Cea mai bună veste pe ziua de azi este că așa-zisul gazetar Dan Diaconescu a fost condamnat definitiv la 5 ani și jumătate de pușcărie, a fost luat de polițiști de-acasă și depus la Rahova. Așteptam asta de vreo 13 ani, de cînd l-a adus în emisiune la OTV pe Ioan Laurențiu Cocan, criminalul revoluției de la Cluj, individul care era să mă împuște în seara de 21 decembrie 1989.
Protestul meu la adresa lor s-a publicat, în iunie 2002, în Jurnalul literar de la București. A fost amplu citat de România literară. Îndată mai apoi s-a retipărit în Lumea liberă de la New York. Îl reiau aici pentru ultimul alineat al textului, care a avut atîția ani de așteptat pînă să se împlinească.
A fost o întîmplare faptul că în seara de 21 decembrie 1989 mă găseam pe strada Moţilor din Cluj, în fruntea primului grup de manifestanţi care încerca să forţeze trecerea prin lanţul de trăgători spre centrul oraşului. Nu despre reacţiile mele personale doresc să scriu acum, despre stupoarea mea înspăimîntată şi ochii mei holbaţi care priveau urlînd. Nu toate acestea sînt importante aici. Dar aş vrea să vă relatez despre ofiţerul care ordona foc împotriva civililor neînarmaţi. Crăcănat cu cinism la doi-trei metri în faţa celorlalţi militari – ca dovadă că n-avea a se teme de vreun glonţ venit dinspre noi – m-a uluit agresivitatea lui patologică. Trec peste detaliul că n-am auzit nici o somaţie din partea sa. Admit şi ipoteza că prima rafală putea fi îndreptată în sus, căci nu-mi amintesc gemete de răniţi în primele secunde. Dar apoi armele au coborît pe orizontală. Am văzut gloanţele care izbeau la un metru de capul meu. Cînd te prăbuşeşti îngrozit în noroiul străzii, în timp ce întunericul nopţii coboară încet, vă asigur că imaginea gloanţelor trasoare şi sunetul asfaltului muşcat de proiectile nu sînt senzaţii care pot fi uitate cu uşurinţă. Nici primele strigăte de durere ale celor de lîngă tine. Nici vestea care s-a răspîndit fulgerător: în stînga, pe trotuar, au omorît o fată tînără! Îi răspunde un alt ecou: mai în spate a murit un bărbat!
Ne-am repliat de după cele patru camioane care ne serviseră drept scut spre porţile şi prin curţile laterale. De acolo le strigam: “Criminalilor! Vă vom judeca! Îi omorîţi pe fraţii şi surorile voastre! Asasinilor!”. La strigătele noastre ne răspundea tot EL, din fruntea plutonului, cu revolverul. Nu ne vedea, nu ne cunoştea, cu farurile camioanelor care îi băteau în ochi, dar era turbat la ideea că mai trăim. Cînd auzea vreun strigăt de indignare, îşi îndrepta arma într-acolo şi trăgea furios. Nu ştiam cum îl cheamă, nu ştiam cine i-i mamă, dacă are nevastă sau copii, dar mă uitam la el cu îndîrjire. Ştiu că în seara aceea mi-am făcut o promisiune crîncenă: PE TINE N-O SĂ TE UIT!
Apoi i-am citit declaraţiile mincinoase date în faţa procurorului militar care ancheta evenimentele de la Revoluţie. Scornea cu neobrăzare că noi, manifestanţii, l-am atacat pe el. Că el a încercat să ne ia cu vorba bună. Că noi i-am pus viaţa în pericol. Că nu el a ordonat foc. Că nu el a tras. Că nu el e răspunzător. Că el a îndeplinit doar ordinele primite. Şi că el e militar disciplinat. După ce ai avut prilejul să vezi un om care a ucis, să-l mai auzi apoi că şi minte cu nesimţire este o banalitate. Singurul lucru important pe care l-am aflat atunci a fost cum îl cheamă: IOAN LAURENŢIU COCAN.
Era ultimul element care-mi mai lipsea. Am început să scriu despre el. Să relatez ce-am văzut cu ochii mei că a făcut. Să povestesc cum s-a întîmplat. În presă. Într-o carte a mea. La radio. Într-o altă carte-memorial, dedicată victimelor Revoluţiei.
