Etichete

, , , , ,

PAPĂ CĂLĂTOR. ADICĂ PAPĂ MISIONAR

papa

În primii douăzeci de ani de Pontificat, Ioan Paul al II-lea a făcut 84 de călătorii în afara Italiei şi 132 în Italia: în total sînt 216 călătorii. Care l-au dus pe Papă în 116 ţări diferite şi în 252 de diferite localităţi italiene.

Călătoria necontenită reprezintă aspectul în acelaşi timp cel mai evident şi cel mai original al Pontificatului, dar şi cel mai discutat. El foloseşte vizitele pastorale şi pelerinajele atît ca mijloc de comunicare cu masele, cît şi ca instrument de guvernare a Bisericii.

Caracterul de evidenţă al călătoriilor, mai întîi. Constituie activitatea sa cea mai relevantă, ca timp şi ca energie: se calculează că pînă azi a avut nevoie, numai pentru călătoriile internaţionale, de un an, două luni şi nouă zile din viaţa sa de Papă. Ele au un rol decisiv în determinarea imaginii Pontificatului. Şi semnalează cu putere, în mass-media şi pe scena mondială, prezenţa Bisericii catolice.

Nici un om din lume, între 1978 şi sfîrşitul secolului, n-a fost văzut în mod direct de atîta lume şi de mulţimi atît de numeroase ca acelea care, pe toate continentele, l-au sărbătorit pe Ioan Paul al II-lea. Şi nici un alt bărbat sau altă femeie din lume n-au putut atrage pe un timp atît de îndelungat atenţia mass-media internaţionale şi din fiecare ţară inclusă în agenda Papei în călătorie.

Al doilea aspect: originalitatea faptului de a călători. Nu el a inventat călătoriile papale: chiar şi în epoca modernă, călătoriseră mult Pius al VI-lea şi Pius al VII-lea în perioada napoleoniană, Pius al IX-lea în încercarea de a opri dezagregarea Statului Pontifical, Paul al VI-lea după Conciliu. Dar modul său de a acţiona e diferit de toate celelalte: el nu e un călător de ocazie, ci un călător prin metode şi prin vocaţie.

Comparaţia trebuie făcută cu Paul al VI-lea care – într-adevăr – a inventat călătoriile papale din epoca modernă. Dar cu Ioan Paul al II-lea nu avem un Papă care călătoreşte cu anumite prilejuri, pentru a îndeplini misiuni simbolice, aşa cum proceda Paul al VI-lea, care a mers în Ţinuturile Sfinte, la O.N.U., la Constantinopol, la Geneva, în Africa, în India, în America Latină, în Filipine şi Australia, la Fatima.

Cu Ioan Paul al II-lea avem un Papă călător care se deplasează cu intenţia de a vizita fiecare Biserică locală, pentru o sistematică mobilizare misionară a comunităţii catolice mondiale. Cele nouă călătorii internaţionale ale Papei Montini au fost nouă misiuni simbolice: pentru a deschide dialogul sau a relua contactul cu fraţii separaţi şi Ebraismul, cu comunitatea internaţională, cu diversele popoare şi continente. Cele 84 de călătorii internaţionale ale lui Ioan Paul al II-lea constituie, în schimb, parte componentă a misiunii sale obişnuite de Papă, modul său de a-şi exercita “ministerul petrin” şi de a promova “noua evanghelizare”.

Scopurile şi rezultatele călătoriilor sale constituie obiectul unei continue discuţii înăuntrul şi în afara Bisericii, de-a lungul întregului Pontificat. Principalele obiecţii interne sînt făcute în numele Bisericii locale, al ecumenismului şi al refuzului triumfalismului.

Statele independente ale lumii sînt azi în număr de 200: Papa a vizitat trei ţări din cinci, iar în treizeci dintre ele a mers de mai multe ori:
– a fost de două ori în Argentina, Australia, Belgia, Benin, Burkina Faso, Camerun, Canada, Coreea de Sud, Croaţia, El Salvador, Elveţia, Filipine, Guatemala, Nicaragua, Nigeria, Papua Noua Guinee, Peru, Portugalia, Slovacia, Ungaria, Uruguay, Venezuela, Zair;
– de trei ori în Austria, Brazilia, Coasta de Fildeş, Germania, Kenya, Mexic, Republica Cehă, Republica Dominicană;
– de patru ori în Spania şi S.U.A., de şase ori în Franţa, de şapte ori în Polonia.

În Italia a fost de două ori la Belluno, Brescia, Genova, Milano, Napoli, Reggio Calabria, Siena, Treviso; de trei ori la Bologna, de patru ori la Loreto şi Torino, de cinci ori la Assisi.

Călătoriile cele mai lungi în străinătate au fost cele în Uruguay – Chile – Argentina din aprilie 1987 şi în Orientul Îndepărtat (Bangladesh, Singapore, Figi, Noua Zeelandă, Australia, Seychelles) din noiembrie 1986, care au durat 14 zile fiecare. Cea mai lungă într-o singură naţiune a fost călătoria în Brazilia (ţara cu cel mai mare număr de episcopi şi de catolici botezaţi) din iulie 1980, care a durat 13 zile. Cele mai lungi în Italia au fost cele din diocezele din Emilia, în iunie 1988 şi în zona napolitană din noiembrie 1990: cinci zile.

