Etichete

, , , , , ,

clujVă mulţumesc în primul rînd pentru această invitaţie. Mă bucur să fiu într-un loc pentru mine complet ciudat. Nu sînt un tip care umblă prin baruri. Nu sînt habotnic, dar probabil că m-am obişnuit cu studiul, cu biblioteca. Mi-am zis să întrerup, măcar odată, această tradiţie personală. Privind afişul, care e foarte frumos, şi cunoscîndu-i pe cei mai mulţi dintre vorbitorii din seara asta, mă gîndeam că eu ţin de-o altă categorie. Ei sînt istorici faimoşi, cu o pasiune declarată pentru ştiinţa trecutului. Eu, prin studiile, prin activitatea mea, sînt literat, filolog, traducător. Mă simt mai înrudit cu domnişoara traducătoare care ne ajută acum, la capătul mesei. N-o să vă pot face, din păcate, istoricul toaletelor publice din Cluj şi nici al străzilor mai deşucheate. Dar sînt profesor, pe lîngă faptul că sînt scriitor. Şi mă gîndesc că ar fi important, din aceste perspective disparate, să mă refer la povestea unei formări, nu neapărat ca un Bildungsroman, dar ca o scurtă abordare autobiografică. Să mă refer la paşii care ajută pe cineva să crească, asta poate deveni o relatare interesantă.

Atunci cînd vorbim despre oraşul nostru, el înseamnă multe lucruri diferite. Pentru unii, care au plecat deja, au ales să lucreze în străinătate, fie şi pe alte continente, e locul nostalgiei, unde ar reveni cu drag, pînă şi pe jos, traversînd oceanele. Pentru cei care trudesc aici de dimineaţa pînă seara, pentru a supravieţui cu greu, acesta este un loc al torturii, pe care îl detestă. Ar aştepta să scape spre un destin mai bun. Eu sînt un clujean autentic, m-am născut aici, am crescut, am studiat şi acum predau: toată biografia mea e legată de Cluj. Un aspect esenţial pentru mine este acesta, felul în care m-am format. Fiind vorba despre un centru universitar, cu nume de elită, de mare prestigiu, sînt convins că mulţi dintre dumneavoastră aveţi astfel de amintiri, de autoformare.

Două aspecte aş vrea să vă relatez, gîndindu-mă în urmă la oraşul din anii ‘80. Sîntem de faţă oameni mai tineri, mai vîrstnici, unii au trecut prin etapele acelea. Îmi amintesc de-un Cluj foarte trist, întunecat, friguros. Nu existau pub-uri, sau cel puţin eu ca elev nu le cunoşteam. Nu se prea ţineau conferinţe culturale, discuţii publice, doar ceva şuşoteli pe la ureche ici-colo. Societatea era traumatizată. Erau penurie, stres (inclusiv politic) şi teamă faţă de cel de-alături. Toate acestea, din fericire, au dispărut. Dar ele s-au imprimat în personalitatea celor de o anumită vîrstă, a maturităţii de azi. Vreau să-mi aduc aminte care au fost două direcţii ale mele de formare. Poate ele s-au intersectat, pe neştiute, cu ale unora aici prezenţi. Eram elev de liceu, la “Ady-Şincai”, cum se numea pe-atunci (acum e “Gheorghe Şincai”). Orele erau majoritatea plictisitoare, multe de învăţămînt ideologic, de formare a “omului nou”. Lecţiile ni se dictau, apoi trebuia să le tocim pe de rost. Deja se strîngea şurubul, cineva voia să ne obişnuim cu ideea că nu sîntem de capul nostru. Cum puteau să se apere nişte copii, nişte adolescenţi? Unde puteau să evadeze? O să vă vorbesc despre o supapă incredibilă. Aici, în centrul Clujului, noi, nişte tineri de 16 sau 17 ani, am descoperit că, dacă o ştergeam de la ore, traversam strada Kogălniceanu, ceva mai sus pe dreapta găseam Filarmonica. Dimineaţa se făceau repetiţii de muzică simfonică. Aşa că fugeam de la şcoală ca să ascultăm Mozart, Beethoven, mari nume clasice, dar care erau interpretate într-un mod foarte straniu. Muzica aceea divină răsuna cîte 3 minute, cîte 5 minute. Apoi intervenea dirijorul, foarte supărat, întrerupea, cerea să se repete fragmentul. Reascultam aceleaşi pasaje de cîte şase ori. Noi eram ascunşi sus, la balcon, în spate. Urcam treptele pe furiş, ca să nu fim dibuiţi de cineva care să ne dea afară. Acum elevii mei se duc în “Time”, îi văd cum îşi dau pe Facebook check in la cafenea, chiar şi în timpul orelor mele. Uneori mă supăr, alteori mă fac că nu bag de seamă. Nu ştiu dacă eram noi mai serioşi. Dar marea muzică şi marii autori aşa i-am cunoscut: trăgînd chiulul de la învăţămîntul obligatoriu. Mergeam la filarmonică şi ne ascundeam la etaj. Sau ne opream lîngă zidurile bisericii reformate, unde răzbăteau pînă în stradă sunetele de orgă. Aproape săptămînal veneau diverşi interpreţi, unii chiar din străinătate, şi îşi pregăteau concertele de seară, făcîndu-şi repetiţiile tocmai cînd treceam noi prin curtea şcolii, de la o clădire la cealaltă. Aşa că nu mai ajungeam la destinaţie, dispăream pe traseu, pentru a trage cu urechea la fragmentele din Bach (am rămas cu o pasiune pentru Toccata şi fuga în Re minor).

Pasul următor, pe această filieră, a fost să descopăr, undeva, pe la mijlocul străzii Dr. Petru Groza (acum îi zice Eroilor), magazinul “Muzica”. Aveau nişte admirabile colecţii de discuri din vinil, de la Electrecord. Inspirat de primii paşi de chiulăngeală, am ajuns ca, din banii de sendvişuri, pe care-i primeam de acasă, să-mi cumpăr nu mîncare, ci discuri clasice. Nu erau interpretări senzaţionale, dar erau superbe recitaluri Chopin, integrala simfoniilor de Beethoven, memorabile concerte Paganini, o amplă gamă de concerte Vivaldi, muzica de balet a lui Ceaikovski, orga lui Bach, nume mari ale muzicii clasice, care au venit spre mine, sau pe care eu atunci le-am descoperit. Poate fi interesant ca, la vîrsta adolescenţei, să deschizi o pîrtie în centrul Clujului, chiulind de la datoriile impuse de-o societate “revoluţionară”, pentru a-ţi croi drumul în viaţă într-un mod mai sobru, dar şi mai nonconformist.

Anunțuri