Etichete

, , , , , , , , , , , ,

Am găsit Tîrgul Gaudeamus din Bucureşti la fel ca-n ceilalţi ani. Poate ceva mai animat şi mai îmbelşugat, cu o pletoră de oferte intelectuale ispititoare. Lansările de carte, dezbaterile, şedinţele de autografe se succedau fără oprire, uneori chiar se suprapuneau. Pentru mine a fost, însă, mai ales întîlnirea cu doi oameni extraordinari: Franco Vaccaneo, preşedintele Scarampi Foundation, şi Mimmo Fiorino, autorul cărţii Alla guida dell’Einaudi, tocmai publicată pe româneşte. Franco a colaborat cîteva decenii cu una dintre cele mai prestigioase edituri italiene şi l-a cunoscut bine pe preşedintele ei, Giulio Einaudi, iar Mimmo lucrează de peste treizeci de ani în cadrul respectivei edituri şi a fost vreo 12 ani şoferul patronului. A văzut şi-a auzit mulţi scriitori renumiţi, a asistat la scene culturale memorabile, a şi schiţat cîteva dintre ele în volumul nou apărut.

În cele două zile, cît am participat împreună la activităţile organizate de Mara Chiriţescu, în cadrul Asociaţiei Culturale “Amici di Pavese”, am avut de toate. O cină italiană şi o cină românească, prezentarea a trei cărţi, o dezbatere şi o recitare bilingvă din Divina Comedie, o degustare de vin şi de ciocolată piemonteză. Mai presus de toate am avut prilejul să ne descoperim unii pe alţii. N-a fost vorba acolo de titluri nobiliare ori avantaje sociale. Încă din clipa cînd ne-am cunoscut, italienii mi-au propus cu naturaleţe să ne tutuim, deşi eu sînt cu vreo zece ani mai tînăr. Relaţiile au evoluat cu aceeaşi fermecătoare spontaneitate, în care fiecare şi-a scos pe masă întîmplările sufleteşti ce-l ajută să meargă înainte în viaţă. Mimmo s-a grăbit să mă avertizeze că va include, în viitoarea lui carte, unele dintre lucrurile aflate de la mine. Eu mă pot declara fascinat de cele auzite de la ei. Amintirile cu penuria crîncenă din România comunistă a anilor ‘80, pe care Franco a cunoscut-o prea bine. Povestea româncei minunate, fiică de demnitar, care voia cu orice preţ să se mărite cu el spre a scăpa din infernul comunist. Memorabila plimbare cu barca pe lacul Snagov, cînd italianul nu ştia dacă să se ferească mai curînd de fata superbă, ce-i făcea avansuri şi propuneri, sau de apa în care nu ştia să înoate.

Mimmo, în ce-l priveşte, şi-a evocat tinereţea de hamal în Germania, cu bătrîna contesă care l-a luat de pe străzi pentru a-i da de mîncare şi de lucru (într-un stabiliment deocheat, dar de lux). Serile de vară petrecute în Calabria, cînd soarele iradiază şi ţărmul Siciliei pare să se apropie pulsînd de coastele continentului. Relaţia furtunoasă cu Giulio Einaudi, care ba îşi scăpa lodenul pe trepte, pentru a savura precipitarea subalternilor ce se năpusteau să i-l ridice, ba îşi apostrofa şoferul cu apelativul “Boule!”, fiindcă lua virajele prea abrupt. (Continuarea întîmplării era nu mai puţin savuroasă: şoferul semnaliza dreapta, oprea maşina, se răsucea ameninţător spre şef şi-l avertiza că, dacă nu-i convine, n-are decît să meargă pe jos, fiindcă el nu se lasă insultat. A doua zi patronul îl convoca în birou şi-i cerea scuze.) Vizitele impresionante la Primo Levi, al cărui manuscris iniţial fusese respins la Einaudi de către Natalia Ginzburg, dar care mai apoi fusese reapropiat de editura care şi-a admis greşeala profesională. Casa cu mătuşi bătrîne şi bornate de care Primo Levi se îngrijea cu abnegaţie. Musca imensă din cupru sculptat, ce-i atîrna de tavanul din birou şi semăna cu cealaltă, care-i bîzîia mereu în cap, pînă cînd l-a împins la sinucidere…

Franco-Mimmo

Ne depănam pe rînd poveştile, fiecare spre delectarea celorlalţi comeseni. Era vorba de lucruri trecute, sedimentate şi clarificate în sufletul vorbitorului. Altceva m-a impresionat mai cu seamă. Am avut în aceste două zile prilejul de-a ne da cîteva întîlniri în holul hotelului unde eram cazaţi: pentru micul dejun, pentru deplasarea la tîrgul de carte, pentru cină, înainte de plecare. Eram mereu lăsat de prietenii mei să stabilesc eu ora de întîlnire. Îmi priveam de cîteva ori ceasul, înainte de-a ieşi din cameră. (Învăţasem în tinereţe, de la alţi amici italieni, că nu există un semn mai grosolan decît lipsa de punctualitate.) Se făcea exact ora convenită, coboram treptele, ei mă aşteptau impasibili pe scaun, se ridicau zîmbind, eu mă scuzam dacă nu cumva am întîrziat, ei mă asigurau foarte politicos că nici pomeneală. O dată aşa, a doua oară aşa, a treia oară aşa. Am început să mă simt stingherit. Ultima dată am ieşit din cameră cu şapte minute mai devreme. Cei doi prieteni mă aşteptau politicos în hol. Am izbucnit cu nedumerire în faţa acestui joc. Au început amîndoi să rîdă şi mi-au povestit că bătrînul Giulio Einaudi, timp de peste treizeci de ani, şi-a stabilit întîlnirile la ora 7 şi 14 minute, la ora 16 şi 17 minute, la ora 10 şi 46 minute. Cine nu ajungea la timp, nu mai avea ce discuta cu el. Aşa că ei, amîndoi, s-au obişnuit să vină la orice întîlnire cu cincisprezece sau douăzeci de minute mai devreme. În felul acesta, de-a lungul deceniilor, n-au întîrziat nicăieri niciodată.

Am rămas cu gura căscată de stupoare. Abia mai tîrziu am refăcut în minte că Franco m-a bătut amical pe umăr, rîzînd cu poftă, şi mi-a înhăţat valiza mare cît o zi de post, pe care a cărat-o cu dezinvoltură, vorbind mereu, pînă la portbagajul maşinii mele. Avionul lor spre Italia avea să decoleze abia după vreo 2 ore şi 39 de minute.

Anunțuri