Călătoriile internaţionale au fost – în medie – patru pe an. Dar întrucît în doi ani – 1981 şi 1994 – practic nu a călătorit, datorită atentatului şi a fracturii la femurul drept, media reală urcă la peste şase călătorii pe an. Ele l-au dus de patruzeci şi patru de ori în diverse colţuri ale Europei şi de treizeci şi opt de ori pe celelalte continente.

Cu cele patruzeci şi patru de călătorii în Europa, a văzut toate ţările Europei occidentale, pînă şi Liechtenstein, Malta şi San Marino: îi lipsesc doar Andora, Gibraltar şi Monaco. Dar la est de Italia şi în fosta Europă comunistă, n-a putut ajunge în Bielorusia, Bulgaria, Grecia, România, Rusia, Serbia, Ucraina.

A fost de nouăsprezece ori pe continentul american, vizitînd toate ţările de aici, în afară de cele două Guyane, Surinam şi cîteva stătuleţe din Antile. Douăsprezece au fost călătoriile în Africa şi şapte cele în Asia şi Oceania.

În deplasările sale ar fi putut înfăptui de 25 de ori ocolul planetei, şi totuşi există cel puţin şapte călătorii la care a visat şi pe care încă nu le-a putut face: Ierusalim şi Moscova, China şi Vietnam, Irlanda de Nord, Ucraina şi Bielorusia.
În Orientul Mijlociu a putut vizita numai Libanul. La Betlehem şi la Ierusalim ar vrea să meargă pentru Marele Jubileu şi probabil va merge, dar visul său e mai amplu: ar vrea să viziteze Ţinuturile Sfinte împreună cu Irakul şi Siria, Egipt, Iordania şi Liban, într-un itinerariu care să parcurgă întreaga geografie biblică, de la Avram, la Moise şi la Isus.

În Irlanda de Nord voia să meargă încă din septembrie 1979, cînd a vizitat comunitatea catolică irlandeză şi a înaintat pînă la graniţa cu Ulsterul. Dar i s-a explicat că e imprudent să se aventureze mai departe, că prezenţa lui urma să stîrnească mai mult război decît pace.

Îi lipsesc – în sfîrşit – toate ţările cu regim comunist, cu excepţia Poloniei din primele trei călătorii, a Cubei (1998) şi a cîtorva mici republici africane vizitate în timp ce erau sub regimuri marxist-leniniste, cum ar fi Congo Brazaville (1980), Benin şi Guinea Ecuatorială (1982). După căderea imperiului sovietic, a putut să viziteze Cehoslovacia (1990), iar apoi din nou Republica Cehă şi cea Slovacă (1995), Albania (1993), Lituania, Letonia şi Estonia (1993), Croaţia (1994 şi 1998), Slovenia şi Berlin (1996), Sarajevo (1997). Dar chiar şi după căderea cortinei de fier, n-a fost în Rusia, ca şi în orice altă ţară cu majoritate ortodoxă, din Ucraina pînă în Bielorusia, din Bulgaria pînă în România: unde înainte n-a putut merge din cauza comunismului, acum nu poate datorită conflictelor cu “Bisericile surori”.

Şi desigur îi rămîn interzise China şi Vietnamul. A bătut de multe ori la uşa Chinei, la Manila şi la Seul şi la Roma, dar n-a fost ascultat. Şi mai mult îi pare rău că nu poate vedea comunitatea catolică din Vietnam, care e cea mai numeroasă din Asia după cea din Filipine.

În ieşirile sale în lume, Wojtyła e ajutat de uşurinţa cu care figura papală se impune în lumea mass-media: regula lor e simplificarea şi imaginea papală e simplă, unică şi albă.

Fascinaţia mass-media în parte s-ar produce în cazul oricărui Papă, dar în parte se produce pentru că Papă este el. Prima carte pe care o joacă este cea a interviurilor în avion: ziariştii îl urmau şi pe Paul al VI-lea, care trecea să-i salute, dar nu accepta întrebările.

Wojtyła în schimb le acceptă pe toate, chiar şi acum cînd nu mai face un ocol prin dreptul tuturor, ci se limitează la un salut colectiv, în zona avionului rezervată pentru ziarişti. Se întîmplă totul într-o mare confuzie, printre microfoane şi telecamere, fotografi care sar în picioare pe fotolii, reportofoane care acoperă chipul Papei. Fiecare dintre ziarişti poate să-i adreseze o întrebare pe limba sa şi Papa îi răspunde, aşa cum poate, în limba respectivă. Aceste interviuri comunică totdeauna noutăţi şi nu s-a întîmplat niciodată ca Vaticanul să trebuiască să dezmintă vreo replică citată de vreun ziar.

