Etichete

, , , ,

Cel mai adesea avem de-a face cu un grup intelectual care construieşte identitatea naţională. Din această perspectivă pînă şi textele aparent literare pot dobîndi valenţe subsidiare. De pildă les Chansons de geste sînt oare literatură sau politică? Ele contribuie la crearea peste secole a identităţii franceze, chiar dacă în Evul Mediu încă nu se putea vorbi de aşa ceva. Reprezentările cartografice, care delimitează şi vizualizează un anumit teritoriu, sînt foarte importante pentru definirea naţională. Sînt impuse anumite locuri emblematice, purtătoare de conotaţii naţionale (ca mănăstirea Putna la noi). Perceperea unui grup vine, de obicei, din exterior. Nu ne va surprinde că numele de Romania este invenţia unui străin. Abia în 1861, Alexandru Ioan Cuza este primul care vorbeşte despre români în discursul public. Ion Heliade Rădulescu stabileşte prima gramatică normativă a limbii române. Petru Maior este primul istoric care abordează problema naţională.

Academicianul Metzeltin a subliniat cu insistenţă că un stat naţional modern poate avea mai multe limbi naţionale. El, lingvistul, se pronunţă net împotriva distrugerii limbilor, în scopul unificării statale. Mai mult chiar: un stat cu o singură limbă naţională poate fi considerat totalitar!

O limbă nu există în absenţa textelor scrise. Literatura şi politica lucrează împreună, în selectarea textelor relevante şi impunerea acestora în conştiinţa publică. Un rol conjugat îl au estetica (aparenţa externă) şi finalitatea politică (tendinţa conţinutului). Odată cu secolul al XIX-lea a apărut nevoia de istorie literară, în vederea canonizării operelor reprezentative dintr-o cultură naţională. Atunci şi-au desfăşurat activitatea prestigioasă Francesco De Sanctis, Gustave Lanson etc.

Existenţa naţiunii încă nu oferă garanţia existenţei statale. Abia conştiinţa naţională conduce la crearea statului. Ea se consolidează prin anumite elemente identitare: drapel, imn, monedă, clădiri oficiale etc. În România au jucat un rol important Regulamentele Organice, în ciuda conţinutului lor nesatisfăcător. Alexandru Ioan Cuza a fost însă o figură emblematică, a impus imaginea statului român şi a realizat unificarea principatelor, cînd s-a stabilit şi capitala la Bucureşti. Regele Carol I a dat o constituţie foarte bine făcută (inspirată din cea belgiană şi cea franceză). Medializarea statului se realizează prin serviciul militar, prin activitatea presei. În România presa apare în secolul al XIX-lea cu Mihail Kogălniceanu, cu George Bariţ. Globalizarea naţiunii-stat se face prin universităţi (sub Cuza se înfiinţează cele din Iaşi şi Bucureşti), prin redactarea de enciclopedii (la Sibiu), de mari traduceri. Se afirmă prin colaborarea internaţională: în 1867 România participă la expoziţia universală de la Paris.

Odată cu stabilirea sărbătorilor naţionale şi a simbolurilor, se consolidează statul naţional, care conferă sentimentul de apartenenţă colectivă şi de siguranţă. Populaţia e transformată în cetăţeni responsabili, cu o nouă identitate colectivă. Avem de-a face, şi în această situaţie, cu un proces implementat de intelectuali. O atestă cuvintele lui Massimo D’Azeglio: Abbiamo fatto l’Italia, adesso dobbiamo fare gli italiani. Odată cu realizarea statului naţional trebuie însă demarată dezbaterea onestă în legătură cu istoria oficială, care se cuvine pusă mereu în discuţie, pentru evitarea mitologizării.

Anunțuri