Etichete
antisemitism, citat, clarificari, negationism, Paul Goma, scrisoare deschisa
Dezbaterea în jurul antisemitismului din scrierile lui Paul Goma s-a întins pe Facebook cîteva zile, a implicat mai multe persoane şi peste 200 de replici, mai lungi ori mai scurte. Ca piesă de “artilerie grea” a fost inclus un pasaj, cu însemnările recente, din 17 august 2014, ale prozatorului. Acolo el îşi anunţă cititorii de gravele impedimente de sănătate fizică pe care le are, împreună cu soţia domniei sale. Totuşi asta nu-l împiedică să se ţină informat despre schimburile de idei. “De pildă Laszlo Alexandru: în numeroasele – recente intervenţii – el repetă, ca-papagalele-şi-maimuţii aceiaşi [sic! – L.A.] ‘arie’, dînd-o drept citat din mine, Goma – aceasta: ‘Doar ştim, avem şi hîrtii […]’. Dacă ar fi citit cartea citată cu minimă atenţie – şi nu orbit de furie sinistrologică – nu ar fi repetat de trei ori (m-am oprit la trei) ‘citatul învinovăţitor’, atribuindu-mi-l. Ei, din cine ai citat, domnule Laszlo? Nu aştept să-mi comunici adevărul – eu îl ştiu. D-ta nu l-ai luat în seamă şi mi l-ai lipit de ceafă, venit pe la spate.” În alte pasaje violente, scriitorul insultă o seamă de intelectuali care au avut alte opinii decît ale sale: “elftarsul”, “bolşevic întîrziat”, “comenzi obraznic-autoritare”, “istoric mincinos al Holocaustului”, “rabinul a aruncat anatema”, “sinistrologul”, “sufleurul bolşevic”, “pălmuire”, “scuipare”, “picioare-n cur” ş.a.m.d. I-am răspuns cu o scrisoare deschisă acolo; o aduc în atenţia cititorilor şi aici.
Domnule Paul Goma,
Regret foarte sincer problemele de sănătate pe care Doamna Goma şi dv. le aveţi. Regretul meu e cu atît mai profund, cu cît odinioară am împărţit, o vreme, aceeaşi baricadă. Dv. veneaţi după experienţa de-o viaţă în lupta împotriva comuniştilor. Eu eram un tînăr indignat de multele nedreptăţi din jur, căruia îi lipseau informaţiile, evoluţiile din culise, antecedentele unor personaje notorii. Cu răbdare, cu insistenţă, cu tenacitate şi năbădăi, mi-aţi explicat în scrisorile dintre noi, cîţiva ani la rînd, cum stau lucrurile. Vă sînt recunoscător pentru acele cursuri intensive de istoria literaturii române.
Am înţeles să vă sprijin cu fapta. Am prefaţat primul volum al jurnalului apărut la Nemira în 1997. Am fost printre puţinii care v-au apărat în teribila campanie de presă declanşată apoi. Ce mai contează că, brusc, n-am mai putut publica în România literară? Că mi s-au închis porţile la Familia din Oradea? Că alte reviste şi grupări culturale au început să mă evite? Orice gest de solidaritate are un preţ şi n-am ezitat să-l plătesc.
Mi-aţi propus să purtăm un dialog public şi am acceptat bucuros. După ce am denunţat la unison monstruozitatea comunismului, eu am trecut, în următoarea întrebare, la faţa hidoasă a fascismului. V-aţi înfuriat pe mine. Am continuat să vă aduc dovezi şi argumente. Aţi întrerupt discuţia şi, cînd aţi publicat-o în cartea dv., partea mea de conversaţie lipsea. Dialogul se făcuse monolog. Cititorii constatau că mă puneţi la punct, dar habar n-aveau ce anume spusesem. Am rămas trist cu acea ocazie: cenzura se practica şi la Belleville?
