreu încearcă şi imposibilul, adică să ne convingă în vreun fel că autorul ar fi avut o orientare contrară democraţiei franceze(72). Aceeaşi tehnică a citatelor parţiale şi răstălmăcite, respectiv a evitării textelor ce contrazic flagrant ipoteza prefabricată, îi însoţesc şi aici demersul. Dacă am lua în discuţie doar un anumit articol, cu titlul Francezul, un tip ne-european, trimis din capitala Franţei de ucenicul-scriitor, ne-ar frapa, într-adevăr, galeria judecăţilor sale diminutive. Va trebui totuşi să-l raportăm la obişnuitul stil ambiguu-ironic al lui Mihail Sebastian, care ştie atît de bine să conteste subtil, dînd impresia că aprobă, să laude persiflînd, să deplîngă rîzînd, să afirme negînd: “Dacă mi-ar fi îngăduită o mică fantezie geografică, aş desemna o hartă a Europei din care Franţa ar lipsi. Aş face din ţara aceasta un nou continent, izolat, depărtat, cu graniţe naturale şi cred că din această eliminare nici Europa n-ar ieşi sluţită, nici Franţa dezechilibrată. Adevărul este că, privită din inima Parisului, Europa este poate o noţiune, dar nu e deloc o realitate. Continentul nu se vede de aici. E o formulă uneori, nu este însă niciodată un spirit. / A trăi la Paris doi ani însemnează a fi absent din Europa doi ani. Şi, spunînd aceasta, nu întrebuinţez o simplă imagine, ci mă gîndesc la o absenţă materială, întreagă. Tot ce se întîmplă pe continent ajunge la Paris cu titlu de document. S-ar spune că francezul înscrie la rubrica curiozităţilor evenimentele de dincolo de graniţe. Sunt ştiri amuzante, alarmante, vesele, triste – dar sunt numai ştiri. Adică anecdote. Nu ai la Paris elementele de înţelegere şi reconstruire care să-ţi permită o vedere exactă a celor ce se întîmplă peste hotare. (…) Francezul e un prizonier al temperamentului lui. Nu ştie să vadă decît de la această linie departe, nu ştie să judece decît cu acest criteriu. Pentru că e vorba de un tip cartezian, nu mă tem să spun că francezul e un mărginit (ceea ce în limbaj cartezian, ca şi în intenţia noastră dealtminteri, poate fi un elogiu). E un om care îşi cunoaşte limitele, care şi le impune.”(73)

Ar greşi, fireşte, cel care, din aceste rînduri răsfăţate, trimise de un bursier dezadaptat de noua sa situaţie locativă, ar conchide că Mihail Sebastian a îmbrăţişat o orientare antifranceză. Căci, la întoarcerea sa în Bucureşti, cu antenele îndreptate spre toate semnalele occidentale, la doar trei săptămîni după ce scrisese elogios despre Enciclopedia italiană, scriitorul se grăbeşte să-l întîmpine călduros pe criticul Léon Pierre Quint (ca dovadă că e abuziv să punem entuziasmele sale culturale pe seama partizanatelor politice): “Poate că d-l Pierre Quint va rămîne suficient timp în România pentru ca să afle cît de viu sunt iubite cărţile franceze la noi. Ce interes spontan şi larg deşteaptă în presa noastră literară faptele de cultură franceză, oamenii, tipăriturile, revistele, problemele acestei culturi.”(74)

