Etichete

, , , , , ,

LeaCînd am terminat de vorbit, a venit spre mine un bătrînel zîmbitor, cu faţa luminoasă, care m-a felicitat. Aproape imediat mi-a întins o invitaţie, chemîndu-mă şi la lansarea cărţii sale, peste cîteva zile, în acelaşi loc, la Muzeul Etnografic din centrul Clujului. Aşa l-am cunoscut pe Andrei Klein.

Evenimentul cădea într-o duminică la prînz, dar am zis să-mi calc pe comoditate. N-am regretat. Sala era plină cu persoane în vîrstă, care emanau discreţie şi o distincţie aparte. Parcă eram în foaierul unui teatru. Directorul muzeului şi cei doi vorbitori universitari au pus în evidenţă – cum se obişnuieşte mereu în asemenea situaţii – ponderea ştiinţifică şi umană deosebită a volumului care se lansa. Intervenţia autorului n-a urmat însă tipicul formalist. Nu doar fiindcă a început prin a-şi omagia soţia, prezentă în primul rînd de scaune, pentru aniversarea zilei ei de naştere, care se întîmpla să fie tocmai atunci, precum şi pentru cei 50 de ani de căsnicie fericită lăsaţi în urmă. Nici pentru mărturisirea, făcută cu voce emoţionată, că el este unul dintre cei patru copii care s-au născut pe vremea războiului mondial, în deportare, tocmai în lagărul de la Moghilev, Transnistria.

Formaţia Klezmer “Mazel Tov” a susţinut apoi, în faţa noastră, un mic concert. Pe lîngă familiara “Mulţi ani trăiască”, celelalte melodii contopeau în mod straniu veselia şi fermitatea, ludicul şi tragicul. Am plecat de-acolo foarte îngîndurat, nerăbdător să mă scufund în lectura volumului cartonat pe care-l duceam la subsuoară: Lea. Povestea familiei mele.

Anunțuri