Etichete

, , , , , ,

Grace_Monaco“Grace de Monaco” este un film controversat, chiar în rîndul echipei de realizare, cu dispute între regizor, scenarist şi distribuitorul american, cu dezavuări publice din partea familiei regale monegasce. Pe scurt ar fi vorba despre metamorfoza unei actriţe americane de succes, Grace Kelly, în prinţesa Grace (interpretată de Nicole Kidman), soţia prinţului Rainier al III-lea (jucat de Tim Roth). Kelly a fost venerată şi adulată de public în America, a cîştigat şi Premiul Oscar. Intrînd apoi în familia regală şi venind să trăiască la Monaco, trebuie să renunţe la actorie şi la cariera profesională, care îi lipsesc mult. Da, locuieşte la palat, dar e pe-un colţ de stîncă. Da, e prima doamnă, dar suita ei este ipocrită, nu pierde nici un prilej de a-i vîrî beţe-n roate, de-a o spiona şi a o trăda. A dat libertatea unui continent pe o colivie de aur, destul de şubredă.

Soţul o neglijează, pentru că e foarte ocupat cu ameninţările politice cărora trebuie să le facă faţă. Monaco e un regat mic, aproape complet dependent de Franţa. Stătuleţul nu are industrie sau agricultură, se menţine doar din turism şi jocurile de noroc. Dar prinţul trebuie să găsească o soluţie la ultimatumul şi blocada militară ale lui De Gaulle, ce pretinde subordonarea financiară. Are, prin urmare, alte griji pe cap decît nevasta blondă, care suferă de spleen şi dezadaptare. Ideea divorţului se profilează tot mai insistent în mintea frumoasei prinţese. Duhovnicul american o sfătuieşte să-şi accepte noua condiţie, să renunţe la Statele Unite – dar apoi el însuşi nu mai rezistă departe de casă, se retrage din post, cere să fie transferat înapoi. Ce spune oare mama ei? O sună pentru a i se plînge că şi-a ratat viaţa – pe cînd aceea i-o taie aspru că vorbeşte prostii, nici o fată din Pennsylvania nu a mai devenit vreodată prinţesă, toată lumea o admiră şi-o invidiază, tatăl ei s-ar răsuci în mormînt să audă de-un divorţ.

Singura soluţie rămîne adaptarea. Grace îşi propune să devină “de Monaco”. Ia lecţii de limbă franceză, de mişcare scenică şi de ipocrizie socială. Tocmai la timp pentru a dejuca o conspiraţie pusă la cale de cumnată, care vrea să le preia tronul. Balul de caritate al Crucii Roşii, organizat în prezenţa unor somităţi diplomatice şi artistice mondiale, cu Maria Callas interpretînd sublim o arie, îi dă prilejul fermecătoarei aristocrate să ia cuvîntul. Într-un monolog cam despletit, dar cu o rochie de seară impecabilă şi o distincţie rafinată, alteţa sa face un apel vibrant la iubire şi generozitate, ca remedii universale pentru toate conflictele. Lumea o aplaudă, regatul e salvat, prinţul îi declară fascinat la ureche că o iubeşte. Spectatorii rămîn cu un dubiu, cînd se aprind luminile în sală: au asistat la povestea unui eşec asumat, sau a unui triumf amar? Pesemne că amîndouă.

Văzute la puţin timp unul după celălalt, filmul despre Lech Walesa şi cel despre Grace de Monaco vorbesc despre doi oameni care s-au ridicat deasupra celorlalţi, prin meritele şi sacrificiile personale. Unul a făcut-o folosindu-se pînă la capăt de autenticitatea sa noduroasă, iar cealaltă renunţînd la aspiraţiile ei visătoare şi naive. E dreptul fiecăruia să-şi aleagă drumul.

Anunțuri