După pragul anului 2000 comuniştii şi securiştii au devenit pentru dv. o ţintă subsidiară. Aţi fost tot mai obsedat, într-un limbaj vitriolant-compulsiv, să denunţaţi “minciunile” evreilor. Nu sînteţi istoric (decît amator), dar vă răţoiaţi la istoricii care o viaţă întreagă, sprijiniţi de biblioteci internaţionale şi institute academice de cercetare, au studiat masacrele din Holocaust. Nu sînteţi teolog (nici măcar amator), dar îl puneaţi la punct pe rabinul Şafran care le explica Biblia credincioşilor săi. Nu sînteţi o victimă a Holocaustului, dar îi biciuiaţi cu imprecaţii aspre pe cei care celebrau amintirea rudelor moarte. Impostura profesională şi, efectiv, morală în care aţi alunecat nu v-a lăsat un moment de şovăială.
Între ce-aţi fost pînă în anul 2000 şi ce-aţi devenit după aceea s-a căscat o prăpastie uriaşă. Parcă a prins viaţă o clonă care vă poartă numele. Argumentaţia atentă a fost înlocuită de urletele stilistice. Ironia jucăuşă a fost alungată de satira grobiană. Căutarea dreptăţii a fost izgonită de injustiţia colosală. Căci e de înţeles să condamni un om pentru ceea ce-a făcut efectiv, ca securist, comunist sau hitlerist. Dar este o imbecilitate uriaşă să condamni omul pentru că s-a născut într-o comunitate etnică, evreu, ungur, moldovean sau altceva. (Şi asta v-o semnalează cel care are “nostalghia popasului de acum un mileniu pe aceste meleaguri”. Vai, cîtă generozitate stilistică! Pe vremea cînd vă luam apărarea în presă nu vă deranja patronimul meu unguresc.) Nu e de mirare că prietenii (puţini) care vă susţineau în lupta anticomunistă, în anii ‘90, s-au făcut nevăzuţi. Da, ştiu, au apărut alţii între timp, dar de ce-l consideră aceştia mai interesant pe antisemitul Goma? De ce nu l-au preferat, partizanii de-acum, pe anticomunistul Goma de odinioară?
În ce mă priveşte, pot fi solidar cu un set de principii – în nici un caz cu un autor care a ales să-şi batjocorească posteritatea. Cum vă scriam data trecută: “Pînă la urmă fiecare scriitor e stăpînul, dar şi responsabilul propriilor sale opţiuni. Destinul literar – ca şi cel personal – este prin excelenţă solitar. Oamenii se despart – scrisul rămîne pentru a fi judecat”. Judecarea ultimei perioade de “creaţie” a lui Paul Goma e în curs de desfăşurare.
P.S. Domnule Paul Goma, acesta e pasajul din cartea dv. pe care l-am citat şi în care dv. negaţi explicit Holocaustul. De la mine am pus doar o virgulă între paranteze drepte – fiindcă era nevoie gramatical de ea. Şi m-am oprit înainte de propoziţia care începea cu literă mică.
Pasajul antisemit provine de la p. 273 a acestei cărţi publicate de dv.
Laszlo Alexandru 
Pingback: Prin blogosfera literara (18 – 24 august 2014) | Recenzii filme si carti
Bravo, Domnule Laszlo Alexandru!!!
Toată prețuirea inimii mele de…minte și literatură!
Vă citesc cu nesaț. Nu vă descurajați; mai sunt(em) câțiva onești nestrămutați în satisfacția adevărurilor incomode, chiar atunci când, ne privesc…Nu e defel cazul meu în replica Dvs. de mai sus.
Din păcate, tot mai mulți regretă, după Monica Lovinescu, întâlnirea, împrietenirea cu Paul Goma.
Cu stimă,
Monica Gheț
Vă mulţumesc pentru cuvintele de apreciere.
Eu nu regret că l-am cunoscut pe Paul Goma. Dimpotrivă. A avut un rol fundamental în formarea personalităţii mele, la momentul ieşirii din adolescenţă, în cristalizarea unor imperative etic-sociale, în cunoaşterea unor realităţi culturale delicate, de culise.
