Etichete

, , , , , ,

D-ra Rebeca Chiorean, studentă în anul II la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării – Comunicare şi Relaţii Publice, în cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (uf! am obosit pînă am scris toată denumirea instituţiei), îmi cere un interviu despre “viaţa la blog”. Are nevoie de aşa ceva pentru o cercetare metodologică la şcoală. Bine, să vedem ce iese.

1. Sunteți un blogger renumit, urmărit de sute de persoane zilnic, atît din oraș cît și din afară. V-ați gîndit vreodată că veți ajunge faimos prin blogul personal? V-ați propus acest obiectiv?

Calificativul de “faimos”, obţinut în urma scrisului pe blog, e tot aşa de relativ ca şi definiţia de “chel”. Cîte fire de păr trebuie să-ţi lipsească pentru a fi considerat pleşuv? Cîţi cititori trebuie să te urmărească pentru a fi blogger renumit? În acest domeniu lucrurile au decurs la fel ca-n celelalte sectoare ale mele de activitate. Am devenit traducător fără a-i cere voie nimănui. Pur şi simplu m-am îndrăgostit de-o carte extraordinară (Ai toată viaţa înainte), pe vremea cînd eram student, şi-am început s-o scriu pe româneşte într-un caiet pe sub bancă, de-a lungul cursurilor plicticoase de socialism ştiinţific sau de materialism dialectic şi istoric. După ce-am refăcut de trei ori tot manuscrisul cap-coadă, mi-am zis că a ieşit ceva acceptabil şi-ar fi cazul să văd cum trebuie procedat în România ceauşistă pentru a publica un roman occidental de succes. Restul aventurii l-am povestit în altă parte. Privesc în urmă la lucrurile care s-au petrecut pe traseu şi pot trage o concluzie provizorie. În viaţă se întîmplă adesea că activitatea noastră principală, care ne ocupă vremea şi ne roade nervii, cade apoi în desuetudine. În schimb un hobby neserios, o preocupare frivolă şi colaterală, ne configurează direcţia de deplasare. Nu ştiu facultăţi din România unde, în ziua de azi, să se mai predea cu acelaşi aplomb fanatic socialismul ştiinţific sau materialismul dialectic şi istoric. Dar cartea lui Romain Gary, tradusă de mine ca o joacă nonconformistă, tocmai a ajuns la a treia ediţie în Bucureşti şi, din cîte înţeleg, se vinde ca pîinea caldă. Mi-au scris oameni pe care nu i-am văzut niciodată ca să-mi mulţumească pentru traducerea acestui roman, a cărui lectură a însemnat foarte mult pentru ei. O doamnă emoţionată mi-a relatat la telefon că e vorba despre cartea ei de căpătîi: atunci cînd a fost cerută de soţie, i-a dăruit-o logodnicului pentru a se face mai bine cunoscută sufleteşte. Dar să nu divaghez.

Am devenit scriitor fiindcă n-am fost de acord, la un moment dat, cu ceea ce citeam într-o cronică literară a lui Nicolae Manolescu. I-am trimis cu poşta o scrisoare, în care îi expuneam că ar trebui să pricepem altfel sensurile poeziei Din ceas, dedus… a lui Ion Barbu, dacă am muta o virgulă în text (operaţiune absolut legitimă). Prestigiosul autor mi-a inclus misiva, sub formă de articol critic, în paginile României literare pe care o conducea şi astfel am debutat în 1991. De-atunci am ţinut-o înainte netulburat, prezentîndu-le contemporanilor mei gîndurile, situaţiile, interpretările, analizele pe care nu le puteam accepta la ei, pe care eu le vedeam altfel. Mă uit în spate şi constat că s-au adunat vreo 11 volume pe stilul ăsta (cînd oare?). Dar ştiu că m-am distrat bine.

De ce aceste explicaţii aparent divagante? Pentru a circumscrie în mod credibil felul meu de-a fi în viaţă. Nu m-am ghidat după raţiuni de oportunitate sau după calcule de beneficii personale (în plan financiar, ca imagine publică, de evoluţie în carieră etc.). Am avut o intuiţie gratificantă, într-o strategie de expresie, şi am pornit pe calea respectivă. La fel am procedat şi atunci cînd mi-am deschis un blog. Mi-a plăcut să fiu liber.