Cu alt prilej, Mihail Sebastian consemnează înduioşat noul obicei francez al “deghizărilor” publice. În contextul piesei de teatru a lui Marcel Achard, ce reconstituia realităţile paşnice ale trecutului, dramaturgul le ceruse spectatorilor să vină la un dejun festiv costumîndu-se în ţinuta epocii de la 1900. Iar joaca mondenă a fost încununată de succes. “De atunci n-a fost lună în care parizienii să nu se pasioneze după o nouă reconstituire mondenă a trecutului. Actualităţile de cinematograf au dus pînă la noi ecourile şi imaginile acestor inocente plăceri. S-au organizat adevărate procesiuni în stilul anilor 1900-1910. Cînd o cursă de taxiuri de la 1910, cînd o defilare de echipagii la Bois de Boulogne, cu valeţi anacronici şi toalete desmormîntate, cînd o expoziţie de artă decorativă din vremea marii expoziţii… S-a reconstituit primul zbor cu avionul, s-au pus în circulaţie cîteva autobuze cu cai şi platformă, s-au reactualizat romanţe sentimentale de pe vremea bunicilor noştri. Expoziţia retrospectivă a lui Boldini sau Toulouse-Lautrec în plastică şi cartea lui Paul Morand în literatură au întregit această pasiune generală pentru anii dinaintea războiului. / Oricîtă ironie ar intra în aceste evocări, nu e mai puţin adevărat că ele ascund un sîmbure de regret. E ceva nostalgic şi trăit în amintirea aceasta stăruitoare, în chemarea acestor umbre din trecut. E un fel de evadare din actualitate, o mărturisire indirectă că formele noi de viaţă te neliniştesc şi te sperie, că în fond ai prefera agitaţiei lor certitudinea placidă dinaintea catastrofei. 1900 era un an comod şi idilic. 1933 este un an întunecat şi grav. În 1900, dominau nenumărate iluzii în plină juneţe. Astăzi, nu domnesc decît o serie de dezamăgiri definitive şi cîteva nădejdi neclare. / Spune mult faptul că această pasiune pentru deliciile epocii lui 1900 vine din Franţa şi este a francezilor.”(75)

În contextul frămîntat din preajma celui de-al Doilea Război Mondial, fuga în trecut echivalează cu nostalgia după viaţa tihnită a aristocraţiei mondene. Ea reprezintă o naivă şi înduioşătoare evadare – ce poate fi, sentimental, înţeleasă – din faţa nebuniei totalitare, chiar dacă oferă riscul deconectării de la realitatea tragică a actualităţii, cu preţul pierderii unor poziţii-cheie în planul deciziilor politice: “Este o adevărată fugă dinaintea timpului. Un refugiu nemărturisit. Un refugiu care îşi are dealtminteri echivalenţe mult mai serioase, dincolo de viaţa mondenă, în politică. / Tot ce se face în politica externă a Franţei şi în politica ei economică porneşte de la grija unică de a păstra lucrurile cum sînt, de a menţine vechile certitudini, vechile principii, vechile adevăruri, de a restabili un echilibru din alte vremuri şi a-l sili să dureze. E o poziţie care îşi are tragicul ei şi justificările ei. Foarte uşor să o ironizezi, dar nu prea uşor să o înţelegi în tot ce are ireductibil şi poate fatal. / Buletinul meteorologic al lumii e întunecat: vreme rea, vreme foarte rea. E greu pe asemenea timp să ieşi afară din casă. Cine îţi poate face o vină din faptul că în timp ce plouă cu grindină, furtună şi fulgere, tu tragi obloanele ferestrelor, încui uşile şi rămîi să meditezi la zilele cu soare din trecut? / Rişti desigur ca lucrurile să se limpezească fără tine, peste capul tău şi rişti ca la sfîrşitul potopului, deschizînd uşa casei tale – presupunînd că a mai rămas în picioare – să dai de o lume pe care nu o mai cunoşti, care nu te cunoaşte şi în care nu-ţi mai găseşti locul. / Dar deocamdată, pînă atunci, e aşa de greu să te desparţi de tot ce ţi se pare că există astăzi, de tot ce a existat pînă astăzi… / Nostalgicele toalete de la 1910! Cine ar fi spus că într-o zi vor fi atît de consolatoare?”(76)

Este edificator să ilustrăm, comparativ, aceste însemnări jurnalistice – avînd valoarea unor meditaţii filosofice asupra mentalităţilor, a comportamentului public – şi procedura brutală prin care le răstălmăceşte Marta Petreu. Romanciera transpune articolul gazetarului interbelic, din planul realităţilor franceze comentate, în acela al… politicii româneşti (un prim abuz de interpretare); îi impută apoi lui Mihail Sebastian că i-ar propune regelui Carol al II-lea să recurgă la o politică de… autarhie naţionalistă (al doilea abuz uluitor, prin atribuirea unor intenţii tenebroase, de parcă tînărul gazetar ar fi fost în măsură să influenţeze politica regală); îl acuză, pe urmă, de complicitate cu militantismul reacţionar al lui Nae Ionescu. Tripla răstălmăcire e pusă în practică prin intermediul aceleiaşi viclenii a citatului parţial, deformator, destinat să consolideze edificiul contrafăcut: “Pe cealaltă parte a paginii, Sebastian scrie despre fel de fel de mondenităţi din Europa, realizate în stilul începutului de secol, bun pretext pentru a conchide, într-un registru graţios-estetic (dar care aminteşte izbitor şi de editorialul lui Nae Ionescu, La potecă), că e cazul să tragem obloanele ţării, să ne închidem în graniţele noastre pînă vor veni vremuri mai bune: «Buletinul meteorologic al lumii e întunecat: vreme rea, vreme foarte rea. E greu pe asemenea timp să ieşi afară din casă. Cine îţi poate face o vină din faptul că în timp ce plouă cu grindină, furtună şi fulgere, tu tragi obloanele ferestrelor, încui uşile şi rămîi să meditezi la zilele cu soare din trecut?». Cu alte cuvinte, cei doi, într-o simbioză deplină, picură în urechile regelui, pe două stiluri, o idee unică: autarhia politică şi economică a ţării” (77). Demonstraţia, pe de-a-ntregul falsă, sprijinită pe un citat trunchiat, e încununată de concluzia mincinoasă. Gazetarul medita cu tandră ironie la atmosfera democraţiei franţuzeşti de odinioară – monografa conchide că el vrea să impună autarhia dictatorială în lumea românească.