Asta nu mă face, desigur, să-i împărtăşesc dureroasa derivă din ultimii 15 ani, prin care şi-a renegat propriile sale idealuri etice şi aspiraţii valorice.
Indiscutabil dl. Goma este suparat pe anumite actiuni ale populatiei evreiesti inainte de inceperea ostilitatilor propriu-zise din 1941, dar nu as merge atat de departe spre a interpreta „supararea” sa, drept antisemitism. I-am sugerat printr-o scrisoare pe care domnia sa a si publicat-o in Jurnal 2010 si pe care o reproduc mai jos, sa judece istoria, mai mult cu „de ce” s-a intamplat si nu doar cu „ce” s-a intamplat. In plus fiul sau este evreu…
Iata scrisoarea:
SCRISOARE CĂTRE PAUL GOMA
“Bună seara domnule Goma,
Am primit cu satisfacție răspunsul dumneavoastră. Simultan am început lectura eseului „Săptămâna roșie”. Fiind în vacanță am profitat de mai multe lecturi. (…) „Săptămâna roșie” „la liber”. Cartea atinge un subiect evident sensibil în România anului 2010. Din păcate după relativa destindere a discursului istoric de după 1989 au rămas segmente ori aspecte ale istoriei noastre care nu au fost reabilitate. Mă refer la perioada lui Antonescu, 1940-1944, inclusiv „problema evreiască”. Ca profesor de istorie resimt acest fapt ca pe o amputare nepermisă libertății de care trebuie să beneficieze istoricul. Este vorba de faptul că din programa examenelor naționale (cum este bacalaureatul) la istorie, perioada lui Antonescu este scoasă. Elevii și profesorii se concentrează evident pe materia care „se dă” și care – oricum – nu este tocmai ușor de acoperit. Astfel, în lipsa unui demers susținut al profesorului de istorie, elevul rămâne cu percepția de la TV sau internet.
Există în România actuală o „recrudescență” să-i spunem a fenomenului Holocaustului (prin Holocaust înțelegându-se … doar ce au pătimit evreii, nu și holocaustul populațiilor precolumbiene din America bunăoară). Româncele caută soți evrei (vezi cazul Mihaela Rădulescu). Dacă nu găsesc, măcar își botează copilul și cu un al doilea prenume evreiesc, gen „Călin-David”. „Febra” filosemitismului a cuprins pe toată lumea. Toți au cel puțin un bunic evreu. Dacă nu își permit, atunci clar cel mai bun prieten este un evreu. Toți sunt îndrăgostiți de evrei, îi iubesc mai mult decât se iubesc evreii pe ei. Ca evreu sunt puțin derutat sau cel puțin luat pe nepregătite. Aaa, să fim clar înțeleși, nu sunt sufocat nicidecum de sentimente pozitive. Primesc cu suficientă regularitate mesaje de amenințare de genul: „mori jidane”, „să-mi bag p…-n familia ta jidane”, „muie jidane” sau „jidanu dracu impotent” și multe alte semne de afecțiune „filosemită”. Ca elev și student am avut ceva de suferit din cauza numelui de familie pe care îl port – RIEGLER. Cei mai mulți întreabă cu o falsă inocență: „Este nume evreiesc?” Sătul până peste cap de această întrebare am început să răspund că „Ionescu” și „Popescu”, „Moldoveanu” și „Munteanu”, acestea sunt nume evreiești! „RIEGLER este nume german austriac”. Nume evreiești sunt: „Moise-Moses-Moshe”, „Rașela”, „Ițic” și „Ștrul” dacă vreți. Când se ajungea la numele tatălui – „ISRAELO” – nu mai era nimic de făcut… Cel mai mult mă deranja expresia „jidan”. Am auzit-o prima oară de la cea mai frumoasă colegă din școala primară – pe deasupra și premiantă an de an – pe care eu o numisem “rusoaică” (mama ei era). Am întrebat acasă pe maică-mea care a rămas întrucâtva pe gânduri, apoi mi-a explicat. Inclusiv că este peiorativ, jignitor. Pe vremea aceea mă apăram spunând că „nimeni nu își poate alege părinții”, acum fac plângeri penale care primesc renumitele „N.U.P.-uri”, iar antisemiții autentici, flagranți și absurzi, proferează de la capăt instigările și insultele relative la rasa mea, surprinși parcă și ei de succesul infracțiunilor lor care de fapt nu sunt infracțiuni, „nu sunt nimic” spune vocea unei procuroare. Aceasta este starea de spirit întreținută la București. Dar în lume, pe buze, pe deasupra hainelor, în firul de păr suntem filosemiți. Atât de filosemiți încât – în caz de pericol! – ne-am putea tăia sau vătăma împrejur, din dragoste față de evrei. Dar nu se poate! Convertiri nu se fac. Așa că rămâne să batem toba că ii iubim pe evrei și să-i infierăm pe cei care nu îi iubesc, chiar dacă ar fi evrei. Cum granița între cea mai mare dragoste și ură este atât de fragilă nu mă amăgeam.
