Etichete
Alexandru Paleologu, colaborator Securitate, Mihai Botez, Mona Musca, omagiu, Tudorel Urian, turnatori
Tudorel Urian, fost consilier al unor miniştri de dreapta, consideră că e momentul potrivit să lanseze în presă omagii faţă de Două modele: Mona Muscă şi Valeriu Stoica. Aş avea oareşicari dubii legate de faptul că taman subordonatul stipendiat al politicienilor trebuie să exceleze în elogierea lor post factum. Mai fac şi menţiunea că Mona Musca a fost dovedită colaborator al Securităţii. Ea a recunoscut şi-a plecat din politică. (Să trecem peste detaliul stilistic că, în textul din gazetă, e o mică inflaţie a cuvîntului “perfect”.)
Simpatia personală e una. Funcţia social-politică unde o persoană e chemată sau nechemată este altceva. La un plagiator de stînga (Ponta) să contrapui suspinele după un turnător la Secu pe dreapta reprezintă o tristeţe majoră în politica românească. Să nu ne mirăm în asemenea circumstanţe de lipsa alternativei.
Într-un exerciţiu de imagine de-acum cîteva luni, La ziua unei Doamne, Tudorel Urian se gîndea tot în Evenimentul zilei să amestece omagiile la aniversară cu evaluarea păcatelor de turnător ale Monei Muscă. Stîngace manevră! Momentul “pactului cu Diavolul”, pe care idolul său l-a încheiat în tinereţe, ne este relatat în felul următor: “În prezenţa mamei sale, Lăcătiş îi invocă încă o dată toate scandalurile generate de studenţii străini şi îi pune în faţă două opţiuni: nu semnează angajamentul, dar dacă se întîmplă ceva ea este singura răspunzătoare, sau îl semnează şi atunci responsabilitatea este trecută în contul organelor securităţii.”
Pentru mine, care am trecut printr-un moment oarecum asemănător în vremea studenţiei mele, argumentaţia asta e ilariantă. Am fost şi eu convocat de locotenentul-major Constantin (aşa zicea că se numeşte), într-o casă conspirativă din centrul Clujului, prin 1987, şi mi s-au pus în faţă două opţiuni. Fie semnez angajament să devin turnător, fie nu mai primesc niciodată paşaport să-mi vizitez rudele. Eh, uite că eu n-am semnat una ca asta. Iar Securitatea m-a lăsat în pace după aia. Am primit chiar şi paşaportul turistic pe care-l solicitasem pentru Ungaria. Să devii colaborator al Securităţii nu avea un caracter imperativ în anii ‘70-‘80. Dar reprezenta probabil condiţia preliminară pentru decolarea spre unele demnităţi după decembrie ‘89. Mihai Botez a devenit ambasador în America, Al. Paleologu a fost ambasador în Franţa, Mona Muscă s-a făcut politician şi ministru de dreapta în România. Unii au ales apoi să facă mea culpa, să se retragă (sau nu) din funcţie – alţii au preferat să meargă netulburaţi înainte. Dacă ar sta cineva să zgîrie spoiala de la suprafaţa unor personaje publice, s-ar îngrozi de ce-ar găsi.
Îi detest pe turnători mai mult chiar decât pe securiştii cu normă întreagă. Dar la Mona Muscă s-a petrecut un fenomen interesant. Invers ca la moş Ion ROată, scuipatul lui Căcărău (şi ăsta a fost vodă interimar, vreo lună jumate) a şters cumva murdăria lăsată de pupătura acelui Lăcătuş. Muscă a fost singura liberală sau parlamentară, în general, care a fost exclusă din cauză de colaborare. Şi, dacă te exclud liberalii, chiar înseamnă cu nu eşti aşa murdar ca ei.
Exclus sau neexclus, nu înseamnă că informatorul la Secu devine, cu trecerea timpului, “Un model”. Doar fiindcă vrea să ne convingă alde Tudorel.
Sigur.