Alte articole ale lui Mihail Sebastian punctează realităţile democratice franceze, avînd totodată valoarea unor sumbre meditaţii generale asupra situaţiei politice europene, atît de încordate. Inoportunul Aristide Briand, de exemplu, îl evocă nostalgic şi cu un suspin de regret pe fostul constructor al concordiei dintre Franţa şi Germania (un act diplomatic de mare complexitate, care îi adusese ideatorului său chiar Premiul Nobel pentru Pace). În noul context tensionat, cînd germanii se reînarmează intens, iar mişcările franţuzeşti de extrema stîngă dezvoltă o retorică a agresivităţii, statuia celebrului pacifist riscă să rămînă azvîrlită în desuetudine. (Păcat că monografia Martei Petreu uită să menţioneze această intervenţie, care dezminte orice gîndire extremistă, “revoluţionară” sau exaltată a lui Mihail Sebastian.) “În timp ce la Nurenberg congresul naţional-socialist se închide cu cîteva salve de tun, deocamdată strict simbolice, dar capabile să devină în scurt timp efective, într-un sat din Bretania ministrul de externe al Franţei inaugurează un monument în amintirea lui… Aristide Briand. / Inoportună umbră! Inoportună şi nefericită. În doi ani de cînd a plecat din viaţă, în trei ani de cînd a plecat din politică, delicata lui construcţie internaţională, Europa lui bine crescută, continentul lui amical, cuminte şi gentil s-a prăbuşit cu o brutalitate ce n-a mai iertat nimic, nici formele, nici politeţea, nici hipocrizia măcar. (…) Astăzi catastrofa este declarată ritos şi între bîrnele fumegînde ce cad de pretutindeni din schelăria incendiată a continentului, circulaţia idealurilor briandiste a devenit imposibilă. Anemice cum sunt, ar fi în stare să sucombe la întîiul colţ de stradă. (…) Umbrei lui Aristide Briand îi rămîne consolarea de a convorbi cu apele mării, în faţa căreia i se ridică bustul, contemplînd zbaterea inutilă a valurilor, nu mai inutilă însă decît zbaterea noastră, a oamenilor. Şi acest gînd îl poate împăca în eternitate.”(78)

O figură politică franceză asupra căreia Mihail Sebastian îşi opreşte atenţia este E. Daladier, pe care îl elogiază pentru hotărîrea pe care o afirmă, în discursurile şi acţiunile sale, în faţa agresiunilor brutale ale totalitarismelor europene. Pentru întîia oară, democraţia locvace şi uşuratică învaţă să-şi apere cu determinare fiinţa. (Păcat că monografia Martei Petreu uită să amintească articolul în cauză.) “De această dată, proiectul francez are o limpezime inginerească. Chestiunea a fost formulată scurt şi exact, cu înlăturarea oricărei arguţii. Asta şi explică de altfel puternicul succes actual al Franţei în cadrul conferinţei dezarmării. / Cui se datoreşte acest reviriment de simţ practic şi de orientare realistă, de două ori verificate – odată în politica internă prin congresul de la Vichy şi a doua oară în politica europeană, prin dezbaterile asupra dezarmării? / Spiritului general al timpului în primul rînd, desigur, care nu-i mai permite democraţiei vorbăreţe distracţii de elocinţă şi o sileşte la atitudini lămurite. Dar, aproape în aceeaşi măsură, unui om politic pe care nimeni nu l-a bănuit, nimeni nu l-a sperat, pînă în ziua în care, ieşit din cea mai obscură combinaţie parlamentară, s-a revelat spre surpriza tuturor un incontestabil şef de guvern. Prezidentul Daladier a fost pînă în toamna lui 1932 cel mai vag democrat radical, cel mai nedefinit şi sentimental parlamentar de stînga. Pus în fruntea unui cabinet, sortit să cadă în 14 zile, a rămas în acest loc «provizoriu» un an încheiat, cu şanse de a-şi perpetua multă vreme constructivul său provizorat. / E ciudat de observat cum îşi recrutează Franţa oamenii de întîia mînă, prin jocul aparent al întîmplării, prin colaborarea anonimă a culiselor, prin colaborarea involuntară a socotelilor parlamentare dejucate. Şi e ciudat cum ştie ţara aceasta de politicieni şi birocraţi să-şi descopere, cînd îi trebuie, într-un elector un tehnician.”(79)