Dincolo de abordarea directă, mai există o a doua regulă mass-media pe care Papa o urmează din instinct: se pune în pericol, vizitează ţări aflate în război, merge acolo unde nimeni nu-l sfătuieşte să meargă şi unde nu este dorit, vorbeşte imediat – eventual deja din avion – despre subiectul interzis în acea vizită. De pildă despre legea “marţială”, în timp ce merge în Polonia în 1983, tocmai cînd acolo era decretată “legea marţială”. Sau despre măcelul din “noaptea Sfîntului Bartolomeu”, cum a făcut anul trecut, pe 23 august, la Paris. Creează adică evenimentul, dacă acesta nu exista deja.

În călătoriile papale s-au întîmplat deja de toate.

În afară de Polonia, Wojtyła a găsit stare de război în Argentina (1982), El Salvador (1983), Guatemala (1983), Timurul Oriental (1989), Sarajevo şi Beirut (1997). A fost contestat de tineretul sandinist la Managua, în Nicaragua (1983). Aproape că a avut parte de un atentat la Fatima (1982): un preot tradiţionalist a încercat să se năpustească asupra lui cu o baionetă.

S-a găsit în mijlocul unei violente contestaţii şi represiuni – cu fumul de gaze lacrimogene care urca pînă în altar – în timpul unei slujbe la Santiago de Chile (1987). La Sao Paulo în Brazilia (1980) şi la Asuncion în Paraguay (1988), o întîlnire cu muncitorii şi una cu “constructorii societăţii” s-au transformat – fără dezaprobarea Pontifului – în manifestaţii împotriva dictaturilor din cele două ţări.

Alteori vremea rea este cea care creează “interes”, deturnînd avionul Papei. Se întîmplă în septembrie 1988, în timpul zborului din Botswana în Lesotho: avionul trebuie să aterizeze la Johannesburg, iar Papa e constrîns să ajungă la Maseru după o cursă de patru ore cu maşina prin savană.

În 1984, în Canada, viscolul împiedică aterizarea la Fort Simpson, în apropierea Cercului polar arctic, unde este programată o întîlnire cu eschimoşii. În 1986, la întoarcerea din India, avionul ajunge la Napoli, fiind închise, tot datorită viscolului, toate aeroporturile din Roma. Unde Papa ajunge cu trenul, în dimineaţa următoare.

Pînă la bolile din 1992 (tumoare la colon) şi 1993 (primele manifestări ale bolii nervoase care îi provoacă tremurul mîinii stîngi şi fixitatea privirii), el pare să nu resimtă oboseala călătoriilor, în urma cărora se reface repede.

“Cum puteţi rezista fizic la atîtea călătorii?” îl întreabă odată ziariştii şi acesta e răspunsul: “Mai bine să nu te gîndeşti, ci să acţionezi” (zborul San Juan di Portorico – Roma, 13 octombrie 1984).

Ziariştii repetă acea întrebare un an şi jumătate mai tîrziu: “Cum faceţi să nu vă simţiţi obosit, după o asemenea călătorie?”, iar răspunsul e şi mai naiv: “Şi eu mă mir” (zborul Lima – Roma, 6 februarie 1985).

Reacţia sa e în schimb dură cînd întrebarea se referă la costuri: “Sînt lucruri stupide cînd vorbiţi despre costuri şi încercaţi să-l opriţi pe Papă!” (zborul Seychelles – Roma, 2 decembrie 1986).

Unor copii dintr-o parohie romană le explică faptul că pentru el a umbla şi a călători au reprezentat dintotdeauna lucrul cel mai natural: “De mic copil eram un mare umblăreţ. Apoi am devenit un mare călător şi sper s-o ţin tot aşa!” (parohia San Vincenzo Pallotti, la Pietralata, 18 februarie 1996).

Odată Alessandro Monno, un copil de 11 ani, îl întreabă în timpul vizitei de la parohia romană San Benedetto, dincolo de Poarta San Paolo (februarie 1998): “De ce umbli tot timpul prin lume?”. Iar Papa: “Pentru că lumea nu se termină aici! Ai citit ce-a spus Isus? Mergeţi şi predicaţi evanghelia în întreaga lume. Şi de aceea eu umblu prin lume”.

Aşa vorbeşte cu copiii. Pentru cei mari, mesajul e următorul: “Simt că a venit momentul pentru a angaja toate forţele ecleziale în noua evanghelizare şi pentru misionarea popoarelor”. Astfel stă scris în enciclica Redemptoris missio (22 ianuarie 1991), care oferă motivaţia mai profundă a călătoriilor sale “misionare”. Întrucît “episcopul Romei e cel dintîi sol al credinţei, el are prima răspundere în răspîndirea credinţei în lume” (sala de audienţe, 10 martie 1993).

Printre criticile aduse călătoriilor, cea mai răspîndită în Curie – mai ales la începutul Pontificatului – e aceea care se referă la caracterul lor excesiv, sau oricum la numărul şi ritmul lor. Ioan Paul al II-lea cunoaşte acea critică şi recunoaşte că e întemeiată, dar susţine că e vorba de un exces “sugerat” de către Providenţă.

(Pasaje din Luigi Accattoli, Karol Wojtyla. Omul sfîrşitului de mileniu, traducere de Laszlo Alexandru, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1999.)

Anunțuri