Etichete

, , , , , , , ,

grande_bellezza

Ultima realizare a lui Paolo Sorrentino, La grande bellezza, a dat lovitura pe piaţa internaţională a premiilor cinematografice: Oscarul pentru cel mai bun film străin, Golden Globe, BAFTA, patru European Film Awards, cinci Nastri d’Argento şi zeci de alte nominalizări. Pelicula reflectă mîna sigură a maestrului, în decupajul imaginilor crepusculare, onirice, halucinante, sau în coloana sonoră mereu rafinată, a fragmentelor de cor ecleziastic, corcite cu refrene rock deşucheate. Facem cunoştinţă cu o Romă a vieţii nocturne, scufundată în plictiseală şi mondenitate blazată. Cele mai ciudate creaturi se perindă pe sub ochii protagonistului Jep Gambardella, un fante de 65 de ani, care poartă la activ o singură carte de succes, publicată undeva demult, în tinereţe. Restul vieţii lui s-a înfăşurat în regretul după ceva ce-ar fi putut să fie dar n-a mai fost (“ma perché hai scritto solo un libro? / sono uscito troppo spesso la sera!” – dar de ce-ai scris o singură carte? / am ieşit prea des seara).

Supravieţuirea pulsează anemic, sub fraze scîrbite, vecine cu paradoxul: “Sull’orlo della disperazione, non ci resta che farci compagnia, prenderci un po’ in giro!” (La marginea disperării, nu ne rămîne decît să ne ţinem companie, să ne persiflăm oleacă); “È tutto sedimentato sotto il chiacchiericcio e il rumore, il silenzio e il sentimento, l’emozione e la paura… Gli sparuti incostanti sprazzi di bellezza. E poi lo squallore disgraziato e l’uomo miserabile” (Totul e sedimentat sub vorbărie şi gălăgie, tăcerea şi sentimentul, emoţia şi spaima… Descărnatele şi inconstantele ţîşnituri de frumuseţe. Iar apoi josnicia searbădă şi omul mizerabil); “È così triste essere bravi, si rischia di diventare abili” (E aşa de trist să fim pricepuţi, riscăm să devenim îndemînatici); “La più grande ambizione di Flaubert era scrivere un romanzo sul niente, se ti avesse conosciuta avrebbe avuto un grande spunto” (Cea mai mare ambiţie a lui Flaubert era să scrie un roman despre nimic, dacă te-ar fi cunoscut pe tine, ar fi avut o introducere inspirată).

Lumea de drogaţi, nebuni, artişti cabotini, contese scăpătate, curve cu pretenţii, copilandri frenetici, cretine cu ştaif ori babe rimelate evoluează sub un imens clopot de sticlă, care n-are nici o legătură cu viaţa reală. Nici unul nu trebuie să-şi cîştige existenţa, totul li se oferă de-a gata, pe o tavă slinoasă: “- Ma tu che lavoro fai? / – Io? Io sono ricca. / – Bellissimo lavoro.” (Dar tu ce munceşti? / Eu? Eu sînt bogată. / Minunată meserie.) Din acest univers închis, lipsit de orice Dumnezeu, evadează doar foarte puţini: Romano, amicul scriitor patetic şi falit care, după cîteva decenii de viaţă, bagă de seamă că Roma a fost pentru el o mare deziluzie şi se-ntoarce în satul natal (Carlo Verdone); Ramona, stripteuza misterioasă, iubită platonic – din cauza neputinţelor vîrstei a treia –, care se refugiază în moarte (Sabrina Ferilli).

La grande bellezza poate fi, pentru spectatorul autohton, o corcitură între Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale şi La dolce vita + Roma + Amarcord de Federico Fellini. Dar, pe lîngă angoasa metafizică, sau stilul alegorico-eteric ale maestrului italian, Sorrentino îi preia şi discursul fărîmiţat, discontinuu, trenant şi plictisitor. Ultimele trei minute, cu bătrîna “sfîntă” de 104 ani, care îşi asumă patetic existenţa, căţărîndu-se în patru labe pe treptele spre mîntuire, încearcă (fără a reuşi) să contrabalanseze mesajul central, de scîrbă universală. Un film pe care nu l-aş mai revedea niciodată.

Anunțuri