Atunci cînd primul-ministru Daladier este, totuşi, îndepărtat de la putere, ca victimă a instabilităţii, Sebastian se grăbeşte să elogieze forţa de profunzime a unei adevărate democraţii: politicienii săi, odată ajunşi la guvernare, ştiu să acţioneze pe linia deciziilor administrative înţelepte, în pofida convingerilor politice partizane. (Păcat că monografia Martei Petreu uită să dezbată conţinutul articolului.) “Cum se explică această stabilitate menţinută în ciuda celor mai convulsive schimbări politice? Într-un singur fel: ceea ce este determina[n]t în structura statului francez nu este politica, ci administraţia, nu spiritul politic, ci spiritul administrativ. Afirmaţia poate părea îndrăzneaţă pentru o ţară, în care prima voluptate publică, primul viciu comun este totuşi politica. Numai că ea rămîne veşnic în afara forţelor real hotărîtoare. / E interesant de observat cum simplul fapt de a veni la guvern îl schimbă pe omul politic francez, ori de pe ce bănci parlamentare ar veni, de pe ale dreptei sau ale stîngii. În mai 1932, Herriot, şeful unei victorii radicale şi socialiste, venit la guvern, face spre surprinderea tuturor o politică de centru, sobră, prudentă, simplu gospodărească. E chemat la ordine de un vot al stîngii cuprinsă de remuşcări şi cade. Edouard Daladier îi ia locul şi timp de un an face exact aceeaşi politică temperată de gospodar. Să nu se uite, era un Daladier venit din cea mai avansată aripă radicală. Răspunderea guvernului schimba un vag democrat de stînga, într-un precis administrator fără culoare politică. Astăzi cade şi el la o cotitură oarecare, fără semnificaţie, fără gravitate şi îi va urma… cine s-a nimeri să-i urmeze. Nu e riscat să spunem că numele succesorului este indiferent. Căci oricine ar fi şi pe orice majoritate s-ar rezema, politica lui va fi aceeaşi, exact aceeaşi. Şi «politică» e prea mult spus. E mai degrabă o supunere modestă la necesităţile situaţiei, care rămîne identică.”(80)