Mersesem prin toamna lui 2008 la o consfătuire a profesorilor de istorie din București, ținută la Liceul „Jean Monnet”, aflat în nordul Capitalei, în zona Primăverii, în care locuiește protipendada. Profesorul de istorie este un fel de “confecționer” care realizează lecții-telejurnale la comandă, precum vestitul sculer-matrițer care realizează piesa cu care s-a construit socialismul. După ce am ascultat ultimele „directive” în domeniul istoriei (profesorilor de istorie în România trebuie să li se spună în fiecare an, exact ca în comunism, rezultatul adunării 2+2, precum lui Winston Smith din cartea lui Orwell, “1984”) am plecat cu un fost coleg din Universitatea București de la Facultatea de Istorie. Imi aminteam că în anii studenției (1991 – când încă se mai strângeau de pe pereți lozincile comuniste, bustul lui Marx-Engels-Lenin aflat la etajul II la ușa bibliotecii și 1996 – anul absolvirii – când se făceau expoziții legionare pe pereții facultății) colegul în cauză avea dese ieșiri antisemite la cursurile speciale de istorie contemporană a României, chiar la adresa mea, tolerate de unii profesori antisemiți care mai predau. Cum la consfătuire se insistase pe studierea – mai profundă – a Holocaustului evreilor, îi împărtășeam cu amărăciune colegului – eu, evreul – că se face prea mult caz de acest subiect istoric, că elevii s-au plictisit de subiect într-un an de studiu, chiar se feresc de acest curs opțional-obligatoriu. La clasele de real studiul Holocaustului a ajuns la paritate cu studiul istoriei naționale, adică o oră pe săptămână pentru fiecare disciplină, ceea ce este prea mult – spuneam eu – arătându-i că în trei lecții poți să lămurești subiectul la nivel academic. Proteste din partea colegului antisemit. „Cum???”, „Este un subiect important!!”, „Lasă băi că e bine să se studieze!” conchide el cu siguranță. „Ce?” Tu (adică eu) „esti antisemit?” îmi spunea legionarul din facultate. După ce i-am sugerat o circumcizie benefică, ne-am despărțit în același spirit reciproc persiflant din facultate, cu invective și cu rolurile inversate.
Ca istoric trebuie să uit că sunt român sau evreu, că am vederi liberale sau social-democrate. Ca istoric, britanicii și americanii nu au fost cu nimic mai buni decât rușii când a fost vorba de sovietizarea României, Holocaustul indienilor cu nimic mai prejos decât cel al evreilor, bombardamentul Dresdei sau cel asupra Tokio-ului cu nimic mai înălțător decât crimele judecate la Nürnberg. Între Stalin și Hitler nu există alegere, îmi spun tot timpul. Sigur,
aceasta este calea cea mai scurtă să ajungi un „extremist de centru”, doar pentru ai urmat o cale echilibrată, de mijloc.
