Etichete
6. Dacă nu aţi avea blogul, aţi reuşi să vă promovaţi la fel de bine şi prin alte mijloace media? Dacă da, care ar fi acestea?
Repet nuanţa care, pentru mine, e destul de importantă. Nu urmăresc să mă promovez – îmi propun să mă exprim. Înainte de a-mi deschide blogul personal, am coordonat, între 2003 şi 2012, revista electronică E-Leonardo. Publicaţia poliglotă a inclus 116 autori români şi străini, clasici şi contemporani, 15 traducători, cu pagini de poezie, proză, eseu, istorie, civism, polemică sau memorialistică, însoţite de muzică, pictură, fotografie etc. A reprezentat o iniţiativă simpatică, în etapa de pionierat a comunicării culturale pe internet şi a avut de-a lungul anilor peste 33.000 de accesări, din peste 40 de state ale lumii. Constat acum, printr-o simplă comparaţie, că în doi ani de blog am depăşit audienţa realizată în zece ani de revistă electronică. Dar cum se explică una ca asta? A crescut de-atunci numărul celor ce utilizează internetul, al oamenilor care acceptă realitatea că mesajul cultural poate fi transmis pe căi (post)moderne, imprevizibile. Pe de altă parte blogul e mai atracţios prin comunicarea sa “comprimată”, prescurtată, de impact, în comparaţie cu studiile ample, împănate cu note de subsol şi referinţe bibliografice. Ritmul cotidian de împrospătare a conţinutului, spre deosebire de cel anual sau bianual de dincolo, este de asemeni hotărîtor. Capacitatea superioară de sincronizare cu evenimentele îşi face efectul.
Pe lîngă aceste mijloace scrise de comunicare publică, am acceptat cîteva zeci de invitaţii la emisiuni radiofonice sau televizate, în studiouri clujene sau bucureştene. Premiera absolută într-o asemenea activitate am trăit-o la televiziunea din Lecco, unde a trebuit să explic în transmisiune directă, în anul 1994, la începutul carierei mele, cum anume e predată italiana la Cluj. Stresul folosirii unei limbi străine, în care pe-atunci nu eram dezinvolt, sub şuvoiul reflectoarelor şi al întrebărilor unui ziarist foarte dinamic, n-a mai fost apoi niciodată aşa de intens.
La acest capitol ar putea avea o anumită importanţă şi cei 20 de ani de publicistică, pe care am desfăşurat-o în reviste culturale din România (Bucureşti, Cluj, Oradea, Tîrgu Mureş, Tîrgu Jiu, Constanţa, Bistriţa, Craiova, Iaşi), SUA (New York şi California), Italia (Roma), Israel (Tel Aviv), Germania (Dietzenbach).
Laszlo Alexandru 