Etichete

, , , , ,

PRIMUL PAPĂ AL EPOCII MODERNE ÎMPOTRIVA CĂRUIA SE COMITE UN ATENTAT

papaViolenţa se produce totdeauna pe neaşteptate. Şi cu totul neaşteptat a fost atentatul împotriva Papei, în Piaţa Sfîntul Petru, în mijlocul mulţimii. În epoca terorismului internaţional, imaginea Pontifului care se ghemuieşte însîngerat în maşina albă devine un semn al vremii. Pentru prima dată, Papa e victima unei violenţe fizice în epoca modernă. Pentru prima dată, un Papă merge la spital. Fotografiile care îl înfăţişează în halat sau aşezat pe pat, cu sticla de apă şi deodorantul pe noptieră, contribuie la modificarea imaginii Papalităţii. Prin intermediul acelor imagini, lumea a perceput semnul dramatic al Pontificatului. Ele au legat figura Pontifului de răsturnările epocii.

Miercuri, 13 mai 1981, orele 17,17. Ioan Paul al II-lea salută şi binecuvîntează cei treizeci de mii de turişti şi pelerini care se înghesuie în piaţă pentru audienţa generală. În maşina descoperită, Papa trece încet de-a lungul parapetelor, îmbrăţişează copiii. Ca în fiecare zi de miercuri, aşa cum a făcut mereu, în toate călătoriile sale, în orice colţ al lumii. Iată-l pe punctul de a încheia al doilea ocol al pieţei şi apropiindu-se de Poarta de bronz. Acum are în braţe o fetiţă de doi ani care ţine un balon şi se numeşte Sara Bartoli. Să-l mai privim o clipă, deoarece nu-l vom mai revedea astfel: de pe urma atentatului se va vindeca, dar semnul suferinţei va caracteriza imaginea sa.

În mulţime se află Mehmet Ali Agca, 23 de ani, născut la Yesiltepe, în Turcia sud-orientală, necăsătorit: condamnat la moarte pentru crimă, evadat dintr-o închisoare militară din Istanbul, terorist profesionist, cunoscut de poliţiile de pe jumătate de glob. Ţine în mînă un “Browning” de calibrul 9. Trage două focuri care îl ating pe Papă în abdomen. Şi e aproape un miracol (ambulanţa aflată la îndemînă, inima care rezistă în ciuda pierderii a trei litri de sînge, infecţia evitată) că nu-l omoară: la trei zile de la împlinirea a treizeci şi una de luni de pontificat, la cinci zile de la aniversarea a şaizeci şi unu de ani.

Împuşcăturile sperie porumbeii din piaţă. “Toyota” albă pleacă în trombă, prin mulţimea uluită, care nu pricepe nimic. Cu Papa plin de sînge, în braţele secretarului său, părintele Stanislaw, cu oamenii de ordine atîrnaţi pe cele două părţi. Ajunge la Arcul Clopotelor din stînga (privind dinspre faţada bazilicii). Acolo staţionează, în timpul ceremoniilor din piaţă, o ambulanţă pentru primul ajutor. Este pus în ambulanţă, dar lipsesc aparatele de reanimare. Este dat jos şi este mutat în ambulanţa cea bună. La 17,24, ambulanţa iese pe poarta Sant’Anna, trece pe lîngă zidurile Vaticanului spre intrarea în Muzeu, ajunge în doar opt minute la Policlinica Gemelli. Pe drum se strică sirena. La bord se află medicul personal al Papei, Renato Buzzonetti, un infirmier şi părintele Stanislaw. Pînă la spital Papa e conştient, de parcă ar ajuta drumul cu rugăciunile sale. Cînd ajunge pe targă, îşi pierde cunoştinţa.

La Gemelli era pregătit un mic apartament la etajul zece, în cazul vreunei boli a Papei. Şi este dus acolo pe targă. Dar e un drum inutil şi este adus repede înapoi, spre sala de operaţii. La intrarea în sală, pulsul e aproape imperceptibil. Părintele îi aplică uncţiunea muribunzilor. Anestezistul îi smulge inelul de pe deget.

