Etichete

, , , , , , , , ,

demenypeterPoetul Demény Péter s-a exprimat pe blogul său în legătură cu recentele incidente violente de la Paris şi receptarea lor în opinia publică intelectuală. Traduc aici, cu acordul autorului, reflecţiile sale.

De zile întregi sînt uluit. Citesc reacţiile de după atentatul de la Paris şi pe cele mai multe nu le pricep. Unul dintre articolele cele mai îndrăgite îi aparţine lui Papp Attila Zsolt şi mă bucur că am putut citi aşa ceva. Sau acela semnat de Gyöngyösi Csilla, care analizează diferenţele dintre cultura europeană şi Islam şi explică – iar prin asta m-a pus pe gînduri – că două tipuri de umor şi de simţ al umorului dau rezultate diferite.

Cele mai multe comentarii citite de mine le aparţin totuşi unor autori europeni, care: 1. parcă ar tinde să ierte crima; 2. parcă n-ar înţelege libertatea cuvîntului; 3. parcă n-ar înţelege ce-i arta.

1. Dacă-l zgîndări, îţi trage una; nu se cuvine să rîzi de religia altuia; ai văzut ce fiţuici ordinare – tot din astea citesc, iar concluzia spusă/nespusă este că “la urma urmelor, se înţelege că au făcut una ca asta”. Ei bine, aş vrea să clarific în faţa tuturor semenilor mei creştini: crima nu poate fi iertată, nu are justificări. Sînt uimit doar de faptul că aceia care s-au înscris la cuvînt şi eventual sînt credincioşi fervenţi nu consideră îngrozitoare o asemenea faptă. Porunca a şasea nu spune să nu-i ucizi pe oamenii drăguţi, frumoşi, simpatici etc., ci: să nu ucizi.

2. Ştiu de ceva timp: multora nu le-a trebuit libertatea cuvîntului; multora nu le-a trebuit deloc. Totuşi mă şochează iar şi iar cît de mult nu le-a trebuit. Ceauşescu putea să trăiască bine mersi, fiindcă pentru mulţi oameni nu contează deloc că pot să scrie, să spună, să urle orice.

Mă surprinde totodată că un caz de o asemenea gravitate este discutat după reperul: se cuvine – nu se cuvine. În public nu se cuvine să rîgîi, să dai vînturi, să scuipi, să-ţi sufli nasul pe trotuar, dar totuşi nu ne-ar trece prin minte să ucidem pe cineva din cauza unor asemenea fapte nepoliticoase. Şi iarăşi spun: porunca a şasea n-a fost inventată în redacţia de la “Charlie Hebdo”.

Cel mai amuzant este însă că acei oameni care fac pe mironosiţele, din cauza caricaturilor, altminteri n-au nici o problemă să azvîrle spre ceilalţi cu “jidanule!”, “românule!”, “ţiganule!”, “americanule!” etc. Ehei, nu cumva să-şi piardă fecioria!

3. Jocul “se cuvine – nu se cuvine” mă atinge însă cel mai mult în calitatea mea de scriitor şi mă întristează în special că unii/alţii dintre colegii mei artişti fac vocalize despre conceptul de “limită”. Limită în artă?! Limită în umor?! Dar, dragii mei, citiţi pamfletul O modestă propunere al lui Jonathan Swift şi veţi vedea ce anume lua în derîdere acest neghiob nesuferit. “Gluma e ceva la care rîde toată lumea” – citesc pe o listă de comentarii, numai că pe de-o parte nu toată lumea are simţul umorului, pe de altă parte şi pe Caragiale a vrut lumea să-l alunge cu pietre din cauza comediilor sale, iar despre Molière care jignea Biserica a scris Bulgakov. Această concepţie învechită n-aş putea s-o pun pe seama altcuiva, decît a pedagogiei noastre cristaline, cu toată stima pentru excepţii. Acolo unde numai ceea ce nu stîrneşte probleme e frumos, la ce să te mai aştepţi?!

WC-ul lui Duchamp, Olympia lui Manet, Salò de Pasolini – sînt nişte limite, stimaţi prieteni impresionaţi ai mei. Fiindcă arta nu e cravată la gît şi şerveţele şi oscioare de peşte, ci e libertate şi aventură şi bucuria îngrozitoare că nu ştii ce vei găsi; dacă ştii, deja nu mai e artă, nu mai e nimic. Ce-ar fi să interzicem dreptul unui artist la caricaturi proaste? Sau să-l ucidem pe autorul fiecărei caricaturi proaste? Am ajunge rapid la capătul speciei, asta-i limpede.

charlie

Anunțuri