Etichete

, , , , ,

ÎNOATĂ ÎN PISCINĂ ŞI MERGE LA MUNTE SĂ SCHIEZE

papa16 august 1985, Lubumbashi: atunci Zair, acum Congo. Deasupra mulţimii un nor de praf, deasupra scenei papale fumul de tămîie. O mulţime mare, dispusă în formă de potcoavă, în faţa şi pe laturile altarului. Poate două sute de mii de persoane. Două sute de mii de capete negre, ca o şură plină cu boabe de cafea prăjită. Papa urcă scara lungă din faţa altarului şi cînd e în vîrf se întoarce spre mulţime, care lansează strigăte ritmate cu mîna la gură. Pontiful înalţă crucea, ţinînd-o cu mîna stîngă, înclinată în faţă. Toga roşie e suflată în spate de vînt şi îi dă imaginii Papei aceeaşi înclinaţie ca şi crucea. Imaginea Pontifului pare înclinată deasupra mulţimii, dar mitra aurită e suflată înapoi la semnul capului înălţat pentru a saluta. Mîna dreaptă a Papei se înalţă şi coboară pe fiecare fragment de mulţime, ca pentru o mîngîiere colectivă. Acei oameni înţeleg prea puţine în limba franceză şi nu sesizează nimic din complexa predică a Pontifului. Din toate cîte a venit Papa să spună şi să facă, ei înţeleg doar acel gest patern.

Douăzeci de fetiţe cu fuste albe şi franjuri lungi interpretează dansul Gloriei, însoţindu-l cu gesturi delicate ale braţelor. Jumătate sînt mititele, jumătate sînt mari. Emoţionate şi fericite ca la sărbătoarea primei împărtăşanii. Ritmul este molipsitor. Şi Papa urmăreşte dansul mişcînd umerii. Mulţimea îl aplaudă numai pentru atît. Ioan Paul al II-lea e fericit. “În Africa, slujba e o sărbătoare. Ba chiar se ţine ritmul din umeri, cînd nu se dansează”, a spus odată Senghor. “Ei trăiesc cu inima, aşa cum trăiesc cu trupul”, a spus cîndva Papa vorbind despre africani. Poate că Papa şi Africa încep să se înţeleagă, prin intermediul trupului.

Trupul i-a făcut mari servicii lui Ioan Paul al II-lea. Iar el îşi iubeşte acel fizic mai întîi cu aspect de sportiv, iar apoi suferind. Corporalitate spontană, gestualitate inventivă, nouă imagine papală: am văzut multe, în acest sens, timp de douăzeci de ani. Îmbrăcîndu-se în alb, după alegere, nu a acceptat să se depersonalizeze, aşa cum făceau Papii italieni, şi a marcat – în planul imaginii – o revenire la Papii multilaterali din Renaştere, care mergeau la vînătoare, compuneau epigrame şi iubeau teatrul.

Un Papă care înoată în piscină şi merge la munte să schieze. Scrie în enciclice: “După părerea mea” (Redemptor hominis). Şi, desigur, nu vrea să fie dus în lectică. Odată – pe la începuturi – în Piaţa Sfîntul Petru, cineva din mulţime îi strigă, în timp ce trece: “Vrem să te vedem în lectică!”. El se opreşte, se întoarce, arată cu degetul – aşa cum va face într-o zi cu Ernesto Cardenal pe aeroportul din Managua şi cum va face într-o altă zi cu mafia din Sicilia – şi spune: “Nu, cu lectica nu!”.

Un Papă care le strigă tinerilor: “Spuneţi-mi Karol!”. Care vorbeşte în scris despre alegerea sa ca Pontif – ce pe vremuri era numită, în limba Curiei: “Înălţare la Tronul lui Petru” – ca despre o etapă din propriul curriculum profesional: “Cu ocazia transferării mele la Roma” (Să trecem pragul speranţei, ed. rom., p. 135). Sărută fetele pe frunte. Merge la spital pentru a-şi face tomografie şi pentru a fi operat.

Acesta e Ioan Paul al II-lea, primul Papă care într-adevăr se comportă ca un “episcop al Romei”, în gesturile de fiecare zi. El a schimbat imaginea papală, smulgînd-o din bronzul şi din limba latină pe care predecesorii le-au iubit sau le-au suportat şi a apropiat-o de sentimentul comuniunii umane. Este singura adevărată inovaţie într-un Pontificat fără reforme. Dacă boala nervoasă care în mod vizibil îl frămîntă de la sfîrşitul lui 1992 l-ar obliga să se retragă, să zicem după sărbătoarea Marelui Jubileu, modificarea imaginii papale pe care a propus-o el ar fi completă şi într-adevăr i-ar încredinţa Bisericii mileniului trei un nou mod de a fi Papă.