La ora 18 îşi încep treaba chirurgii. Totul durează cinci ore şi douăzeci de minute. Tăierea şi scurtarea canalului gastroenteric în locurile deteriorate de proiectil: o intervenţie “clasică” pentru chirurgia militară. Radioul şi televiziunea transmit în lumea întreagă veştile, fragmentare şi indirecte, despre condiţiile de sănătate ale Papei. Se va afla mai tîrziu că riscul morţii, datorită pierderilor mari de sînge, a fost grav. Deschizîndu-i-se abdomenul, se găseşte sînge, mult sînge. “Erau poate trei litri”, îi va spune chirurgul Crucitti lui Frossard: “Proiectilul, după ce intrase prin peretele din faţă al abdomenului, traversase osul bazinului. Dar organele esenţiale fuseseră doar uşor atinse”.

Coşmarul colectiv durează pînă în duminica următoare, 17 mai, cînd Radio Vatican transmite mulţimii din Piaţa Sfîntul Petru vocea înregistrată a Papei, obosită şi lentă, dar clară: “Mă rog pentru fratele care m-a împuşcat, pe care l-am iertat sincer. Cu gîndul la Isus, preot şi victimă, închin suferinţele mele Bisericii şi lumii”.

“Expertiza medicală, legală şi balistică” a tribunalului din Roma va stabili că Ali Agca a tras cele două focuri de la o distanţă de trei metri, cel mult trei metri şi jumătate, stînd “în partea din dreapta a vehicolului în care călătorea Sfîntul Părinte” şi “puţin mai în faţă”.

Primul proiectil îl loveşte pe Papă în abdomen, traversează osul bazinului, iese prin zona lombară, atinge spătarul maşinii Toyota şi ajunge în toracele unei turiste americane, Anne Odre. I se va extirpa splina şi i se va găsi înăuntru proiectilul: Anne ar fi murit dacă acel proiectil ar fi lovit-o fără “pierderea forţei letale” – cum va spune expertiza tribunalului – datorată “traversării abdomenului Sfîntului Părinte”.

Celălalt proiectil, tras la circa o secundă după primul, “urmează o traiectorie mai înaltă”: rupe degetul arătător de la mîna stîngă a Papei – mînă care se sprijinise de o bară a maşinii Toyota şi pe care Ioan Paul al II-lea, în acea secundă, o ducea spre abdomen – îl răneşte la braţul drept, deasupra cotului (“leziune zgîriată” o numeşte expertiza), şi loveşte în braţul stîng pe o altă turistă americană, Rose Hall, care se găsea alături de Anne Odre şi în stînga ei.

Cele două femei rănite cu acel prilej sînt internate la Spitalul Santo Spirito, care se găseşte la două sute de metri de Piaţa Sfîntul Petru. Papa este dus la Gemelli, în ciuda urgenţei şi a pericolelor traficului, pentru că – îi va povesti părintele Stanislaw lui Frossard – mai demult “spusese că dacă într-o zi va avea nevoie de îngrijiri medicale, trebuia să fie internat la fel ca toţi ceilalţi oameni într-un spital şi că acest spital putea fi Gemelli”.

Instalat într-un mic apartament (o cameră şi o anticameră) la etajul zece al policlinicii, Papa rămîne internat pînă la 3 iunie. Forţîndu-le mîna medicilor, cere să fie externat. Îşi reia lucrul. La 6 iunie, sărbătoarea de Rusalii, coboară în Bazilica Sfîntul Petru pentru a citi un salut către delegaţiile ecumenice venite pentru comemorarea Conciliilor de la Constantinopol şi Efes (după 1600 şi 1550 de ani). Dar o săptămînă mai tîrziu, Wojtyła se îmbolnăveşte din nou. Se va afla ulterior că e o infecţie datorată transfuziilor de sînge din timpul intervenţiei, care a constituit adevăratul risc mortal pentru Papă. Dar deocamdată e “un acces febril care se poate atribui unui proces inflamatoriu pleuropulmonar drept”: astfel se exprimă buletinul medical nr. 19, din 24 iunie.