Am învățat la Istorie – de la Ion Bulei – că este mai important să știi „de ce?” în loc de „ce s-a întâmplat?”. În mod inevitabil ajungi la alte concluzii. Rostul istoricului este să spună de ce s-au întâmplat lucrurile. Dacă te întrebi ce au făcut naziștii ori evreii pe frontul sovieto-german ajungi la concluzii triste. Dacă te întrebi de ce a făcut fiecare parte, ce a făcut, ajungi la alte concluzii, poate mai interesante.
Îmi cer scuze pentru prea multele rânduri cu care poate v-am obosit. Încă nu m-am obisnuit cu ideea că dialoghez cu cel despre care predau la clasă sau la meditații, cu cel care în 1977 vorbise de „cutremurul oamenilor”.
Cu stimă,
Corneliu Riegler”
In alta ordine de idei mi-a ramas ramas numele dvs. [Laszlo Alexandru] din recenzia foarte reusita despre Lazar Saineanu.
Îmbogăţiţi cunoaşterea cu noi abordări: 1) de tip conceptual (“holocaustul indienilor” – aţi auzit de negarea faptului, prin diluarea lui?); 2) de tip comparativ (“ce au făcut naziștii ori evreii pe frontul sovieto-german” – aţi auzit de indecenţa plasării călăilor şi a victimelor pe acelaşi taler de argumentaţie?).
Vă felicit că Paul Goma v-a publicat scrisoarea deschisă (confuză şi divagantă, ca să fiu sincer pînă la capăt) în jurnalul lui. Scrisorile mele deschise bag de seamă că le cenzurează cu încăpăţînare, de vreo 10 ani încoace. De ce oare?
In plus dl. Goma neaga Holocaustul romanesc, nu Holocaustul, in general
Argumentul ăsta e de parcă avocatul ar spune: onorată instanţă, Ion a violat-o doar pe Maria, nu pe toate fetele din sat.
Totusi nu se poate compara represiunea din Transilvania de Nord cu cea din Valahia sau Vechiul Regat. Aici au supravietuit multi evrei chiar daca au fost supusi umilintelor. Nu poti incadra toate situatiile in sabloane exacte. Poate de aici ideea de ,,confuza”. In fine, eu sunt un pic mai ,,tolerant” cu delictele de opinie ale dlui. Goma si nu pot decat sa ma bucur, din nou, cand vad cat de iubiti si compatimiti sunt astazi evreii in Ro. Pacat ca aceasta iubire fatarnica nu foloseste la absolut nimic.
Greşiţi, fireşte, crezînd că măsurile oficiale luate în prezent de România, în direcţia stăvilirii antisemitismului, ar fi fost zadarnice (manuale şcolare, ore de specialitate la liceu, o sinteză istorică internaţională, oficial asumată, simpozioane şi conferinţe, înfiinţarea unui institut guvernamental, inaugurarea unor monumente comemorative, proteste în presă împotriva transgresorilor etc.). Priviţi comparativ situaţia din Ungaria, unde s-au făcut mult mai puţine în această direcţie: un partid extremist, xenofob şi antisemit a devenit al doilea ca mărime în parlament, iar societatea civilă se chinuie agonizînd. Vă asigur că, prin comparaţie, situaţia democraţiei din România este mult mai favorabilă decît în Ungaria. Inclusiv datorită efortului de studiere corectă a trecutului şi de asumare autocritică a crimelor.
Cît priveşte fenomenul Holocaustului, el a avut o dinamică şi o evoluţie distinctă, de la ţară la ţară. Au fost deosebiri, în mod indiscutabil, între Vechiul Regat şi Transilvania, cît priveşte momentele istorice ale prigoanei, strategiile de represiune, amploarea numărului de victime etc. Asta nu schimbă prin nimic percepţia de ansamblu asupra tragediei.