Pentru că nu e vorba doar de noutate a imaginii în ceea ce Ioan Paul al II-lea ne arată prin comportamentul său. El, afirmă Baget Bozzo, “schimbă figura Papalităţii, diminuînd elementul habitudinal pentru a exalta carisma petrină”.

Acesta e chipul Pontificatului care a fost cel mai bine înţeles. Şi e aspectul pentru care Ioan Paul al II-lea seamănă mai bine cu mitul său. Pentru că există un mit al omului Wojtyła întreprinzător şi neobosit, poliglot şi creativ, fără teamă şi fără reproşuri. Şi de fapt cunoaşte teama şi oboseala, dificultatea de a se face înţeles la fel ca toată lumea şi poate tristeţea pentru ceea ce n-a fost în timpul vieţii. Dar, din acest punct de vedere, al omului care prevalează asupra Papei, mitul spune adevărul: într-adevăr Ioan Paul al II-lea nu l-a înăbuşit în el pe Karol Wojtyła!

S-ar putea căuta deci – în tendinţa spre simplitate a lui Ioan Paul al II-lea – semnificaţii şi intenţii mari, care e sigur că există. “Noi trebuie să iubim vremurile noastre şi să-l ajutăm pe omul vremurilor noastre”, a spus odată (la Acţiunea catolică italiană, 30 decembrie 1978). “Chiar şi un Papă poate învăţa cîte ceva”, le-a mărturisit ziariştilor care îl întrebau despre riscul de a se expune unor contestaţii de stradă (zborul Bruxelles – Roma, 21 mai 1985). Am văzut că deja ca răspuns la consultarea pregătitoare pentru Conciliul Vatican II propusese ca experienţa preoţilor să se deschidă către toate aspectele vieţii, inclusiv teatrul şi sportul: iar acum, ca Papă, îndeplineşte pentru sine ceea ce, ca episcop, propusese pentru ceilalţi.

Uneori, chiar şi replica hazlie conţine o intenţie precisă, după cum o arată acest dialog cu tinerii:

“- We love you, Papa Lolek!
– Lolek e nume de copil, eu sînt un om bătrîn!
– Nuu! Nuu!
– Nu? Lolek e neserios, Ioan Paul al II-lea e prea serios. Spuneţi-mi Karol!” (Manila, 14 ianuarie 1995).

Instinctul de a se pune pe picior de egalitate cu interlocutorii e atît de puternic încît îi sînt de ajuns două cuvinte pentru a spune totul:
“- Trăiască Papa! Trăiască Papa!
– Trăiască fiecare!” (Castel Gandolfo, 17 aprilie 1995).

Există deci intenţii precise în această tendinţă spre simplitate a lui Ioan Paul al II-lea. Dar putem să ne bucurăm de ele cu aceeaşi simplitate cu care sînt pronunţate, fiind mulţumiţi că în sfîrşit a devenit Papă un om care a reuşit să nu se lase dominat de imaginea moştenită de la predecesori. Pentru că despre aceasta e vorba: Ioan Paul al II-lea e primul Papă modern care a dat o imagine a sa asupra Papalităţii, în loc să se supună în faţa imaginii moştenite. Desigur, e vorba de o întîlnire la mijloc şi de un compromis, pe care mai corect l-am putea exprima astfel: în combinaţia de elemente instituţionale şi noutăţi personale din care rezultă orice imagine papală, în acest Papă – şi pentru prima dată în ultimele patru secole – Karol Wojtyła este mai puternic decît Ioan Paul al II-lea. El ar fi putut să fie şi primul Papă care nu-şi schimbă numele: adică să-şi păstreze în calitate de Papă numele pe care l-a primit la naştere şi la botez. Poate de aceea, din instinct, opinia publică l-a primit astfel şi totdeauna au fost mai numeroşi aceia care i-au spus Papa Wojtyła şi nu pe numele dobîndit. A scris-o Baget Bozzo: “Karol Wojtyła n-a devenit niciodată pe de-a-ntregul Ioan Paul al II-lea”.

Mai există – la Ioan Paul al II-lea – o simplitate severă, care valorează mai mult decît simplitatea amabilă ca indicaţie asupra aptitudinii omului de a rămîne el însuşi, în ciuda obiceiurilor pontificale. Totodată conduce – sau încearcă să conducă – mulţimea cu energie. Şi nu doar în memorabile circumstanţe publice, ca atunci cînd a strigat de mai multe ori Silencio! (Linişte!) spre contestatarii sandinişti, la 4 martie 1983, la Managua. Dar şi în întîlnirile obişnuite, din Sala de audienţe. Aşa cum s-a întîmplat cu o formaţie care s-a pus pe cîntat şi nu mai voia să termine şi Papa a zis sec în microfon: “Ajunge!”, iar aceia au terminat pe dată.

