Etichete

, , , , , , , ,

paul_corneaMemoriile publicate recent de profesorul Paul Cornea, ajuns la vîrsta rotundă de 90 ani, se citesc cu mare interes şi folos. Structura lor e poate ceva mai neobişnuită, căci prezintă trecutul sub o aparenţă dialogată. Tînărul Daniel Cristea-Enache ridică mingile la fileu, stabilind succesivele teme ale discuţiei, iar apoi memorialistul se năpusteşte pe cîmpul de reflecţie. Spirit analitic scrupulos, protagonistul dublează prezentarea faptelor de însemnările sale detaliate asupra cutelor adiacente: ponderea socială a actorilor, semnificaţiile de culise ale întîmplărilor, repercusiunile asupra carierei sale personale şi a vieţii publice, contextele social-politice ale vremii. Pentru freneticii nostalgici ai comunismului poate fi edificatoare o şedinţă de cenzură a noilor autorităţi de la finele războiului, evocată cu mînă sigură de un scriitor care altminteri nu are dificultăţi în a se situa, pînă azi, la stînga palierului politic. În rolul călăului harnic performează aici tovarăşul Nicolae Moraru, şef de secţie la Comitetul Central al Partidului Comunist Român.

“Reintrînd în camera de unde plecasem cîteva ore mai devreme, l-am găsit pe Moraru în jilţul lui M.R.P., care se postase acum pe un scaun în faţa biroului, lăsîndu-l liber pe cel de-al doilea, în aşteptarea mea. Miron mi-a făcut un semn amical, Moraru a salutat ceremonios. Avea, evident, un alt stil decît Roller. Era politicos, dar grav, purtîndu-se cu un formalism care mirosea de la o poştă a artificial. A intrat imediat în subiect. Îmi citise articolul, care i se păruse interesant, avea, desigur, o serie de trăsături pozitive, însă, ‘nu-i aşa, tovarăşi, nu ne-am adunat aici ca să ne facem complimente’ (spunere ritualică, acompaniată, tot ritualic, de un surîs acru şi o clipire comprehensivă din ochi). El, Moraru, nu se pretinde un critic de meserie (simulare de modestie – topos curent), totuşi vrea ‘să-l ajute’ pe tovarăşul Cornea (topos curent – oricine te dădea cu capul de pereţi se chema, în vocabular partinic, că ‘te ajută’). Observaţiile sale critice erau însoţite de soluţii concrete de îmbunătăţire, ca să dea articolului meu ‘o şi mai mare forţă combativă’ (în munca de ‘ajutorare’, activiştii cu funcţii de răspundere aveau totdeauna datoria să fie ‘constructivi’, adică să le sugereze tovarăşilor scriitori cum s-o aducă mai bine din condei). Dacă i-am permite (continua Moraru acelaşi joc curtenitor, care deschidea însă tirul de baraj, efectuat cu mortiere şi tunuri de mare calibru), ar începe prin a mă întreba de ce nu m-am servit ca ‘puncte de reper’ şi de bogata literatură marxistă, care, ‘aşa cum e bine ştiut’, ne oferă numeroase îndrumări valoroase asupra modului de operare a criticii literare, ‘ca să nu mai vorbim de lucrările foarte importante în domeniu ale tovarăşilor sovietici’ (argument zdrobitor, fiindcă obliga ori la proteste de bună intenţie, care sunau fals, ori la acceptarea sa). Dar (surpriză agreabilă) Moraru ‘înţelege’ că autorul a dorit să se definească în contextul tradiţiei critice româneşti, iar el nu are ceva împotriva acestui punct de vedere, care însă, ţine să precizeze, nu-l exclude pe celălalt; pînă la urmă, el crede că e bine să lase rezolvarea problemei la latitudinea autorului (cîtă largheţe de vederi!). În schimb, altceva i se pare ciudat, că tovarăşul C. are nevoie să-l invoce pe Maiorescu, o figură totuşi importantă (concesiv!) a culturii moşiereşti, dar, după cîte ştie el, Moraru, călăuzită de idei retrograde; oare Gherea nu era de ajuns ca să-mi susţină programul critic? Am intervenit explicînd că recursul la sursele bibliografice grele era inutil într-un articol de revistă; decît să le cităm formal, ceea ce ar fi însemnat să ne batem joc de ele, mai bine le lăsăm deoparte. Apoi am dezvoltat ideea că Maiorescu nu poate fi omis de cine se referă la începuturile criticii româneşti, dacă doreşte să fie luat în serios; a avut şi idei retrograde, cu siguranţă, dar, cu toate astea, a făcut enorm pentru instalarea românilor în modernitatea europeană; la urma urmei, şi Tolstoi a avut idei retrograde şi totuşi Lenin l-a recuperat (a fost cea mai inspirată găselniţă a mea pe întreg parcursul discuţiei; dovada avea să vină imediat). Moraru ne-a informat mai întîi că observaţia privind citarea de surse clasice ori sovietice era de principiu (ca să vezi!), el nu cerea să-mi modific în acest sens materialul. Voia, în schimb, să discute mai pe larg chestiunea Maiorescu. M-am uitat la M.R.P., care pînă atunci nu scosese o vorbă, el, care era atît de volubil de obicei! Mi-a evitat privirea şi a continuat să păstreze aceeaşi tăcere, care mă irita, căci o interpretam ca o trădare. Am jucat atunci la risc şi l-am informat pe marele şef că dacă se pune problema unui text din care Maiorescu să lipsească, atunci nu are rost să mai discutăm, deoarece îmi voi retrage articolul. Moraru a părut nemulţumit de ieşirea mea şi a ridicat tonul. ‘Nu eşti prea sensibil, tovarăşe Cornea? De vreme ce te-am chemat să stăm de vorbă înseamnă că nu avem intenţia să-ţi scoatem materialul din pagină. Dumneata vrei să-mi limitezi dreptul la cuvînt?’ Chiar de-aş fi dorit-o, nu-mi stătea în puteri. M-am scuzat. Moraru a evitat să comenteze, dar şi-a frecat mîinile, cu vădită satisfacţie, zicînd: ‘Bine, trecem acum la analiza materialului’. Aceasta constituia, de fapt, partea a doua a discuţiei, partea principală, tot ce se petrecuse pînă atunci nefiind decît un capitol preliminar. În sinea mea, aveam senzaţia că mă apărasem eficient, că de fapt încheiasem confruntarea în avantaj. Cît de adevărată e însă maxima că a cîştiga o bătălie nu înseamnă a cîştiga războiul aveam s-o verific îndată. Întîlnirea cu Moraru s-a sfîrşit catastrofal. Dacă barajul de artilerie (în speţă, trimiterea la clasicii marxismului şi la tovarăşii sovietici) s-a încheiat indecis, în schimb, intervenţia infanteriei, adică disputa pentru aşa-zisa ‘îmbunătăţire’ a textului s-a terminat, în mod clar, în defavoarea mea. N-o voi povesti, nici n-ar fi posibil, întrucît a fost laborioasă şi confuză, întinsă pe numeroase ceasuri. Moraru a avut cîte ceva de spus cu privire la aproape fiecare rînd: într-un loc nu-i plăcea un cuvînt, în altă parte, o propoziţie ori o frază, altundeva sugera un mic adaos ori o eliminare (repetîndu-mi mereu zicala, chipurile, ca să-mi insufle curaj, că ‘unde se taie nu se fluieră’). Făcea caz de două argumente infailibile. Cel dintîi: ‘Poporul n-o să înţeleagă această vorbă (idee, propoziţie)’. Iar el, Moraru, se considera calificat, în mod suveran, să reprezinte punctul de vedere al ‘poporului’, identificîndu-l fără greş cu formularea cea mai simplistă, cea mai banală, cea mai repetitivă. Cînd, exasperat, l-am întrebat la un moment dat: ‘De unde ştiţi că «poporul» îşi doreşte cutare lucru de preferinţă altuia? Aţi făcut vreo anchetă în acest sens?’, mi-a răspuns calm, făcîndu-se că nu-mi remarcă ironia: ‘De unde ştiu? Simţul meu partinic mi-o spune’. Puteam să-l contrazic? Al doilea argument era tot atît de peremptoriu: ‘Ca să lămureşti dacă o expresie (cuvînt, sintagmă, propoziţie) e utilizată corect, trebuie să-ţi pui întrebarea: oare ea serveşte partidului, serveşte intereselor clasei muncitoare?’. Înarmat cu aceste două metode sigure, Moraru îmi executa bietul articol cu o precizie chirurgicală: tot ce-l individualiza era şters, tot ce-l făcea seducător – îndepărtat. Eroarea mea fatală fusese de a accepta principiul tîrguielii, altfel spus, primirea de ‘ajutor’ tovărăşesc în chestiunea stilisticii unui articol. În loc să refuz de plano orice imixtiune, am intrat în jocul preopinentului meu, admiţînd să discut pe marginea exprimării. În aceste condiţii, nici o mirare că pe măsură ce timpul se scurgea, iar Moraru era tot mai satisfăcut de noua înfăţişare pe care o căpăta, treptat-treptat, articolul de deschidere a cronicii literare, pe care însă eu, şi nu dînsul, urma s-o semnez săptămînal, deveneam tot mai enervat şi mai indispus. Nu mai spun că infailibilelor sale metode hermeneutice Moraru le adăuga un nărav comportamental iritant, deprins probabil din vechea lui experienţă de puşcăriaş (fusese condamnat pentru activitate comunistă în perioada interbelică), cel al plimbării ritmice prin cameră, dinspre un perete spre peretele opus. În acest fel, interlocutorii încremeniţi în fotolii trebuiau să ducă discuţia dintr-o poziţie incomodă şi dependentă, obligaţi tot timpul să-şi mute privirea de la stînga la dreapta şi de la dreapta la stînga. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, colac peste pupăză, cîndva, pe parcursul hărţuielii, M.R.P. se eclipsase: plecase, fără a rosti vreo vorbă, lăsîndu-mă singur, nu numai fără avocat, dar şi fără martor. Epilogul poveştii nu este cel aşteptat probabil de optimistul zilelor noastre: demisia. Dar nici cel vizat de pesimist: continuarea cronicii. De fapt, s-au întîmplat ambele lucruri: a doua zi dimineaţă l-am căutat pe M.R.P., anunţîndu-l că renunţ la rubrica din Revista literară.”

A citit oare şi Bianca Burţa-Cernat aceste pasaje?!

Anunțuri