Etichete
ambasador, colaborator Securitate, cultura, disident, Ion Iliescu, Ionut Vulpescu, manipulare, Mihai Botez
La începutul anului 1990 s-a întîmplat că bucureştenii care cereau democraţie şi includerea ţării în curentul vest-european au fost ciomăgiţi cu bestialitate de minerii veniţi din Valea Jiului. Acţiunile respective au primit numele de mineriade, iar imaginile televizate cu preşedintele Ion Iliescu, mulţumindu-le încîntat minerilor pentru gestul de vitejie, au circulat în lumea largă. Să fii ambasador pe vremea aia nu era tocmai o trufanda. Iar de se-ntîmpla să mai fii şi intelectual, conştiinţa ta avea toate motivele să intre în fibrilaţie. Soluţiile găsite de unii au fost revelatoare. Alexandru Paleologu era în post la Paris. A ales să critice deschis regimul neo-comunist de la Bucureşti şi să publice în capitala Franţei o carte de-o mare luciditate: Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des golans. (Da-da, era perioada forjării de noi cuvinte: “mineriadă” pe româneşte, “les golans” pe franţuzeşte.) Punerea în acord a conştiinţei de sine cu gestul public l-a costat pe Al. Paleologu funcţia de demnitar. Îndată după cîştigarea alegerilor din duminica orbului, Iliescu l-a demis din poziţia de ambasador.
Mihai Botez a optat să ducă servieta zîmbăreţului de la Cotroceni care-şi cotonogea poporul. A decis să-i spele imaginea la Washington. Şi-a investit în acest scop tot ascendentul de fost militant pentru democraţie. Atunci cînd în Congresul american s-a auzit o umbră de reproş la adresa României, unde “vechii comunişti sînt tot la putere, sub un nume diferit”, excelenţa sa domnul ambasador a sărit ca din gură de şarpe: “ca fost disident anticomunist, refugiat politic în Statele Unite şi într-o vreme rezident permanent în SUA, am învăţat să respect punctele de vedere la care nu subscriu în întregime. (…) În spiritul adevăratei democraţii, pe mine personal nu mă tulbură la fel de mult cît pare să vă tulbure pe dumneavoastră situaţia normală că nu toţi cei aleşi ne împărtăşesc propriile valori şi deci establishment-ul politic în tranziţie are membri diferiţi de noi înşine”.
Cu asemenea isteţimi de condei nu-i de mirare că Mihai Botez a fost promovat de Iliescu, din ambasador la ONU în ambasador la Washington. Au mai trecut 20 de ani pînă cînd Ionuţ Vulpescu, noul protejat al lui Ion Iliescu, împins pe listele PSD în Parlamentul României, a descoperit în revista Cultura “sacrificiul civic al lui Mihai Botez”, care s-a implicat în “refacerea relaţiilor cu SUA, deteriorate nu numai de ultimii ani ai lui Ceauşescu, ci şi de derapajele post-revoluţionare (mineriadele, ezitările şi greşelile noilor instituţii democratice ş.a.). Contribuţia savantului la integrarea euro-atlantică a ţării noastre e considerabilă şi ea trebuie adăugată fără ezitare la capitolul operei sale civice”.
Iată cum personajul care şi-a amanetat conştiinţa militantă, în faţa noului val de violenţe din România anilor ‘90, devenindu-le complice activ, e declarat azi erou al civismului. Şi de către cine? De-un Ionuţ Vulpescu, fost consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu şi fost autor de carte fotbalistică: Din ţara în care stînga e Cîrţu şi dreapta e Lăcătuş. Ionuţul din poveste leagă o paralelă între Mihai Botez şi Nicolae Iorga, mai presară două-trei contradicţii senine şi ne-o repetă sacadat, pînă ne intră bine-n cap: savant-savant-savant-savant-savant-savant-savant-savant-savant-savant.
‘Ai sictir!