Cel mai adesea, simplitatea Papei este atrasă de simplitatea copiilor. Odată, la Melbourne, în Australia, la 28 noiembrie 1986, întîlnindu-i pe copiii de la un gimnaziu, a făcut această mărturisire în legătură cu gusturile sale muzicale – ca răspuns la o întrebare despre ce fel de muzică preferă – prin care anticipa disponibilitatea de a dialoga pe tema culturii muzicale contemporane a tinerilor, care se va manifesta pe deplin doar la 27 septembrie 1997, la Bologna, la concertul lui Bob Dylan: “Poate că prefer muzica clasică, dar îmi place şi cea modernă. Nu sînt un om al trecutului, nu. Sînt foarte interesat de muzica de azi. Sînt chiar un fan al… cum îi zice? Al rock-ului! Pot să disting diferite stiluri. Dar mai mult decît toate prefer muzica profundă, cea liturgică, cea gregoriană”.

De tînăr, Wojtyła urca pe munţi şi scria poezii, îi plăceau înotul şi o masă bună, recita şi glumea cu colegele de liceu, era pasionat de excursiile cu colegii şi mai tîrziu cu tinerii. Ei bine: a continuat să facă toate acestea, atît cît a putut, şi după alegerea sa.

Pe vremuri exista o distincţie clară între apartamentul privat şi cel public din Palatul apostolic: nimic nu trebuia să se afle despre viaţa privată, pe scena publică protocolul şi limba latină erau cele care îl ghidau pe Papă. Ioan Paul al II-lea a rupt acea distincţie: a vrut musafiri în capelă şi în sala de mese, i-a admis pe ziarişti şi pe fotografi. A amestecat domeniul public şi cel privat, personalizînd scena publică şi transformînd viaţa privată într-un instrument de guvernare, sau cel puţin de comunicare cu exteriorul.

A continuat să scrie poezii şi după alegerea sa, dar n-au fost niciodată publicate. Ştim că le scrie dintr-o declaraţie a purtătorului de cuvînt Navarro.

A pus să i se construiască – încă de la bun început – o piscină la Castel Gandolfo, pentru a continua să practice înotul. Se spune că era şi o prescriere a medicilor: suferise, în tinereţe, de mononucleoză infecţioasă şi trebuia să se menţină în formă cu acel sport. Dar e mai probabil ca ideea piscinei să-i fi fost sugerată de dorinţa sa de libertate a trupului, care trebuie să fie foarte puternică la un om sportiv constrîns la rolul unei neîntrerupte oficialităţi.

Întrebat odată în avion despre condiţiile omeneşti ale vieţii sale de Papă, a răspuns: “Îmi lipseşte mai ales contactul cu tinerii, iar apoi îmi lipseşte sportul”.

Piscina i-a mai alungat plictiseala vacanţelor de vară la Castel Gandolfo, dar nu-i era de ajuns. Trebuia să iasă din vila pontificală. Odată, ziariştilor care îl urmăreau într-o plimbare în Cadore şi îi vorbeau despre “închisoarea Vatican”, le-a spus: “Trebuie să fi încercat acea închisoare, pentru a aprecia această libertate” (12 iulie 1987).

Urmîndu-şi instinctul de libertate, el întrerupe odihna de vară de la Castel Gandolfo cu mici vacanţe de două săptămîni pe an în Alpi.

Şi astfel, Ioan Paul al II-lea e primul Papă din acest secol pe care l-am văzut mergînd în vacanţă în afara Castelului Gandolfo. Şi e primul Papă care a acceptat să fie fotografiat fără haina albă, în ţinută de schi sau ca excursionist. Atunci cînd a mers la schi pe Adamello, în iulie 1984, fotografiile Papei schior au ajuns în ziare înainte ca L’Osservatore romano să fi avut curajul de a scrie: “Papa a mers la schi”. Pentru că lucrurile noi e mai uşor să le faci decît să le spui şi pentru că – în universul simbolic al Vaticanului – imaginea, dintr-un vechi instinct, prevalează asupra cuvîntului.

Castel Gandolfo li se potrivea Papilor sedentari, Alpii i se potrivesc unui Papă călător. “Munţii au avut dintotdeauna un deosebit farmec pentru mine”, a spus cîndva.

Iată-l deci pe Wojtyła inventînd vacanţele în Alpi şi mergînd de şase ori în Cadore, la Lorenzago (Belluno), şi de tot atîtea ori în Valle d’Aosta. La Lorenzago merge prima oară în iulie 1987, iar apoi din nou în 1988, în 1992, în 1993, în 1996 şi în 1998. Alternează Cadore cu Valle d’Aosta, unde alege Introd (Aosta) şi merge în 1989, în 1990, în 1991, în 1994, în 1995, în 1997.

