Etichete
Academia Franceza, capodopera, Christophe Ono-Dit-Biot, Plonger, premiu, roman, succes
Înainte de scufundarea efectivă spre solul submarin, alte plonjări sînt practicate cu succes în culisele vieţii contemporane. Protagonistul e un împătimit al muzeelor şi al lucrărilor de artă, prin urmare avem parte de vizite (inclusiv nocturne) la Luvru, de vizionarea unor sculpturi fascinante, cu fotografia operei originale ataşată în pagină. Devine aproape inevitabilă imersiunea în “lumea bună” a criticilor de artă, a scriitorilor mondeni şi a recepţiilor pigmentate cu bîrfe răutăcioase, care se învîrt în jurul personajelor strălucitoare şi al sumelor de bani colosale. Plonger este şi un roman al călătoriilor de agrement, cu fascinante descrieri de natură în munţii Spaniei ori în laguna Veneţiei. Aflăm totodată aspecte necunoscute ale meseriei de gazetar. Ne sînt relatate, cu bogate detalii, evenimentele trăite de reporter pe urmele unui tsunami devastator în Thailanda, cînd a fost trimis să se documenteze printre supravieţuitorii disperaţi; ori în tranşeele conflictului libanez, arestat şi anchetat pentru scurtă vreme de una dintre taberele în luptă. Pe această poartă intrăm într-o mai amplă dezbatere asupra epocii în care trăim, marcată de ciocnirea dintre bătrînul continent european şi noile zone emergente, de felul în care “civilizaţia” este presată de “barbarie”.
Firul roşu care leagă lumile paralele este povestea de iubire dintre César şi Paz. Ea are suişuri şi coborîşuri, momente de tandreţe şi lovituri de scenă frustrante. Dar atunci cînd bărbatul, decepţionat de toate cîte le văzuse în exercitarea meseriei, se mărturiseşte a fi un raţionalist european, frămîntat de lipsa de securitate personală şi de terorismul oriental, iar femeia se arată a fi un spirit solar şi aventurier, atras de fascinaţia depărtărilor, relaţia devine imposibilă. Romanul de dragoste şi de aventuri în cadrul cuplului virează scurt către moartea preanunţată.
Tot acest edificiu complex e înălţat pe o frazare simplă, muzicală, esenţială. Să nu uităm că tatăl i se adresează copilului, este aşadar obligat să-i sintetizeze, în cuvinte limpezi şi lipsite de echivoc, marile probleme ale existenţei umane, din perioada cînd a venit pe lume. Lucrurile banale ale vieţii – să iubeşti, să te bucuri de un apus de soare, de privirea femeii îndrăgite, de gustul cocteilului băut alături de ea la un bar – fac parte dintre sfaturile părinteşti. Candoarea sentimentală şi convingerea neclintită în puterea iubirii constituie atuurile estetice impresionante ale lui Christophe Ono-Dit-Biot.
Puţin contează cît anume din toate acestea a trecut efectiv prin sîngele şi carnea sa. Nu le-a fost greu comentatorilor să facă legătura dintre ocupaţia reală a autorului şi cea a protagonistului; între expediţiile sale jurnalistice în Orientul Mijlociu şi cele descrise cu acuitate în roman; între naşterea copilului său şi momentul de început al redactării cărţii. S-a vorbit despre Flaubert, cu celebra sa constatare: “Madame Bovary, c’est moi!”. Pe lîngă faptul că scriitorul s-a pus pe sine însuşi în joc, cu o mare inteligenţă şi cu intuiţii artistice profunde, el a făcut o carte excelentă, cum rareori am avut încîntarea să citesc.
Laszlo Alexandru 