Papa fusese din nou internat în ziua de 20. Buletinul precizează că e vorba de o infecţie cu “cytomegalovirus”: “Cadrul hematologic, cercetările bioumorale şi examinările microbiologice au arătat existenţa unei infecţii recente cu cytomegalovirus, a cărui evoluţie pare benignă”.

La 5 august, a doua intervenţie a chirurgilor, pentru “sutura colostomiei de protecţie”. Adică pentru a elimina tubul artificial care, pornind din colon, ieşea din abdomen. Îl implantaseră la 13 mai pentru “a-i permite” intestinului tăiat şi cusut să se “cicatrizeze”. După cicatrizare, după depăşirea infecţiei cu “cytomegalovirus”, funcţiile fiziologice au fost “recanalizate” în partea terminală a intestinului. Încă o săptămînă de alimentare semilichidă şi Papa va fi externat.

Părăseşte Gemelli la 14 august. Va rămîne în convalescenţă la Castel Gandolfo pînă la 30 septembrie. La 4 octombrie celebrează din nou liturghia în Piaţa Sfîntul Petru. Medicii spun că e “complet restabilit”. Pare în formă, doar puţin mai slab şi rezistă bine la o slujbă de trei ore şi jumătate. Voce robustă, aceeaşi din totdeauna. Pas energic. Redevine stăpîn pe piaţa în care şi-a riscat viaţa şi arată că nu se teme de un nou atentat. Sau mai bine zis: pare hotărît să nu se lase blocat de teamă. La sfîrşitul slujbei, coboară ca totdeauna spre mulţime şi strînge mîinile, mîngîie copiii şi bolnavii, îi atinge pe toţi şi îi binecuvîntează.

Acest contact cu mulţimea fusese contraindicat, pentru că era prea periculos. Dar Ioan Paul al II-lea nu respectă consemnul: a vrut să-şi arate lui însuşi şi tuturor (ceremonia era televizată în întreaga lume) că, în ciuda “evenimentului” – cum îl numeşte – din 13 mai, el e cel dinainte.

La 7 octombrie, prima audienţă în Piaţa Sfîntul Petru. Fusese anunţată în sala Paul al VI-lea, la adăpost de mulţimea incontrolabilă din piaţă. Dar el vrea să învingă ultimul tabu: nu doar ţine audienţa în piaţă, ci efectuează cu maşina albă acel ocol în mulţime pe care-l făcea la 13 mai, cînd Ali Agca a tras în el cele două focuri de revolver.

Se află (o scriu ziarele şi nu apar dezminţiri) că internarea de 77 de zile la Gemelli a costat Vaticanul 45 de milioane. E ultimul act din această “comedie umană” care a durat cinci luni şi care a reintrodus figura papală în obişnuita condiţie umană: victimă a unui atentat aşa cum în fiecare an se produc mii în întreaga lume; internat într-un spital din oraş, la care a ajuns cu greu, în ambulanţa care îşi croieşte drum în traficul de la ora de vîrf; operat de două ori, cu detaliile anatomice transmise opiniei publice de către mijloacele de comunicare; fotografiat de mai multe ori (chiar şi L’Osservatore Romano publică acele poze) slăbit şi cu febră în priviri, ca toţi bătrîneii victime ale unui accident. În istoria Papalităţii, nu va rămîne indiferentă această imagine a Papei internat la spital.

