Etichete

, , , ,

De ce să nu scrii? Păi nu-mi convine. Ce anume? Mi-ai zis că sîntem prieteni, că stăm un pic de poveşti, iar acuma vrei să mă bagi la militărie, la voi. Nu-i militărie, n-auzi că aşa e procedura? O fi la voi, dar eu sînt civil, n-am proceduri; dacă ai citit dosarul meu, ştii că în armată am fost cel mai indisciplinat, mereu eram vîrît la bulău; m-am liberat ca simplu soldat, doar eu şi încă vreo doi, pe ceilalţi i-au avansat pe toţi. Dar ce legătură are? Are, că poate vii cu pretenţii după aia să-mi dai dispoziţii, fiindcă m-am înscris la voi; să mă trimiteţi prin delegaţii la mama dracului; să mă sunaţi noaptea ca să-mi comandaţi să fac nu ştiu ce; dar eu n-am de gînd să execut ordinele în viaţa civilă, dacă nu le-am executat nici pe alea cînd eram militar. Dar nu-i vorba de aşa ceva. Cum nu? Uite acolo: mă angajez să; adică mă oblig să fac şi să dreg; adică mă pun la dispoziţia voastră. Ba nu-i aşa, să ştii că… Ascultă, dacă vrei să rămînem amici, cum mi-ai propus, foarte bine; tu mă întrebi şi, cînd ştiu, îţi răspund; dacă vrei să mă înregimentez la voi, asta nu se va întîmpla. Deci nu vrei să scrii Angajamentul? Nici pomeneală!

Ne-am despărţit cu aceeaşi paradă de prietenie ipocrită. El vorbea în gura mare despre activitatea lui sportivă şi îşi presăra banalităţile cu hohote mari de rîs. Eu mă prefăceam că mă interesează. Ne-am dat mîna pe stradă, cu promisiunea că ne vom revedea. De-atunci şi pînă azi n-am mai primit “cereri de prietenie” din partea instituţiei cu pricina. La scurtă vreme, spre uimirea mea, mi s-a aprobat paşaportul pentru o fulgurantă vizită în Ungaria. Iar după încă vreo cîteva luni am pornit răscoala de pomină din facultatea de filologie. Am coalizat întregul an împotriva colegei Simona R., fiică de activistă comunistă din Marea Adunare Naţională, care îşi lua examenele cu pile şi era favorizată de unii profesori (ca Drondoe). Am făcut proteste scrise, semnate de toţi studenţii (cu două excepţii), am mers cu ele la Decanat, apoi la Rectorat, apoi la Centrul Universitar Cluj, apoi la Ministerul Învăţămîntului din Bucureşti şi apoi la C.C. al UTC. Din păcate n-am văzut şi a doua oară mutra secretarului de partid Mircea Cranta, cînd l-am certat la telefon că nu ne-a rezolvat plîngerea şi l-am avertizat că, în 48 de ore, studenţii din Cluj vor merge să protesteze cu pancarte în faţa comitetului central. Eram în 1988.

A doua zi în zori eram anchetat în faţa unei impunătoare comisii venite din Capitală. Tovarăşi de la Partid, tovarăşi de la UTC, tovarăşi de la Securitate, tovarăşi de peste tot. M-am uitat la fiecare pe rînd, cu grijă, ca să-l ţin minte. Dar nu l-am zărit pe amicul meu Costică. Situaţia luase o turnură mai amplă şi îi scăpase de sub control.