Etichete
Adrian Cioflanca, antisemitism, comunism, fascism, istorie, propaganda
În etapa ceauşistă a istoriografiei se constată o dublă măsură în tratarea foştilor colegi şi responsabili de guvernare din vremea războiului. Legionarii sînt desconsideraţi şi marginalizaţi ca pondere politică (“bandiţi”, “tîlhari”, “asasini”, “terorişti”). În schimb acţiunile mareşalului Antonescu sînt socotite ca rezultatul unor imperative istorice. Antisemitismul vremurilor e prezentat laolaltă cu alte abuzuri, sau este eludat. La fel se întîmplă cu victimele evreieşti, al căror număr este minimalizat, sau apartenenţa lor etnică e diluată. Istoricii comunişti “se străduiesc să arate că măsurile represive ale regimului antonescian nu se bazau pe un ethos antisemit şi pe politici pe criterii etnice – fapt care ar fi asociat România Germaniei naziste –, prezentîndu-le în schimb ca măsuri represive cu caracter politic sau născute din necesităţi militare, în condiţii de război”.
Unii autori comunişti, ca Nicolae Minei, s-au ataşat opiniilor exprimate de adepţii regimului antonescian pe linia negaţionismului, susţinînd că “în România holocaustul nu a avut loc tocmai pentru că, cu foarte puţine şi nesemnificative excepţii, călăii cu zvastică nu numai că nu s-au bucurat de concursuri binevoitoare, oferite din proprie iniţiativă, dar s-au lovit de refuz în tentativele lor de a recruta complicităţi”. De aici şi pînă la teza că în România evreii nu au fost masacraţi, ci au fost chiar salvaţi, n-a fost greu de ajuns. Cercetarea istorică obiectivă a demontat ulterior falsitatea acestor enunţuri. Nu în ultimul rînd demersul comuniştilor autohtoni a slujit la alimentarea unor conflicte politice ale momentului: în numeroase lucrări se insistă pe atrocităţile antisemite horthyste din nord-vestul României, aflat sub administraţie maghiară, dar sînt diminuate sau omise violenţele antisemite de pe alte teritorii aflate sub administraţie românească.
Laszlo Alexandru 