A trecut timpul. Am ajuns încetişor în plină democraţie de-a lui Emil Constantinescu. Am asistat buimăcit la tentativa ministrului ţărănist Dudu Ionescu de-a graţia crimele din decembrie ‘89. Apropo, ştiţi care e bancul secolului (trecut)? Să vezi un reprezentant de frunte al partidului justiţiarilor din România vrînd să graţieze un delict de amploare naţională înainte de a-l judeca!
Sîntem în februarie 2000. Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, cam ce părere v-aţi face cînd vă telefonează noaptea la ora 1 criminalul cu prenume de sfinţi şi, după ce se prezintă, vă spune textual: “Trebuia să mori şi tu, în pizda mă-tii, acum zece ani!”? Iar pe urmă vă anunţă că vă cunoaşte adresa şi aspectul fizic, va veni el să vă arate diverse chestii? Aud? Domnu’ Emil? Tovarăşu’ Dudu?
În ce mă priveşte, am fost nevoit cu acea ocazie să recurg la tehnica din dotare. L-am înregistrat pe robotul telefonului şi a doua zi – cu sprijinul Asociaţiei pentru Adevărul Revoluţiei – am convocat o conferinţă de presă. Aşa s-a făcut de-a ajuns COCAN din nou la ziar.
A mai trecut ceva timp. Sîntem în primăvara anului 2002. Altă democraţie, altă distracţie: a lui Iliescu Bis (sau Tris). Se inventează noi posturi de televiziune, cu studiourile amenajate prin bucătării de bloc, la uscător, în spate după şură, colo-şa prin vecini. Fără licenţe de emisie, fără forme legale. Aţi ghicit că mă gîndesc la OTV şi la bîlciul de vorbe al paiaţei Dan Diaconescu. Întrebare: care e lucrul cel mai abject şi stupefiant care nu s-a făcut încă în România şi pe care un limbric fără scrupule şi-l poate permite pe sticlă? Răspuns: să aducă un serial killer în transmisiune directă şi să-i spele cadavrul ambulant sub ochii publicului îngrozit. Faptul că ucigaşul care în condiţii de semi-normalitate n-ar beneficia la Gherla nici măcar de pachet, necum de vorbitor, îşi insultă propriile victime, de pe micul ecran (toţi revoluţionarii erau troglodiţi şi beţivani, toţi morţii – ucişi de el, cu mîna lui! – erau nişte derbedei), nu mai oferă nici o relevanţă. Faptul că cele două numere de telefon afişate pe ecran pentru intervenţiile telespectatorilor (plus altele două, obţinute de mine de la Informaţii) au sunat timp de o oră “ocupat”, pînă m-am scîrbit şi am stins televizorul, reprezintă un simplu detaliu. Faptul că pelticul grizonat care ar fi trebuit să conducă emisiunea se hlizea complice la auzul enormităţilor revărsate ca o diaree de asasinul ce-i stătea alături, nu schimbă cu nimic datele problemei.
În cadrul seriei de reportaje Shocking Asia sau Shocking America, am avut odinioară prilejul de a urmări pe casetă video diverse ciudăţenii de pe la alţii. De pildă un crocodil care a supravieţuit vreo zece ani în canalele de evacuare a latrinelor dintr-o metropolă, pînă cînd a dobîndit dimensiuni gigantice şi nu se mai scurgea rahatul la vale. Sau un criminal filmat în timp ce era dus să fie prăjit pe scaunul electric. Dar nimănui nu i-a trecut prin cap să ia asasinul din viaţa civilă, unde îşi consumă liniştit pensia de disponibilizat din rîndurile armatei, şi să-l paraşuteze în bucătăria de campanie a unei televiziuni de cartier, pentru a-i da prilejul să-i insulte pe cei ce nu mai sînt.
Shocking Romania!
Din colţul meu de martor modest şi de victimă indignată propun ca, atunci cînd ziua dreptăţii va sosi totuşi, celula imediat alăturată să-i fie rezervată teleastului Dan Diaconescu. Astfel cei doi îşi vor putea continua nestingheriţi confidenţele, prelungindu-şi talkshow-ul prin semnale morse bătute cu cutia goală de hering chinezesc în peretele decojit al puşcăriei.
Laszlo Alexandru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.