N-aveţi decît să consideraţi negarea Holocaustului, de către Paul Goma, un simplu “delict de opinie”. E părerea dv. personală. Însă dacă v-aţi fi născut într-un lagăr de concentrare, cum i s-a întîmplat de pildă lui Andrei Klein, iar bunicii, unchii şi mătuşile dv. ar fi pierit gazaţi la Auschwitz, o asemenea dezabuzare cinică ar fi părut cel puţin indecentă. Vă recomand lectura cărţii “Lea. Povestea familiei mele”, ca să vă completaţi informaţiile despre Holocaust şi din direcţia celor care l-au trăit pe pielea lor.
https://laszloal.wordpress.com/2014/04/13/viata-socanta-2/
Din nou ma bucura entuziamul fata de demersurile ,,fatarnice” le consider eu, ,,zadarnice” in trad. dvs. Daca statul roman ar combate antisemitismul ar lua masuri legale impotriva celor care-l promoveaza. (Ati citit genul de mesaje pe care-l primesc, raspunsul statului ro. si reactia de bucurie a subiectilor – sper ca nu partea aceasta din scrisoarea catre Goma a fost ,,confuza”).
Eram la unul din cursurile pe care le adulati, in cadrul Universitatii Bucuresti, Conferentiarul, Carol Iancu, evreu, profesor in Franta, incerca sa convinga un auditoriu deja convins despre faptul ca legea minelor elaborata de liberali in 1924 a fost o lege rasiala, impotriva evreilor. Cu bunovointa am incercat sa-i explic faptul ca acea lege nu are in ea nimic rasial si nimic antisemit, ca e pacat de ideile valoroase din restul cursului, despre miturile fondatoare ale antisemitismului. Proteste din partea auditoriului roman. Legea minelor din 1924 este deja insemnata sau infierata dle. Laszlo, ca lege antisemita, rasista, etc. Este un adevar definitiv. Vorbitorul este singurul care mediteaza la argumente si se arata interesat in dezvoltarea lor. Cum sa nu fie o lege rasiala, antisemita? spune o colega ,,sefa de catedra”, a sotiei mele, colega care la venirea sotiei in liceul Sincai s-a exprimat in sensul ca a venit aceasta ”jidanca”. In pauza de cafea o alta aparatoare a evreilor din timpul cursului imi marturiseste cat de periculosi sunt ,,jidanii”, iar dupa cafea reia aria protejarii evreilor prin plangerea lor fatarnica.
Stiu ce a facut armata si administratia romaneasca la Bogdanovka sau Odessa. Stiu si de faptul ca Sebastian era pus sa mature strazile, dar nu sa mearga la gazare. Goma povesteste experienta sa. Nu scrie un tratat de istorie. Sunt la fel de putin tulburat de ,,revolta” sa, precum si de ,,entuziasmul” dvs.
Atunci cînd Paul Goma scrie, negru pe alb, că “«Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie” (vezi foto mai sus), nu e vorba despre ceea ce consideraţi dv. – şi anume că “Goma povesteşte experienţa sa”. Nu, nu. El formulează o concluzie generală (mincinoasă şi insultătoare), la un şir de demonstraţii şarjate, de fapte istorice pe care le prezintă unilateral şi tendenţios.
A spune lucrurilor pe nume, a recunoaşte realitatea unei tragedii continentale, nu presupune nici un fel de “entuziasm” din partea mea. Doar un imperativ de bun-simţ.
Iar legea minelor din 1924 fireşte că n-are vreo legătură cu ce discutăm noi aici.
Am prins toate ideile. Deci sa nu mai vorbim de holocaustul indienilor din America ca diluam holocaustul evreilor.
Dom’le, sînteţi din Ardeal, de vă prindeţi aşa de greu? 🙂
Altminteri într-adevăr nu există holocaustul indienilor, sau holocaustul comunist, sau holocaustul energiei electrice pe vremea lui Ceauşescu (vă mai amintiţi? atunci cînd se lua curentul în fiecare seară), sau holocaustul săpunului “Cheia” (fiindcă n-aveai cu ce te spăla) etc. etc.
La fel de impropriu ar fi să vorbim despre Gulagul pentru evrei, Gulagul pentru indieni, Gulagul pentru energia electrică, Gulagul pentru săpunul “Cheia” etc.
Cuvintele – şi conceptele – îşi au rostul lor. Cine le amestecă este fie un prost comunicator, fie un ins răuvoitor.