Etichete

, , , ,

7. Reuşiţi să vă întîlniţi cu cititorii dvs? În ce proporţie îi cunoşteţi/recunoaşteţi?

Elevii mei sînt primii mei cititori, iar cu ei mă văd zilnic. Dar fireşte că avem alte lucruri de povestit în clasă decît despre volumele mele. Am organizat cîteva lansări de carte. Însă acolo vin de obicei oameni binevoitori, care îl laudă pe fericitul autor, iar publicul aplaudă cu politeţe, fără a-şi exprima rezervele. Am ţinut cîteva conferinţe. Asistenţa părea interesată (din fericire) de ideile noi pe care le aruncam în arenă, nu de publicaţiile mele din urmă. A fi scriitor echivalează, pentru mine, cu o lungă plimbare prin tunel. Vorbesc de unul singur şi nu ştiu dacă mi se-aude glasul. Cîteodată îmi răspunde ecoul, mai ascuţit ori mai atenuat, şi-atunci “ben puoi sapere ormai che il suo dir suona” (poţi şti bine deja că vocea lui răsună). Nu-mi trasez în imaginaţie cititorul mediu, pe care să-l linguşesc cu deşănţare, asemeni unui Paulo Coelho, pentru a-mi umple buzunarele. Pe cel care mă citeşte prefer să-l surprind şi să-l indignez, nu să-l plictisesc.

8. În ce măsură sunt influenţaţi cititorii dv. de articolele pe care le scrieţi? Îmi puteţi da un exemplu?

Exact acum 24 de ani, în seara de 21 decembrie 1989, eram în fruntea coloanei de protestatari care mărşăluiau spre centrul Clujului cerînd “Jos comunismul!”. La Fabrica de Bere, demolată recent, am fost întîmpinaţi de lanţul de trăgători al armatei, condus de ofiţerul Ioan Laurenţiu Cocan. Individul a reacţionat cu o violenţă feroce la manifestaţia paşnică a civililor: a ordonat deschiderea focului, a ieşit el însuşi furibund în faţa soldaţilor şi a început să-i vîneze cu împuşcături de pistol pe cei ce urlau spre el, ascunşi pe după case ori maşini. Eram tînăr pe-atunci, încă nu împlinisem 24 de ani. L-am văzut stînd crăcănat în faţa trupei şi trăgînd cu arma în noi. Am văzut, în stînga mea, o tînără horcăind împuşcată în inimă. Mi-au trebuit aproape zece ani pînă să asimilez în mintea mea acele grozăvii, pentru a le putea descrie. Dar apoi m-am dezlănţuit. Am început să vorbesc despre acel Cocan în presa bucureşteană, într-un ziar românesc din New York, în vreo două cărţi tipărite, la postul de Radio Cluj. Omul mi-a văzut volumul în librărie, s-a găsit cu nume şi prenume în paginile sale. M-a căutat în cartea de telefon. În februarie 2000, într-o noapte pe la ora 1, m-a sunat pentru a-mi spune textual: “Trebuia să mori şi tu, în pizda mă-tii, acum zece ani!”. Şi m-a anunţat că, dacă tot îmi ştie adresa, va veni să-mi ia gîtul, cînd nu-l aştept. Din păcate pentru el, am izbutit să-l înregistrez pe robotul telefonului şi, în ziua următoare, cu sprijinul unei asociaţii a revoluţionarilor, am convocat o conferinţă de presă. S-a stîrnit ceva scandal.

La şcoală au aflat şi elevii mei. Printre ei – o fată se numea Cocan. După cursuri a venit să se jure, impresionată, că ea n-are nici o legătură de rudenie cu acel nemernic, totul e o coincidenţă de nume. M-a înduioşat pînă la zîmbet. A mai trecut ceva timp. Şi-apoi eleva respectivă mi-a relatat un lucru uluitor. I-a spus acasă mamei sale, care lucra ca asistentă medicală, povestea criminalului din decembrie ‘89, aşa cum o ştia de la mine. Într-o zi s-a prezentat la serviciul de urgenţă fostul ofiţer Ioan Laurenţiu Cocan, bătut măr în urma unei altercaţii cu vecinii. Mama elevei mele l-a recunoscut. L-a apostrofat indignată pentru crimele de la revoluţie şi, primind din partea sa răspunsuri vehemente, a refuzat să-l îngrijească.

Iată în ce măsură pot fi influenţaţi cititorii de articolele pe care le scriu.

Anunțuri