Aceste ieşiri în vacanţă avuseseră – cum s-a spus deja – un prolog de excepţie, la 16-17 iulie 1984, cu excursia de două zile pe Adamello, în compania “prietenului” Sandro Pertini, Preşedintele Republicii Italiene. Alte excursii la munte, pentru a schia sau a se plimba, va efectua în anii următori, două sau trei pe an, pînă cînd va trebui să le rărească, renunţînd la schiuri după căderea din noiembrie 1993. Ţintele ieşirilor scurte, de cîte o singură zi, fără avertisment public, au fost diferite: Terminillo, Gran Sasso, Maiella. Şi continuă să le practice şi azi, chiar îndurerat de atîtea boli. Ultima pe care o cunoaştem e din 6 februarie 1998, în zona Monte Cristo, pe Gran Sasso.

Că acest Papă al vacanţelor a fost ales la numai douăzeci de ani după moartea lui Pius al XII-lea pare un lucru incredibil. Să comparăm figura Papei Pacelli, aşa cum apare în filmul Pastor angelicus, cu fotografiile Papei Wojtyła, care se plimbă pe munte cu geaca de vînt pe umeri şi în bocanci, sau să încercăm să ni-l imaginăm pe Pacelli pe schiuri! Distanţa pare de un secol, nu de două decenii.

Mediul curial nu a apreciat niciodată libertatea de gesturi şi de mişcare pe care şi-o ia Ioan Paul al II-lea. Am văzut, în capitolul 18, criticile aduse Papei călător: cele făcute Papei schior au aceeaşi formă, dar sînt mai drastice. Astfel le exprimă – într-o conversaţie confidenţială – cardinalul Siri, mare nostalgic al lui Pius al XII-lea şi poate cel mai votat, după Wojtyła, la Conclavul din octombrie 1978: “Ioan Paul al II-lea a redeşteptat simţul religios în lume, şi nu e puţin lucru. A devenit o mare autoritate morală, spre care priveşte toată lumea. Dar acum ajunge. Există Curia; există guvernul; şi pentru a guverna trebuie să te aşezi la masă. Ştiţi ce înseamnă să încredinţezi o congregaţie vaticană cuiva care vine de pe un alt continent? Mi-e groaznic de frică, fără să-l judec pe Papă, că dacă mîine parohul din Pentema, iar Pentema e ultimul sat din Liguria, îl invită, Papa chiar se duce. Uneori mă gîndesc că Providenţa Divină a vrut un Papă de acest tip – o persoană foarte bună, se înţelege, cu trăsăturile sale – pentru ca Biserica să fie pusă în gardă împotriva atîtor pericole. Mulţi s-au scandalizat pentru că s-a dus să schieze pe Terminillo şi pe muntele Adamello. Eu nu m-am scandalizat, pentru că am spus: Papii care vor veni vor înţelege că acesta e un lucru care nu trebuie făcut”.

Cuvintele lui Siri ne reamintesc o scenă care – în dimensiuni mici – rezumă o schimbare epocală: sîntem la Palasport din Genova, Ioan Paul al II-lea prinde între mîinile sale chipul fetei care l-a salutat în numele a 13.000 de tineri şi o sărută pe frunte; fata merge la cardinalul Siri, care stă la doi paşi de Pontif, o treaptă mai jos, iar severul arhiepiscop de optzeci de ani înalţă mîna pentru a-i oferi inelul să-l sărute. Am intuit în acea zi că Ioan Paul al II-lea înlocuise, prin sărutul pe frunte, tradiţionalul sărut al inelului.

Micile pauze la jumătatea zilei, petrecute pe munte sau în parcuri naturale, Wojtyła le vrea incluse şi în cadrul programelor din marile călătorii internaţionale: prima dată în Canada, în 1984, pe Munţii Stîncoşi: e în acelaşi an ca şi excursia-pilot pe Adamello. Iar apoi în Kenya, de trei ori în Polonia, o dată în timpul unei vizite în Valle d’Aosta, o dată în Asturiile spaniole, o dată în S.U.A.

Călătoriile exprimă totodată neliniştea misionară a lui Ioan Paul al II-lea şi vitalitatea omului Wojtyła. Nu e de subapreciat acest aspect pur şi simplu uman al faptului de a călători: dorinţa sa de a se mişca, de a ieşi în aer liber, de a vedea lumea şi popoarele. Poate că el călătoreşte atît de mult, la urma urmelor, şi pentru că e atras de diversitate, iar inima sa e ospitalieră.

(Pasaje din Luigi Accattoli, Karol Wojtyla. Omul sfîrşitului de mileniu, traducere de Laszlo Alexandru, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1999.)

Anunțuri