Papa la spital, nu pentru a-i vizita pe bolnavi, ci pentru că e bolnav el însuşi, aşa ceva nu se văzuse niciodată. Cîndva, Raniero La Valle – un ziarist-teolog italian – vorbind, în revista Concilium (nr. 8/1975, p. 111), despre Papă ca episcop al Romei, a menţionat oportunitatea ca acesta să se lase “îngrijit în spitalele oraşului, şi nu în săli de operaţie special amenajate la Vatican”, aşa cum se întîmplase cu Paul al VI-lea, cu ocazia intervenţiei la prostată (1969). Iată schimbarea violentă pe care a operat-o atentatul şi semnele pe care le-a adus cu sine: ceea ce părea cu o zi mai devreme o utopie îndrăzneaţă s-a realizat deodată, sub ochii lumii.

Mehmet Ali Agca, după cum prevede Tratatul dintre Sfîntul Scaun şi Italia (care echivalează, în articolul 8, “atentatul împotriva persoanei Papei” cu cel “împotriva persoanei Regelui”), a fost condamnat la închisoare pe viaţă – după 70 de zile de la atentat – în urma unei anchete şi a unei dezbateri care n-au destăinuit nimic despre motivele acelui delict. Sentinţa, exprimată în 24 septembrie, afirmă convingerea că în spatele gestului turcului a fost o “maşinaţiune”: “Atentatul împotriva lui Ioan Paul al II-lea nu a fost opera «delirului» ideologic al unui delincvent care a făcut «totul de unul singur fără ajutorul nimănui» (…), ci a fost rodul unei maşinaţiuni complexe, orchestrate de minţi oculte interesate să creeze noi condiţii destabilizatoare”. Dar adaugă: “Curtea e obligată să afirme că elementele obţinute nu permit, în acest stadiu, dezvăluirea identităţii promotorilor «conspiraţiei»”.

Şi la Vatican se crede că a fost vorba de mai multe “minţi” şi nu de un “delincvent care a lucrat de unul singur”. Secretarul de Stat, cardinalul Agostino Casarolli, a exprimat această convingere într-o circumstanţă solemnă: vorbind în Bazilica Vaticanului, la 29 iunie 1981, sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, într-o celebrare care ar fi trebuit să fie condusă de către Papă: “O inimă – sau mai multe inimi? –, o inimă vrăjmaşă a înarmat o mînă duşmană pentru a lovi în Papă, inima însăşi a Bisericii, şi pentru a încerca să reducă la tăcere o voce care, singură, s-a ridicat pentru a proclama, cu un curaj provenit din iubire, adevărul, pentru a predica mila şi dreptatea, pentru a anunţa pacea!”.

S-a scris mult pe tema complotului. În concluzia unei anchete ale sale, un canal englez independent de televiziune, ITV, s-a considerat în măsură să afirme că Sfîntul Scaun “era convins” de participarea K.G.B.-ului sovietic la complotul împotriva Papei: erau lunile în care sindicatul polonez Solidarnosc, apărat de Papa polonez, zguduia ordinea ţărilor comuniste, şi cineva a hotărît că Ioan Paul al II-lea trebuie să părăsească scena. “Sfîntul Scaun nu a făcut niciodată declaraţii şi nici nu a exprimat ipoteze privitoare la orice organizaţie sau ţară care ar sta eventual la originea atentatului împotriva lui Ioan Paul al II-lea”, a precizat cu acea ocazie (5 septembrie) directorul adjunct al serviciului de presă vatican, Pierfrancesco Pastore.

Ali Agca în primul proces a susţinut că a acţionat singur. Dar apoi a declarat că a avut trei complici, prezenţi împreună cu el în piaţă: Oral Celik, Omer Ay, Sedat Kadem. E aşa-numita “ipoteză bulgară”, pentru care s-a făcut un al doilea proces, în care toţi au fost achitaţi din lipsă de probe. Dar procurorul, cerînd achitarea inculpaţilor, a afirmat că a ajuns la certitudinea complotului: “Agca nu a acţionat de unul singur, nu a putut acţiona de unul singur. A fost un complot, o organizaţie care l-a angajat şi l-a apărat pe Agca”.

(Pasaje din Luigi Accattoli, Karol Wojtyla. Omul sfîrşitului de mileniu, traducere de Laszlo Alexandru, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1999.)

Anunțuri