Numeroasele comentarii profunde, dedicate scriitorilor francezi şi în special lui Marcel Proust, autorul său de căpătîi, vin să mărturisească despre afecţiunea sinceră a lui Mihail Sebastian pentru această literatură şi cultură, în paralel cu atenţia concentrată cu care urmăreşte politica franceză şi îi sprijină afectiv evoluţiile democratice. Ziaristul trecea, în amintirile de epocă ale multor martori, drept un spirit raţional, lucid şi cartezian, mare admirator al Franţei. Lanţul de falsificări pe care-l răsuceşte Marta Petreu în jurul lui, preluînd fragmentar două-trei texte, cu finalităţi distincte în economia ideatică şi răstălmăcindu-le, pentru a induce imaginea unui Sebastian antifrancez şi antidemocrat, este lovit de nulitate. Dacă mai era nevoie de o probă directă a faptului că M. Sebastian rejectează spiritul prusac, bornat şi totalitar, în schimb aderă cu entuziasm la democraţia franceză, chiar şi în aspectele sale ireverenţioase, ne stă la dispoziţie admirabila intervenţie cu titlul Un “De profundis” vesel: “În timp ce în Germania un decret-lege al noului regim introduce bătaia în şcoli, ca instrument pedagogic, în Franţa studenţii se pun în grevă, pentru a-şi apăra dreptul de a-i «ucide» pe profesori la fiecare sfîrşit de an. Ucidere simbolică numai şi sentimentală – dar ucidere oricum. / Într-adevăr este în tradiţia vieţii studenţeşti pariziene, ca după ultima oră de curs a unui profesor, la finele anului, să i se organizeze în curtea şcolii o înmormîntare în toată regula. Magistrul în chestie este reprezentat printr-o efigie şi dus astfel la groapă, cu tot ceremonialul de rigoare: cruci, prohod, panegiric. Este un obicei oarecum macabru, dar care pînă azi a fost tolerat cu suficient scepticism şi cu oarecare bunăvoie uneori. Ce vreţi? Il faut que jeunesse se passe. / Obiceiul acesta este observat cu stricteţe mai ales la şcolile comerciale. Nu se ştie precis de ce. Fanteziile tradiţiei. / Ei bine, săptămîna trecută s-a întîmplat un incident, care a indignat toată tinerimea studioasă pariziană, geloasă de drepturile ei pînă azi necontestate. La Ecole des Hautes Etudes commerciales îşi termină cursul pe 1933 d. Jaquelin, vestit profesor al Facultăţii de drept. Este un bătrîn sever, cu o barbă de culoarea foilor de tutun şi cu o privire de procuror. Îmi aduc aminte de el, cu un copilăros fior de teamă. Şi de aceea, înţeleg foarte bine de ce studenţii săi de anul ăsta, cînd a fost să-l înmormînteze, după regulele de totdeauna, au făcut-o cu un plus de entuziasm şi fervoare. Ziarele spun că au fost cele mai vesele şi mai însufleţite funeralii. / Se pare că acest exces de bucurie a indispus autorităţile şcolare, care au încercat să ia oarecari măsuri represive. Atîta a fost de ajuns, pentru ca toţi studenţii înaltului institut universitar să declare grevă. Ei cer cu energie să nu le fie luat dreptul de a glumi. Împotriva necazurilor inevitabile relaţiilor cu profesorii şi programul, împotriva examenelor şi notelor rele, ei n-au decît o singură dată pe an satisfacţia de a cînta De profundis. Această satisfacţie vor să şi-o apere cu orice preţ. / Greva a avut cel mai deplin succes. Directorul şcolii a declarat într-un interview că nici prin gînd nu i-a trecut să pedepsească pe cineva şi că inocentele funeralii de fine de an nu au decît să continue. Slavă Domnului, nimeni nu a murit pînă azi în urma acestor ceremonii funebre. / Nu ştiu dacă gustaţi sau nu pasiunile macabre ale studenţimii acesteia. Dar, fie că da, fie că nu, veţi recunoaşte că această libertate a jocului, această îngăduinţă largă pentru fanteziile unor tineri, care cu siguranţă nu sunt mai răi decît alţii, este infinit superioară ca metodă bătăii legiferate din şcolile nemţeşti. / Acest simplu detaliu, ce imensă distanţă sufletească măsoară!”(81)

Şi ce imensă distanţă sufletească măsoară Mihail Sebastian, în calitatea sa de admirator nuanţat şi ironic al îndrăznelilor studenţeşti, al stabilităţilor democratice franţuzeşti, faţă de portretul încruntat, al tînărului extremist totalitar, spre care se chinuie să-l îmbrîncească falsităţile scornite de Marta Petreu!

Note:

(72) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. cit., p. 70-71.

(73) Mihail Sebastian, Francezul, un tip ne-european, în Cuvîntul, joi, 7 mai 1931, p. 1-2, aici: citat de la p. 1.

(74) Mihail Sebastian, Un critic francez la noi, în Cuvîntul, vineri, 26 mai 1933, p. 1.

(75) Mihail Sebastian, 1900 în mondenitate şi politică, în Cuvîntul, vineri, 9 iunie 1933, p. 1.

(76) Idem, ibidem.

(77) Marta Petreu, op. cit., p. 105.

(78) Mihail Sebastian, Inoportunul Aristide Briand, în Cuvîntul, miercuri, 6 septembrie 1933, p. 1.

(79) Mihail Sebastian, Daladier, în Cuvîntul, sîmbătă, 14 octombrie 1933, p. 1.

(80) Mihail Sebastian, Scurt comentariu la criza franceză, în Cuvîntul, vineri, 27 octombrie 1933, p. 1.

(81) Mihail Sebastian, Un “De profundis” vesel, în Cuvîntul, joi, 23 martie 1933, p. 1.

Anunțuri